Aparitii neasteptate

                                                                   REDESCOPERIREA UNIE PROMISIUNI
                                                                                                                                                                                  Liviu GRÃSOIU


   

         Foarte bună idee a avut tînărul cercetător de la Muzeul Literaturii Române din Capitală, Cătălin Virgiliu Ene-Teodorescu, de a propune specialistilor mai ales, recitirea paginilor de critică lăsate de I. Trivale. * După cum se stie, acesta a murit foarte devreme, la 27 de ani, în 1916, în apropiere de Zimnicea, opunîndu-se, cu arma în mînă, ocupantului german. I. Trivale îsi dădea viata pentru România, fiind unul dintre aceia care, de altă origine fiind (numele său adevărat era Iosif Netzler), a înteles să-si apere cu pretul suprem tara unde se născuse si pentru cultura căreia militase, acumulînd în cîtiva ani merite deosebite. Intelectual cu solidă formatie umanistă, I. Trivale a urmat Facultatea de Litere din Bucuresti si, ca fost student al mult controversatului profesor Mihail Dragomirescu, s-a afirmat repede în critica literară, consolidîndu-si cunostintele de germană la Universitatea din Jena. Urmarea acestora au fost studiile despre istoria literaturii germane, publicate în „Noua revistă română”, pentru care directorul acesteia, C. Rădulescu-Motru, îl felicita si, intuindu-i talentul, îi încredinta „Cronica literară”, adică o rubrică permanentă. A reusit ca, în calitate de cronicar literar, să onoreze spatiul oferit timp de cinci ani, între 1911-1916. „Nu a dat gres niciodată, pentru că timpul i-a dat dreptate”, afirmă, în bună cunoastere, actualul editor Cătălin Virgiliu Ene-Teodorescu. Acesta (si el beneficiar al unei educatii alese si al unei biblioteci remarcabile strînsă de părintii săi, Virgiliu si Ileana Ene, nume cunoscute pentru contributiile în critica si istoria literară) s-a încumetat să reia subiectul I. Trivale, după ce în 1971, Margareta Feraru îi reeditase volumul Cronicile literare, apărut în 1915. I. Trivale mai semnase si Dialog între Teutofilus si Gallomanus – 1915 si traducerea unor Schite umoristice de Mark Twain – 1916. Readucerea în actualitate după 35 de ani a cronicilor scrise în 1912-1913 care îl încîntau pe G. Călinescu în celebra sa Istorie a literaturii române… din 1941, mi se pare, repet, binevenită, pledînd (nedeclarat) pentru valoarea unui spirit critic tînăr, cultival, adept al analizei amănuntite a textului ales, debutonat în relatiile cu confratii, curajos în sustinerea opiniilor proprii, neinhibat de personalitătile momentului, dar si deferent si civilizat fată de acestea. Critica lui Ion Trivale avea subtirime si voiciune, nu devenea agresivă – chiar atunci cînd nega, politetea tonului oferind si azi (sau mai ales azi) o mostră de bună crestere si de duel doar la nivelul ideatic, întru slujirea esteticului. Sînt calităti deloc neglijabile, subliniate cu necesara detasare de Cătălin Ene în prefata la Studii literare, unde, în afara cronicilor retipărite în 1971, a adăugat textul unei conferinte aflate în Arhiva Muzeului Literaturii, „Evreii în literatura română”. Să retinem si „amănuntul” conform căruia cronicile au apărut în două reviste ce l-au sustinut pe I. Trivale la începutul scurtului său drum în literatură: „Convorbiri critice” si (amintite deja) „Noua revistă română”.
         Editia de fată marcheazî cum se cuvine cei 90 de ani de cînd sublocotenentul „destinat cărtilor, gîndirii, vietii interioare” (după cum aprecia Mihail Sebastian) a căzut la datorie, pentru patrie.
         Volumul este structurat pe 6 secvente, 5 reproducînd cronici referitoare la dramaturgie, proză, poezie, medalioane critice, bilanturi literare si numita conferintă, deloc nesemnificativă ca pledoarie pro domo. Majoritatea textelor vizează literatura începutului de secol XX, doar studiul despre Grigore Alexandrescu si Evreii în literatura română abordînd altă vîrstă a literelor românesti. Sînt deci păreri imediate, criticul asumîndu-si (prin meserie si statut) riscurile inevitabile. Atîta doar că, desi sincron cu operele comentate, I. Trivale nu are nevoie de pavăza timpului, intuind exact ceea ce însemna valoare distinctivă, ori neîmpliniri în plan artistic.
         Din dramaturgia vremii, Ion Trivale s-a oprit pe larg la trei piese cu destin diferit în posteritate: Apus de soare de Barbu Delavrancea, Letopiseti de Mihail Sorbul si Cocosul negru de Victor Eftimiu. Prima a avut succes la premieră, a triumfat si în anii ’50-’60, gratie interpretării magistrale a lui George Calboreanu, iar la reluarea din 2004 a fost vehement contestată (ca montare scenică însă!) de critici cu alergie la sentimentul patriotic – chiar transfigurat artistic. Cea de a doua (Letopiseti) s-a pierdut în ceata timpului în pofida unor reusite tinînd de arta dramaturgului, dar subiectul a atras atentia si a lui M. Sadoveanu (în Nicoară Potcoavă) si lui Laurentiu Fulga (în Ion Vodă cel Cumplit), în vreme ce a treia piesă (Cocosul negru) s-a înscris în imensa si greu digerabila operă a lui Victor Eftimiu, desi punctul de plecare era generos, ambitios, dar mult prea dificil pentru un superficial precum răsfătatul de soartă autor al său. Apus de soare are parte, cred eu, de prima analiză completă, întîia dramă din trilogia lui Delavrancea beneficiind de o atentie de tip microscopic. Criticul întîi teoretizeazî (pe marginea relatiei istorie-literatură dramatică) apoi coboară în timp în istoria literaturii europene sau nationale, făcînd disocierile dintre Răzvan si Vidra, Despot Vodă, Vlaicu Vodă si Apus de soare, deci dintre reperele dramei istorice la noi. Observatii subtile, ale unui împătimit al speculatiilor si al analizei de maximă seriozitate. Spune, printre altele, I. Trivale: „vina tragică a eroului: dispretul slăbiciunii sale. Atît ne dă actul I. […] în actul II, cele două părti ale conflictului se găsesc ambele întărite, atîtate: boala agravată, iar vointa încordată la culme. (…) A treia fază ne si înfătisează această ciocnire. Stefan îsi comprimă cu energie durerea, îsi înăbuse slăbiciunea si, încordîndu-si peste măsură puterile, izbuteste să-si afirme vrerea lui neînfrîntă”. Si „Minunata îmbinare a supraomului cu omul în Stefan este cea mai măiastră trăsătură dintre toate elementele piesei Apus de soare. Nu sînt omise actiunile din plan secund, caracterizarea subtilă a personajelor, sesizarea carentelor (lipsa conflictului autentic) si nici concluzia rezistentă în timp: „figura lui Stefan, cel mai măret caracter zidit pînă acum în drama românească”.
         Analiza la Letopiseti surprinde, prin comparatia cu Vlaicu-Vodă, piese menite a se „întregi în toate privintele”. Demonstratie convingătoare, desi mereu se mai poate ridica un semn de întrebare …
         În ceea ce priveste fantezia dramatică în 6 acte în versuri Cocosul negru, de Victor Eftimiu, verdictul este dat de la început: „o neiertată mistificare literară (…) o grotescă înnădire de crîmpeie din toate stilurile, într-un tot fără sens”. I. Trivale stia să fie aspru si neiertător cînd i se ivea prilejul.
         Comentînd aparitiile în proză, s-a oprit pentru volumul selectiv la nuvele uitate firesc precum Grănicerul de M.I. Chiritescu, Chilia dragostii de N.N. Beldiceanu („dintre toate defectele cel mai grav este lipsa unei atitudini morale hotărîte în fata existentei”), Între viată si moarte de N. Pora, Nuvele de Ion Dragoslav („Bagajul nuvelistului Dragoslav? Sărăcie goală, în ce priveste sfera sa artistică”), Timotheiu Mucenicul de D.D. Pătrăscanu (regretă „expresia într-o mare creatiune”), Între femeie si pisică de Al. Cazaban (un „adevărat refugiu al constiintei curate artistice, în naufragiul literaturii de astăzi”), Puterea farmecelor de V. Demetrius (remarcă nuvela Lupii. De revăzut si de comparat cu episodul din Groapa lui E. Barbu …), Bisericuta din Răzoare de Gala Galaction (sesizează din capul locului „contradictia dintre senzualitatea primitivă si rigorismul crestin” si – exagerînd – „în loc de a fi nuvelist, el nu e decît un narator plin de suavitate”), Schite si amintiri de Al. Ciura, Pe Mărgineanca de C. Sandu Aldea si Aripa mortii de E. Lovinescu, roman pe bună dreptate uitat de toti.
         Foarte dezinvolt se manifestă I. Trivale în domeniul poeziei, amendînd Din umbra zidurilor de O. Goga (comparat cu volumele ce au adus celebritate poetului), lăudînd fără rezervare „poezia femeiască” a Elenei Farago din Din taina vechilor răspîntii si pronuntîndu-se lapidar despre Visări păgîne de Ion Pillat („o eruptie puternică de energie virgină e poezia d-sale, care se înaltă cu un imn al fortei elementare, cadentată de cojitele de argint ale sălbaticilor centauri si purtată în văzduh pe aripile condorilor falnici”) si despre Flori sacre, volumul de referintă al lui Al. Macedonski, privit cu nejustificată si neomologate de timp rezerve. Întelegerea fată de poezia simbolistă se materializează în acceptarea Limanurilor albe de O. Densusianu si a plachetei De vorbă cu mine însumi de I. Minulescu. Diagnosticul criticului a fost validat de critica de mai tîrziu.
         Cîteva portrete dedicate lui Grigore Alexandrescu (îl opune atît lui Alecsandri, cît si lui Eminescu!), P. Cerna (exagerează dimensiunile poemei Către pace), St.O. Iosif (unul dintre „putinii poeti care n-au făcut degeaba umbră tarinei noastre literare.”), Ilarie Chendi („a fost temut de multe ori”) demonstrează preferintele criticului, iar Bilanturile literare ale anilor 1912 si 1913 îl arată deceptionat de productia vremii, I. Trivale retinînd ceea ce va rămîne cu adevărat. Republicarea cronicilor sale mi se pare, o spun din nou, binevenită si, pentru cei capabili să înteleagă, o mică lectie în domeniu.

 

                                                                  Liviu Grăsoiu

         * I. Trivale, Studii literare, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2005.