CALATORIE SUBIECTIVA
Cu tenacitate, cu o răbdare greu egalabilă, Constantin Mateescu a publicat, în cele patru decenii cîte au trecut de la debutul său editorial aproape 40 de cărti (39 mai exact), avînd satisfactia ca, la frumoasa vîrstă pe care o parcurge (s-a născut la 31.I.1929) să contemple o bibliografie diversă, în a cărei îmbogătire eu unul cred. Cred, pentru că rareori am întîlnit scriitori mai împătimiti literaturii, întru cucerirea unui loc demn în domeniu. Dacă n-a debutat, după cum s-au petrecut lucrurile în congenerii săi, în teribilul deceniu ‘50-’60 din veacul trecut, a făcut-o din nevointa de a da scrieri realizate la comandă, după retete respinse repede atît de cititori, cît si de autori ce întelegeau că menirea lor era cu totul alta decît aceea ilustrată de atîtia si atîtia profitori ai momentului politic. Fată de ei, Constantin Mateescu a păstrat distanta cuvenită, nu i-a atacat fătis ci, prin ricoseu, adică prin proza sa elegantă, respirînd o atmosferă amintind de arta marilor interbelici. Nuvelele si romanele publicate în anii ‘60 si ‘70 (Rochia cu anemone, Auroaica, Povestiri de la Rond, După amiaza unui faun, Anonim flamand, Cîinele andaluz, Autoportret cu bască s.a) impuneau un artist absolut original, capabil să reusească si în creatie (în constructie) cît si în analiză. S-a lăsat dus apoi de puternica sa fibră de evocator si a povestit cu lux de amănunte despre Rîmnicul de altădată (orasul său natal situat pe malul Oltului), dar si despre viata si faptele înaintasilor săi într-ale literaturii, Anton Pann si Nicolae Filimon, adoptînd tonul eseistic bazat însă mereu pe documentul abil degustat si interpretat. Viata petrecută la catedră a lăsat urme firesti, vîrsta adolescentină fiind generoasă pentru prozatorul dispus să observe, să noteze, să înteleagă. Paginile din Marele slem din Fantezie pentru trompetă solo sînt cît se poate de sugestive în acest sens. După ce a practicat cu intermitente critica foiletonistică, s-a consacrat memorialisticii, si-a adunat însemnările, rezultatul fiind Jurnalu” în cinci volume, completate de alte cîteva, menite a adînci semnificatia multor întîmplări expediate poate prea repede în Jurnal. În această din urmă categorie se înscrie si noua sa carte Marea hăituială*. Respectîndu-si probabil pariul pus cu sine sau cu altii, Constantin Mateescu mentine ritmul de metronom al aparitiilor, adică anul si cartea. Este o demonstratie convingătoare a felului cum trebuie exploatate subiectele, indiferent de greutatea lor si totodată o ilustrare a profesionalismului unui prozator ce nu vrea să uite fisele întocmite cîndva. De data aceasta, autorul a extras din enormul Jurnal tipărit între 1997 si 2002, numai ceea ce tinea de relatiile lui cu lumea literară, felul cum era „hăituit” de atotputernicii din edituri ori de la reviste. Neapartinînd nici unei grupatii, nici unei găsti aflate la putere sau în opozitie (cîtă se putea face pînă în 1990) Constantin Mateescu si-a purtat aproape singur si destul de izolat panasul, intimii săi neavînd cum să-l ajute practic decît cu un sfat, ori cu un oftat. A trebuit deci să suporte aroganta si obrăznicia celor ce aveau pîinea si cutitul în literatură, să se înarmeze cu o teribilă răbdare si cu întelepciunea de a crede în steaua sa. I-a fost alături, în încercările, izbînzile sau înfrîngerile inerente o sotie nu doar credincioasă, ci un om căruia prozatorul are din plin a-i multumi. I-a dedicat, de altfel si cartea, respectîndu-si onoarea si faima de mult întîrziat nobil printre artistii deceniilor din urmă.
În Marea hăituială, Constantin Mateescu nu si-a croit un plan, călătoriile sale în timp par a tine de capriciile fanteziei, iar momentele narate, personajele luate din lumea fascinantă (pînă la un moment…) a scriitorilor rezistă oricăror impulsuri de a lăsa cartea din mînă. Deoarece ne întîmpină, la fiecare pagină, oameni binecunoscuti ca literati, prinsi în secvente definitorii ori nu. Prozatorul îsi probează obiectivitatea mai peste tot, în afara capitolului Măsti, crochiuri în cărbune, unde selectia este de normală subiectivitate, iar urmarea are acoperire estetică, analistul si portretistul nedezmintindu-se. Rămîn, realmente, în memorie cele scrise despre Ada Orlean, Alexandru Mitru, Sorin Titel, Ovidiu Papadima, Ion Marin Ionescu, Barbu Solacolu, Dragos Vrînceanu, Cella Serghi si altii, intelectuali subtiri, artisti fascinati prin simpla prezentă pe care Constantin Mateescu a simtit-o, a transmis-o peste ani. Iată o mostră elocventă pentru stilul evocator adoptat: „Locuia într-un apartament (Ada Orleanu – n.n.)de la etajul patru al unui bloc de pe Frumoasă, în apropierea palatului „cu lei” de pe Victoriei. (…) Pe masă găseam întotdeauna masina de scris cu o foaie de hîrtie dactilografiată doar pe jumătate, creînd vizitatorului impresia, poate dorită, că tocmai fusese întreruptă de la lucru”.
Sau amintindu-si de Laurentiu Fulga: „Era indiscutabil un domn. Mă emotiona acest cavalerism vetust al vicelui, cu atît mai mult cu cît la Uniune majoritatea functionarilor, scoliti în stilul strong coleric al lui Traian Iancu, îi trata pe scriitori de sus, ca pe niste pierde vară paraziti si profitori. Sub auspiciile lui se împămîntenise obiceiul său să transmită condeierilor felicitări de anul nou, ba chiar de ziua nasterii, un fleac la urma urmei, dar pentru un tînăr abia învătat cu lumea scrisului, depesele semnate de Zaharia Stancu sau Laurentiu Fulga sau, deseori, de tot biroul de conducere al Uniunii valorau cît o scrisoare primită de la o iubită”. Obiceiul s-a păstrat cel putin (din cîte stiu) la nivelul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti … Prietenia cu Al. Mitru l-a marcat profund, admiratia fată de acest adevărat idol al adolescentilor din urmă cu o jumătate de veac concretizîndu-se în pagini memorabile, prea multe pentru a fi reproduse într-o cronică. În orice caz, pe cei doi prozatori i-au unit sentimente si credinte nobile, în soliditatea caracterului celui ce a repovestit marile legende ale lumii, Constantin Mateescu găsind mereu sprijin si îmbărbătare. Ceea ce surprinde plăcut în amintirile scriitorului despre viata literară este totala sa incapacitate de a fi invidios. Pe unul sau altul dintre confratii, cu care inevitabil intra în competitie. Ei bine, acest sentiment, al concurentei inevitabile, nu-i de găsit nicăieri, Constantin Mateescu face parte dintre aceia care sînt convinsi că, pe lume, este loc pentru fiecare. Si, la urma urmei, pe cine să fi fost invidios? Pe un Ov.S. Crohmălniceanu gata să se supună ordinelor de sus prin anii 1960, pe un I. Bănută primit regeste la o modestă scoală de cartier, pe o Constanta Buzea suflînd si în iaurt, pe Viniciu Gafita (copie palidă a explozivului său frate), pe multi insi (unii talentati) dar certati cu bunele maniere si usor de cumpărat de puterea comunistă? Satisfactiile materiale nu par a-l fi interesat, tot ce si-a dorit Constantin Mateescu fiind, nu linistea în familie (cu care l-a blagoslovit Dumnezeu) cît are zile, nopti, de însingurare spre a scrie ce voia, la Valea Vinului, la Olănesti, acolo unde putea obtine o repartitie de la Uniunea Scriitorilor la o casă de creatie. Acolo (si mai ales la Mogosoaia) a întîlnit (si s-a apropiat) o faună aparte, greu de conceput pentru omul de rînd. O lume aparent fără regulile unanim acceptate, o lume prinsă între real si imaginar, suficientă siesi, dar năzuind, paradoxal, spre altceva. Aici se află întregul farmec al ultimei cărti semnate de Constantin Mateescu. Un prozator despre care stim, încă, prea putin.
Liviu Grăsoiu
* Constantin Mateescu, Marea hăituială, Editura Almarom, Rîmnicu Vîlcea 2007.