DEMONSTRAŢIE BINEVENITĂ
O nedreaptă uitare a tot înconjurat, de decenii, numele si opera lui V. Alecsandri, considerat drept personalitate emblematică a mijlocului de secol nouăsprezece si un scriitor ce nu mai intra aproape deloc în discutie după ce apăruseră Eminescu, Caragiale si Macedonski. S-ar putea însă ca acest cuvînt (uitare) să nu fie chiar cel mai nimerit, putînd fi înlocuit cu mai exactul ignorare. Istoria literaturii a cam clasat cazul, laurii asezati de contemporani pe capul lui Alecsandri intrînd în categoria gustului epocii, a răsplătirii imediate a meritelor unui creator complex, om al timpului său în tot ceea ce a întreprins ca artist si om politic. S-a trecut prea repede, poate dintr-o omenească invidie, poate dintr-o ciudată neîntelegere, peste aspectele de perenitate ale operei bardului de la Mircesti, sintagma căpătînd nu o dată conotatii depreciative. Un soi de superioritate protectoare s-a manifestat fată de memoria sa, un fel de a spune că nu ne demolăm clasicii, privindu-i cu indulgentă. S-a văzut această atitudine în mai toate studiile ce i-au fost consacrate, lipsind de fapt o monografie solidă si definitivă asupra celui mai important scriitor de pînă la Eminescu si Caragiale, care îi datorează mai mult decît au mărturisit, interferentele tinînd de intimitatea legăturilor de sensibilitate si orientare literară.
Cert este însă că acum, în anii de gratie de după 2000, Vasile Alecsandri figurează ca un nume dintr-un inventar în dictionare si mai nimic altceva. S-au mai auzit, pe ici pe acolo voci care îi cereau o mai dreaptă evaluare, dar totul se făcea timid, uitată fiind, de pildă, influenta asupra lui Ion Pillat, rezistenta cîtorva poeme, a impresiilor de călătorie si a dramaturgiei care, inteligent adaptată regizoral, poate să facă si acum săli pline, fără ca publicul să aibă obligativitatea de a veni la teatru. Si s-au mai auzit si glasuri ce afisau un zîmbet de tîmpă superioritate, cu comentarea faptelor de aleasă si rară tinută morală întreprinse de autorul Pastelurilor, al Fîntînei Blanduziei, al Chiritelor, al lui Dan, căpitan de plai si al Ostasilor nostri, toate purtînd eticheta de perimat, de fapt de neînteles si desuet astăzi. În plus, cînd se mai scria despre relatiile cu Carmen Sylva si cu protipendada de la Peles, istoricii literari o spuneau cu vizibilă jenă, de parcă s-ar fi săvîrsit ceva absolut imoral.
Dacă acestea sînt, pînă la un punct, de priceput, rămîne imposibil de explicat de ce atîta tăcere asupra unui fapt, pentru mine incontestabil nu de azi, de ieri, ci de vreo cincizeci de ani, un fapt sesizat si analizat din cînd în cînd, fără a i se acorda însă credit în totalitate si fără a-l ridica pe Alecsandri în gloria celor foarte putini, fără de care literatura noastră nu ar fi ceea ce este. Am numit adevărul conform căruia veritabilul autor al Mioritei nu este anonimul din fiecare tinut românesc, ci Vasile Alecsandri însusi. Dacă admitem că poemele – capodoperă ale liricii românesti sînt Luceafărul si Miorita, cărora li s-au adăugat după aproape un secol. Ultimele sonete ale lui Shakespeare semnate de V. Voiculescu, atunci se cuvine a-l ridica pe Alecsandri acolo unde îi este de fapt locul conferit de genialitatea ce i-a dictat cum să alcătuiască din fărîmituri, din cioburi si bucăti amorfe, cu vagi amprente estetice, exceptionala constructie numită Miorita. S-a săvîrsit astfel un drum invers: de la folclor la creatia cultă retrimisă apoi numerosilor anonimi care i-au dat multimea de variante istovitoare pentru cercetători: Alecsandri a compus Miorita sub aripa binefăcătoare a îngerului, asa cum s-au petrecut lucrurile si cu ceilalti doi poeti mai sus amintiti, ale căror reusite maxime sintetizează o lume fără de timp si spatiu, adică aceea în care se dialoghează direct cu Dumnezeu, cu eternitatea. S-au cam grăbit criticii (unii dintre ei) în a nu citi adevărul sub masca omului de lume Alecsandri, pentru că, în fond, la polul opus avem de a face cu masca ascetului V. Voiculescu din anii cînd săvîrsea minunile intitulate Sonete, poezii religioase, nuvelele si romanul Zahei Orbul. Finetea talentului manifestat de tînărul Alecsandri, capacitatea de a disocia, de a diseca adîncurile strofelor ascultate de la lăutari, de a modela ceea ce îi oferise Alecu Russo, sînt (cred) pentru prima oară puse cap la cap într-o carte menită a face lumină si a aseza adevărul la locul lui*.
Alexandru Bulandra este un intelectual despre care nu stiam nimic pînă în urmă cu două-trei luni, cînd mi-a trimis contributia doctă privitoare la „Cazul Miorita” si fascinanta aventură spirituală unde se lansase V. Alecsandri prin anii 1840, aventură păstrătoare de mister si dătătoare de sugestii în descifrarea psihologiei scriitorimii de atunci ca si, în egală măsură, a sensurilor desprinse din recitirea cu ochi proaspăt a unui text celebru. Atît de celebru că aproape nu a mai fost băgat în seamă de o bună bucată de vreme, ba chiar privit de sus de adeptii recenti ai globalizării, grăbiti în a vedea pulverizîndu-se ceea ce poartă specificul national. Probabil că, în privinta Mioritei (si a altor balade datorate aceluiasi Alecsandri) trebuie să privim fenomenul cu întelepciunea cu care apreciem Poema română, Sonata a 3-a, ori Rapsodiile lui George Enescu. Să le acordăm deci girul unicatului, iar dacă emotia estetică nu ne mai cuprinde, să medităm nu asupra evolutiei gustului si a deprecierii prin timp unor valori artistice, ci asupra propriei noastre incapacităti de a recepta cum se cuvine, capodoperele neîmbătrînite, neuzate.
Revenind la Alexandru Bulandra, profesorul din Urziceni, născut în 1954, absolvent al Facultătii de Filozofie din Bucuresti, se cade a-i saluta debutul cu această „anchetă literară” urmată la scurt timp de eseul Experimentul lui Iov. Cele două volume denotă nu doar vocatie de cititor, ci mai cu seamă o cultură solidă, un spirit speculativ remarcabil, o inteligentă mobilă si, nu în cele din urmă, un talent literar ce captivează, facilitînd lectura unor demonstratii pîndite să plictisească, subiectul părînd a fi ultracunoscut. Evident, în mod fals, întrucît catalogarea, clasarea lui nu ar trebui să se fi produs.
Alexandru Bulandra a optat pentru o formulă stilistică proprie, originală, luînd tonul unui anchetator care, la un proces desfăsurat după atîtea decenii, se doreste justitiar, neapelînd însă la peroratii impresioniste, ci la argumente de ordin istoric filologic, psihologic, pătrunzînd adînc în mentalităti greu de acceptat astăzi, ca si în detaliile întregii poezii si chiar proze lăsate de V. Alecsandri. Capitolele se succed logic, titlurile lor sînt bine alese, iar personajele invocate prind o ciudată viată, recăpătînd contururi parcă palpabile, la această întîlnire la masa umbrelor. Comentatorul procedează cu tact, îsi calculează fiecare pas, concluziile venind parcă de la sine, fără nici un efort special. Se caută, pe zeci de pagini, semnificatiile fiecărui vers, ale fiecărei imagini ori figuri de stil nebăgate suficient în seamă pînă acum. Alexandru Bulandra se lansează în supozitii spectaculoase, îsi pune întrebări, îi intervievează si pe altii ce si-au expus punctul de vedere în relatia Alecsandri – Miorita. De remarcat că textul se află mereu în atentia sa, că urmăreste schimbările introduse de editori si de informatorii populari, că sursele nu sînt absolutizate în concluziile lor. Adunînd argumente în favoarea tezei, pe care îsi propusese să o sustină, autorul exclamă în final: „E limpede ca bună dimineata! Alecsandri a făcut două afirmatii privind datele culegerii baladei Miorita; am dovedit că ambele nu se confirmă: rezultă că balada Miorita este o legendă necunoscută, fiind creată de poet utilizînd metoda descrisă în scrisoarea către Ubicini”. Si, în alt loc, memorabil: „Mioara năzdrăvană din balada lui Vasile Alecsandri este întruchiparea accesibilă, apropiată omului si îndurătoare, dar totdeauna implacabilă a sortii”.
Reluînd o discutie veche, Alexandru Bulandra demonstrează că orice subiect într-adevăr serios poate rămîne captivant si are sanse în revederea ierarhiilor acceptate.
Liviu Grăsoiu
*) Alexandru Bulandra, Vasile Alecsandri si cazul Miorita – O anchetă literară, Editura Helis, Slobozia, 2006.