Interviu si prezentare realizate de Adrian PALCU 

 

      

          Dati-mi voie să fiu subiectiv si atipic!...Voi începe serialul însemnărilor mele dedicate Festivalului International „George Enescu“ referindu-mă la unul din cele mai consistente, mai pline de încărcătură ideatică si emotională momente din suita de manifestări rostuite a da grandoare si prestigiu acestei editii (a XVIII-a): prezenta pe scena Festivalului a maestrului DAN GRIGORE în scînteietoarea Rapsodie pe o temă de Paganini a lui Serghei Rahmaninov. Evenimentul s-a petrecut – cum era si firesc în asemenea context – în compania unor parteneri de „calibru greu“: Filarmonica din Dresda, ansamblu orchestral de faimă mondială aflat sub bagheta reputatului ei sef, dirijorul Rafael Frühbeck de Burgos.
Semnificatia acestui „stop-cadru“ sărbătoresc în 2007 pentru marele nostru muzician e una cu totul specială: marchează 50 de ani de solistică la cel mai înalt nivel al circuitului muzical contemporan. O jumătate de secol de prezentă neîntreruptă pe scena de concert! Ar fi superflu să facem o analiză punctuală, pe variatiuni, pe „bucătele“, pe nuante, pe dialogul solist – orchestră, a acestei interpretări care a făcut realmente neîncăpătoare imensa Sală a Palatului în seara de 14 septembrie si a declansat nestăvilită furtună de aplauze aducătoare de două minunate miniaturi în bis (Rimski-Korsakov si Scarlatti). Virtuozitatea sobră, detasarea olimpiană, aura de mister cu care se înconjoară atunci cînd se asează la pian, simtul desăvîrsit al Sunetului si al raporturilor acestuia cu Universul, interogarea – proaspătă de fiecare dată – a partiturii, dar si bucuria de a împărtăsi generos miracolul muzicii cu cei care îl ascultă vrăjiti, au făcut din DAN GRIGORE în acea seară – din nou! a cîta oară? – contemporanul marilor capodopere, interlocutorul lor cel mai avizat, partenerul lor statornic si devotat, muzicianul atins de aripa geniului, pe care îl stim si-l pretuim generatii succesive de melomani – iată! – de cinci decenii.
Putini din martorii privilegiati ai serilor de muzică pe care Maestrul le drămuieste cu (prea multă, as spune eu) parcimonie în ultimii ani, stiu însă că domnia sa este si un interlocutor fermecător. Un la fel de „virtuoz interpret“ si al limbii române, precum al claviaturii. O celebră maximă spune că „se exprimă limpede ceea ce e limpede gîndit“. Gîndul de o claritate adesea tăioasă, jocul subtil si riguros al ideilor, plăcerea (auto)interogatiei si a permanentei „puneri în ecuatie“ a propriei existente tradusă în necesitatea dialogului cu lumile interioare si a pozitionării corecte a acestora în raport cu cele exterioare, cu energiile cosmice, fac din muzicianul de „senzatională clasă mondială“ (cum îl gratula odinioară o respectabilă publicatie austriacă) un profund gînditor al „clipei ce ni s-a dat“. Limpezimea de cristal a exprimării pe claviatură, îsi are ca pandant coerenta elegantă a exprimării colocviale izvorîte din aceeasi sursă a gîndului ce se cere riguros articulat indiferent de materialitatea care-l contine.
De aceea, mi se pare potrivit să vă propun dialogul pe care maestrul DAN GRIGORE  l-a avut în preziua concertului său din Bucuresti cu reprezentantii media acreditati la Festival, cu publicul lui fidel, cu... propria sa conditie de Artist aflat la jumătate de secol de temerară explorare muzicală. Am renuntat la a individualiza autorii întrebărilor – ele veneau firesc din sală, curgînd una dintr-alta (unele mai formale, altele mai pline de miez) – si am lăsat răspunsurile Maestrului în firescul oralitătii lor. Veti (re)descoperi cu bucurie – sper – un univers de o cuceritoare profunzime, o autentică personalitate a culturii contemporane care scrutează cu franchete o viată dedicată muzicii si o „povesteste“ cu farmec celorlalti. Totul, sub inevitabila „zodie enesciană“...
(Adrian Palcu).
    
* Mă mîndresc cu ceea ce cred eu că Pronia mi-a dat
Adrian PALCU: Ce considerati că ar fi semnificativ după 50 de ani de prodigioasă activitate solistică, după 50 de ani de prezentă neîntreruptă pe scenele de concert ale lumii?
Dan GRIGORE: Păi, cred că al 51-lea care tocmai începe. S-au terminat 50 de stagiuni de concerte si acuma, din octombrie, pentru mine începe a 51-a. Si, ca întotdeauna, fiecare stagiune înseamnă emotii, înseamnă nemultumiri... Vorba unui dirijor evreu care i-a spus unui muzician român ce se lăuda cu pedigree-ul lui de 150 de ani de muzician lăutar... i-a zis „Te-nteleg, te-nteleg, în spatele meu sînt 5000 de ani de nemultumiri“. Deci: emotii, nemultumiri, dar si... multe-multe bucurii. Multe bucurii, pe care – ca în copilărie – ne place să le împărtim cu ceilalti. O copilărie care mai continuă, din fericire. Asa e la artisti. Ei sînt în plină copilărie. Vor–nu vor, trebuie să aibă acest cote ludic, copilăresc, proaspăt, nealterat dacă e posibil. Dacă viata nu-i ajută să-l altereze mai devreme decît trebuie. Pe mine unul, m-a ajutat. Si partea asta „verde“ din mine – chiar dacă uneori nu se vede – se simte probabil atuncea cînd mă asez la pian cu toate emotiile împrejurul meu, dar cu bucuria că sînt împreună cu publicul si putem face muzică, putem gusta această bucurie incredibilă care este muzica, această formă de libertate – cum spunea Celibidache – această „cea mai scurtă cale către libertate“, către libertatea interioară. În felul ăsta, ce e semnificativ... Ce-o fi semnificativ? Fiecare poate să aleagă. Pentru mine ce e semnificativ este că Dumnezeu mi-a dat – cred – niste încercări, pe care  (probabil, sper) le-am trecut cu bine. În orice caz, eu le-am luat ca pe niste cadouri, nu ca pe niste pedepse. Ca pe niste posibilităti de a-mi dovedi si de a-mi îmbogăti talentul si credinta. Mi-e teamă însă să vorbesc de asta. Mă mîndresc cu ceea ce cred eu că Pronia mi-a dat. Mi s-au dat niste încercări... am crezut în puterea acestor încercări de a mai scoate din mine relele si de a curăta drumul către muzică – si către artă, în general – si către sufletul celor care ascultă si care iubesc muzica. Cei care poate că nu îndrăznesc să iubească muzica, dar care cu ajutorul meu, cîteodată, pot să o descopere. Iacătă, cîteva lucruri semnificative tot am mai găsit...
Cum apreciati prezenta Dvs. pe scena Festivalului enescian alături de Orchestra Filarmonicii din Dresda si a Corului National al Spaniei?
Asta este o figură de stil că „o să concertez alături de Corul National al Spaniei“, pentru că eu n-am nimic de-a face cu Corul National al Spaniei. Piesa pe care o cînt eu se cheamă Rapsodia pe o temă de Paganini, e scrisă de Serghei Rahmaninov si n-are nici o legătură cu corul, e o piesă pentru pian si orchestră. Corul va participa la piesa lui de Falla care se cîntă în partea a doua. Sigur că, totusi, are ceva de-a face concertul meu cu partea spaniolă prin prezenta lui Rafael Frühbeck de Burgos, care – am înteles – este un dirijor german de origine spaniolă. Asa cum Regina Spaniei este o spaniolă de origine germană. Dar într-o lume ca asta a noastră e mai putin important. Cred eu că e mai putin important că un român cîntă o piesă a unui rus exilat în America (Rahmaninov) într-un concert în care mai apare Corul National al Spaniei, concert condus de un dirijor german de origine spaniolă care acum e directorul Filarmonicii din Dresda. Sau e foarte important: că sîntem toti împreună si facem muzică. Si mai cred că nici publicul românesc nu e un public pur românesc, cred că sînt si turisti străini aici la Festival, sînt si oameni de origine română veniti din străinătate – pe cum am auzit la radio – iar în felul ăsta lucrurile se „simfonizează“, într-un fel, din punct de vedere uman. E o simfonie a publicului, asa cum e o simfonie a prezentei scenice, a „muzicantilor“ care fac muzică pe scenă într-un ansamblu simfonic în care eu caut să mă integrez si uneori caut să trag orchestra după mine fără să o dezintegrez.
Cum considerati că e receptată astăzi în lume scoala românească de pian?
Eu nu cred în scoli. Eu nu cred în nici o scoală. Eu nu cred în scoala românească, în scoala sovietică, în scoala franceză... Există niste traditii care vin de la unii profesori, de la unii maestri... Există traditia Liszt, există traditia Cortot, sau traditia Michelangeli, sau traditia Aldo Ciccolini... Eu cred în oameni, în valori, în individualităti remarcabile... Nu cred în categorii de astea care se numesc „scoli“. Sigur că dacă la un moment dat se poate vorbi de o scoală românească de canto, este pentru că această tagmă, a cîntăretilor români care se trag din cîtiva maestri originari, au dat „rezultate“ – în ghilimele, pentru că nu vorbim de rezultate aici, vorbim de performantă artistică, vorbim de un miracol care tine de vocatie, nu tine de rezultat – această performantă artistică a cîntăretilor români a fost atît de constantă încît se poate vorbi cu mai multă certitudine decît în cazurile obisnuite aproape de un fenomen de scoală. Dar – repet – eu nu prea cred în chestia asta. Scoala care e reprezentată ici-colo de unii sau de altii, nu cred... Dacă m-as gîndi la o scoală, acuma ar trebui să fim foarte posomorîti pentru că Concursul Enescu ce tocmai s-a încheiat nu prea ne-a făcut cinste în materie de scoală pianistică. Noi nu am luat nici un premiu. Din fericire, în compensatie, au venit de peste hotare personalităti atît de proaspete, atît de vii, atît de frumoase din punctul de vedere al dotării muzicale si al dotării intelectuale. Am avut o asemenea atitudine lăudabilă a unor muzicieni pianisti concurenti din străinătate fată de muzica lui Enescu în contrast vădit cu atitudinea de formalism si de „hai să fac si asta că asa mă obligă programul impus al concursului“ (parcă am fi la patinaj – cu probe impuse) a concurentilor nostri. Enescu transformat în „probe impuse“ chiar de concurentii români! Să fim foarte atenti la lucrul ăsta. Deci, n-as vorbi tocmai în momentul ăsta de o scoală pianistică românească. As amîna pentru editia viitoare, la care sper că o să stăm mai bine decît acum la acest capitol.
* Am intrat în lumea muzicală sub zodia lui Enescu
Debutul Dvs. solistic s-a produs în 1957, într-un recital în care ati interpretat în primă auditie piese recent descoperite din creatia lui George Enescu. Ce influentă, ce înrîurire a avut creatia enesciană asupra evolutiei Dvs. în muzică?
Eu am apărut pe scenă si am intrat în lumea muzicală sub zodia lui Enescu si mă mîndresc cu asta. Si mă mîndresc si cu faptul că „zodia“ asta eu am purtat-o cu mine peste tot pe unde am fost. Am cîntat Enescu din China si Coreea de Nord pînă în America, în Israel, în Norvegia sau Suedia. Am reusit să duc această muzică si să o transform peste tot într-un mare succes. Asa cum s-a întîmplat acum cîteva zile aici, în Sala Mare a Palatului, cu una din marile orchestre ale lumii – Filarmonica „Arturo Toscanini“ – dirijată de Lawrence Foster, care a obtinut un triumf din partea publicului în laborioasa si complicata – si pînă acum criptica – Simfonie a III-a cu cor de George Enescu. A fost o revelatie pentru public – si trebuie să recunosc – si pentru mine care o stiam si o auzisem de multe ori cîntată. A fost cîntată cu asemenea frumusete interioară si cu asemenea directete expresivă încît a părut – cum trebuie să fie orice capodoperă – scrisă ieri, acuma lîngă noi, gîndită împreună cu noi si pusă pe hîrtie pentru noi de un autor contemporan cu noi. Desi e scrisă în 1918. Toate capodoperele sînt contemporane, si între ele si cu noi. De aceea nu mi-e teamă să cînt un Scarlatti si după aceea un rag-time sau o piesă de Enescu sau Bach. Pentru că ei stau foarte bine împreună. Nu stiu cum reusesc, dar stau foarte bine împreună. Desi, uneori, ei ca oameni – asa cum s-a întîmplat între Ceaikovski si Brahms, sau între Debussy si Wagner – nu au cele mai bune păreri unii despre altii. Dar între ei – ca muzici – nu există nici o incompatibilitate. Există căi tainice de comunicare a muzicii. Si, ca să revin la întrebare (care a fost atît de plină de substantă ca invitatie la răspuns, încît as putea să vorbesc ocupînd tot spatiul acesta de timp al dialogului nostru): atunci, la debut, emotia mea mare a fost că am debutat într-un concert în care erau prezenti marii artisti români ai timpului – începînd cu Arta Florescu si terminînd cu tinerii pe atunci, dar deja celebrii, Stefan si Valentin Gheorghiu – sigur că responsabilitatea mea era uriasă. Eu cîntam trei piese de Enescu în primă auditie mondială, găsite în manuscris de Romeo Drăghici, directorul Muzeului si prieten apropiat al lui George Enescu, legatarul lui testamentar în România pe care Ion Dumitrescu – presedintele Uniunii Compozitorilor din vremea aceea îl ironiza prieteneste spunînd „Mă bucur să-l vad pe Enescu prin procură“. Asta era si o mică „găluscă“ pe care statul român trebuia să o înghită si atunci unii exponenti ai acestui stat român mai scoteau cîte o mică ironie ca să-si mai verse focul. Mai apoi, „zodia“ asta enesciană a continuat în ce mă priveste si prin faptul că imediat după acest concert, în care am avut succes si am fost lăudat de lumea muzicală, ecourile concertului ajungînd la doamna Enescu, ea mi-a cedat pentru cîtiva ani „pianul rosu“ care acuma este în Muzeul Enescu. Acel Steinway pe care am descoperit recent imprimată, stantată „fabricat în America“. Era un Steinway american, nu era un Steinway german. Foarte interesant cum Enescu si-a luat un pian american si l-a folosit în intimitatea creatiei lui, stiindu-se foarte bine că marca Steinway – asa sînt cel putin prejudecătile muzicienilor – e mai bună în varianta germană (la Hamburg) decît cea americană. Pot să vă spun că nu e asa. Sînt la fel de bune. Dacă sînt alese cum trebuie, sînt foarte bune si cele americane. Am avut acest privilegiu de a cînta pe acest pian, de a studia pe el. Domnul Romeo Drăghici – fie-i tărîna usoară! – s-a speriat la un moment dat că eu studiam asa de tare (pe la 18-19 ani) încît rupeam foarte multe corzi. A venit într-o zi, a găsit foarte multe corzi rupte la pianul ăla si a spus „Ti-l mai las un an si ti-l iau. Trebuie să rămînă la muzeu, măi băiete“ cu moldoveneasca lui molcomă si muzicală. Într-adevăr, mi l-a mai lăsat un an si apoi a mers la Muzeu unde este si acuma. Nu a fost prea bine păstrat, a fost tinut undeva într-un spatiu impropriu... După aceea, zodia enesciană a continuat pentru mine prin faptul că am concurat la vreo două sau trei concursuri Enescu. Din păcate, înregistrările cu Sonata în fa diez de Enescu nu s-au păstrat. Am fost doi concurenti români care am făcut Sonata – după părerea mea – la un nivel interesant si important pentru discografia enesciană: Radu Lupu si cu mine. Nu s-a păstrat nici una din aceste înregistrări. Eu, după aceea, datorită unor conjuncturi – pe care nu as vrea să le comentez aici, mă rog, era o perioadă în care nu aveam voie să înregistrez decît pe piane proaste – neputînd să înregistrez pe un pian ales de mine, am preferat să nu înregistrez. Asa că, o multime de lucruri pe care as fi putut să le fac, nu s-au păstrat pe disc. Dar, totusi, am putut să fac, ulterior căderii regimului Ceausescu, din înregistrări live de la Atheneu si din Festivalurile Enescu din anii ’80, niste înregistrări cît de cît de calitate pe care le-am pus pe un disc compact si atunci a rămas Suita op. 10, o piesă din cele cu care am debutat „Carillon Nocturne“ din Suita a III-a pentru pian si Sonata a III-a „în caracter popular românesc“ pentru vioară si pian, împreună cu violonistul Petre Csaba, actualmente dirijorul Petre Csaba, directorul Festivalurilor de la Basançon. Cel mai frumos lucru cu Enescu mi s-a întîmplat în Norvegia, unde a venit lume după concert, necunoscuti care au spus „Ce frumos a scris acest om! Nu am mai ascultat niciodată muzică de Enescu, mai veniti si mai cîntati-ne Enescu! Avem bani să vă plătim, noi sîntem bogati. Nu vă uitati că tara asta e mică, noi avem bani să vă plătim si vrem să ascultăm Enescu“. Bineînteles că, ajuns în tară, am relatat lucrurile astea, dar ele nu au apărut. Era prin ’81, cînd – spre exemplu – am cîntat odată în Germania (în Berlinul de Est), într-un ciclu foarte important al lor care se chema Meisterpianisten, am cîntat toată Suita de Enescu si o parte sau două din Sonată. A apărut un articol în care se spunea „Enescu e prea putin cunoscut si a trebuit să vină binecunoscutul, la noi în RDG, pianist Dan Grigore să ne facă cunoscută muzica acestui formidabil compozitor. Am venit si am dat aceste extrase de presă pe la presa oficială din România. A apărut într-un singur ziar, în revista „Săptămîna“. Dar a apărut invers: „necunoscutul pianist Grigore a cîntat binecunoscutul Enescu“. Nu puteau să recunoască faptul că Enescu – cu care aici se făcea propaganda care se făcea – a rămas totusi atît de necunoscut tocmai într-o tară „frătească“. Nu vorbim de America, era vorba de RDG, unde Enescu nu era cunoscut... Si mai sînt multe alte lucruri picante pe care probabil că am să le povestesc cîndva cînd o să am mai mult timp de evocări si aduceri aminte.
* Noi ne cîntăm pe noi, cîntînd marile valori
Cum credeti că e receptată acum creatia enesciană, care e impactul Festivalului si Concursului International „George Enescu“ în lume? Cum serveste el creatia autohtonă actuală? Care sînt ecourile acestei manifestări de anvergură de la Bucuresti?
Nu stiu. Nu cunosc care sînt ecourile Festivalului Enescu. Eu stiu doar că în ultimii ani se vorbeste în străinătate putin mai mult de Festivalul Enescu. Se pare că e putin mai bine cunoscut ca fenomen al vietii muzicale. Probabil si prin prezenta unor nume importante. As spune, mai mult prin prezenta unor nume decît prin efortul de mediatizare pe care – se pare că – de-abia acuma îl constientizăm ca necesar pentru a impune un asemenea fenomen. Încă nu am învătat foarte bine ce investitie trebuie făcută în efortul mediatic ca să poti să faci o imagine. Desi noi avem această „boală“ a imaginii. Toată lumea vorbeste de imagine în dreapta si-n stînga, vorbim de lucruri pe care nu prea le facem. Ca de obicei, cînd limbajul confiscă un fenomen, înseamnă că fenomenul nu mai are loc. E confiscat doar de limbaj. Deocamdată vorbim cu foarte mare pasiune de imagine: imaginea României, imaginea Festivalului. Am auzit pe cineva chiar acum cîtiva ani întrebînd de ce se face festivalul? De ce se face Concursul Lipatti? Ce nevoie aveti de Concursul Lipatti? Ca să-i facem imagine lui Lipatti, a spus o doamnă oficială. Eu am fost în librării în America si sînt mai multe discuri Lipatti decît am văzut noi vreodată aici. Nici nu stim cîte discuri cu Dinu Lipatti sînt, puse în rafturi speciale sub genericul „discurile lui Lipatti“. Sau în Germania sub titulatura „mari pianisti ai secolului XX“. Să fie clar. Noi nu facem imagine lui Lipatti, ne facem nouă imagine. Noi ne cinstim pe noi, cinstind marile valori. Asta e de fapt... Am avut obrăznicia să spun odată cuiva din colegiul criticilor – dacă am trîntit-o atunci, o trîntesc si acuma –  care mi-a reprosat că am avut o atitudine critică fată de un anumit lucru invocînd faptul că „ti-am dat premiu“: „Si dacă mi-ati dat – ce? – m-ati onorat numai pe mine? V-ati onorat si pe voi”. Si s-a supărat foc. Dar asa e. Un premiu sau un Festival, nu onorează numai – în cazul de fată – numele lui Enescu. Ne onorează pe noi, românii, că sîntem capabili să facem asa ceva. Că avem grijă de valorile noastre. Aici am vrut să ajung. Eu, personal, mă simt onorat că această modestă – hai să-i spunem, desi nu-mi place termenul – „carieră muzicală“, activitatea mea de solist concertist sau – cum zicea Michelangeli – de „pianist nomad“, este sub zodia enesciană. E o mîndrie pentru mine. Mă simt onorat – si mă simt onorat în plus – de faptul că foarte multă lume străină  de spiritualitatea românească, străină de România – poate unii care nici nu au auzit bine de România – au venit după concerte si mi-au spus „ce frumos este Enescu!“, „ce a mai scris?“, „mai veniti si mai cîntati-ne Enescu!“. De aia am strigat „Bravo! Bravo!“ ca un meloman iesit din fire la concertul lui Foster cu Orchestra Toscanini după Simfonia a III-a. Pentru că într-adevăr s-a petrecut un miracol acolo între muzicienii de pe scenă si publicul care era în sală, sub impresia acestei muzici, sub forta si frumusetea acestei muzici care pare că adună ca un fel de masină a timpului, care opreste împreună toate epocile. Începînd cu preistoria, cu antichitatea si terminînd cu epoca noastră – toate sînt strînse împreună în această muzică în care ne auzim si strămosii parcă vorbindu-ne sau strigîndu-ne, sau chemîndu-ne, sau impunîndu-ne un anumit drum, o anumită cale „mergeti mai departe că noi de aia am trăit si am făcut, ca voi să mergeti mai departe si să faceti si voi la rîndul vostru mai mult“. E o muzică pe care nici nu pot să o descriu, dar tot îmi vine să o descriu. E o impresie asa de puternică, încît – ca orice bucurie – îmi vine să o împărtăsesc si cu ceilalti. Dar numai astfel cîntată. Aici e meritul Festivalurilor Enescu din ultimii ani, în special din ’90 încoace. Categoric, din ’90 încoace. Au pus muzica lui Enescu pe firmamentul muzicii internationale, făcînd schimburi între artisti străini si artisti români. Pînă în ’90 cît a mai fost Festivalul Enescu (cît mai era el acolo!) numai românii se lăudau că fac Enescu si multi dintre ei nu-l făceau bine. Îl făceau destul de prost, iar în felul ăsta Enescu era – ca-n Biblie – un fel de măgar care căra samarele alea cu provizii. Se agătau toti de el si spuneau că îsi fac datoria fată de muzica românească... Mie mi s-a si spus la un moment dat la Conservator că nu sînt patriot, că nu fac destulă muzică românească. Eu i-am răspuns celui care mi-a spus chestia asta „dacă tu te confunzi cu muzica românească, nu sînt patriot. Sînt chiar un sovin, un declasat. Nu-mi place muzica aia românească pe care o faci tu. Am alte idealuri în ce priveste muzica românească”. Pe urmă, mai e un lucru cu muzica românească. Ea trebuie făcută numai de cineva care are siguranta că o poate pleda în fata publicului. Ca un avocat care nu se apucă de o cauză, dacă nu e în stare să găsească argumente juridice, morale, tehnice, ca să poată să pledeze acea cauză. Muzica e o cauză care nu merită să fie pierdută. Si atuncea, sînt lucruri pe care nu îndrăznesc să mă apuc să le fac. Pentru că nu sînt sigur că le voi putea prezenta publicului într-o lumină care să le fie favorabilă prin demersul meu, prin gestul meu. De aceea, am făcut putină muzică românească – să zicem contemporană – am cîntat „clasicii“ Paul Constantinescu, Jora, Andricu, Zeno Vancea, Silvestri, mai spre noi am cîntat Bughici, Olah, Gheorghe Costinescu, Doru Popovici, dar mergînd pe principiul ăsta. Dacă sînt lucruri pe care nu te simti în stare să le aduci în fata publicului în mod convingător, mai bine lasi pe altcineva care e mai capabil decît tine. Mie îmi trebuie o anumită perspectivă în timp ca să pot să am elanul spiritual si afectiv să fac saltul către public în deplină cunostintă de cauză. 
Nu credeti că, apropo de interpretarea lui Enescu, se manifestă o anumită dogmatică în traditia scolii românesti de interpretare? 
Asta a fost revelatia pe care am avut-o eu la actualul Concurs „Enescu“ cu concurentul american Christopher Falzone care a cîntat Sonata în fa diez de Enescu, o lucrare foarte grea, complexă, care are niste citate sau inflexiuni din Simfonia a III-a. El a făcut dovada unui spirit de pătrundere si al unui simt al formei cu totul remarcabile. Mi-a făcut o mare plăcere, m-am dus si i-am si spus. Concurentii români, am venit cu niste alegeri de minimă rezistentă din Suita op. 10, mergînd  pe ideea foarte infantilă că, să zicem, Toccata si Pavana sînt cele mai usoare – Pavana fiind o piesă enorm de grea. Si atunci am avut surpriza să vină acel premiant I, rusul Eduard Kunz, care a cîntat-o pe note, dar care a cîntat-o mult mai bine pe note, mult mai profund, cu mult mai multă întelegere decît au cîntat-o altii pe dinafară. Eu aveam gluma asta cînd eram student – destul de turbulent – spuneam: „ai învătat-o pe dianafară?“ si mi se răspundea febril „da! da!“ si atunci spuneam „dar pe dinăuntru?“ A fost o revelatie faptul că acel concurent a putut să facă din Pavană o muzică atît de vie, atît de expresivă si atît de adevărată. Chiar mi s-a spus după aceea „dar a respectat textul enescian?“ Dar ce înseamnă să respecti textul enescian? Înseamnă să respecti litera sau spiritul lui? Pentru că Enescu, precum Debussy altă dată, avea anxietatea asta că interpretul s-ar putea să nu-i înteleagă muzica. Bach n-a avut-o. Bach nu a avut nici un fel de complex. El a spus „cîntati cum vreti voi“. N-a pus nici indicatii de tempo, nici de dinamică si Bach este suportabil si cînd e cîntat prost. E poate unicul compozitor care – cîntat bine sau prost – e la fel de frumos. Acuma de fapt sarjez, sigur că sînt nedrept – nu e la fel de frumos – dar se vede profunzimea si soliditatea acestei muzici. Nu poate fi clintită de orice nătîng orice ar face. Or, la un compozitor cum e Mozart sau cum e Chopin, sau cum e si Enescu – compozitori care sînt mai diafani, mult mai putin solizi înfipti în pămînt – lucrurile stau cu totul altfel. Cum e orice mare edificiu, orice mare catedrală, e foarte solid înfiptă în pămînt ca să fie foarte solid înăltată spre cer. O floare nu are nevoie de lucrul acesta. O floare poate să o ia vîntul si să o facă praf. Asa e si cu muzica lui Mozart, a lui Enescu, a lui Chopin, a lui Debussy care avea iluzia si spunea „nu-mi trebuie interpreti de geniu, îmi trebuie executanti cinstiti a ceea ce am notat eu în partitură”. Nu e adevărat, se însela amarnic Debussy, dar noi nu pentru asta îl iubim – vorba bancului. Era om si se însela. S-a înselat si Enescu, din punctul ăsta de vedere. A pus liniută, accent, sfrozando piano, sforzando forte, tot soiul de indicatii – doar-doar o ajuta interpretul să se tină bine de adevărul muzicii lui. Si, de fapt, se tine bine cel care întelege ce e dincolo de aceste semne si nu stă ca grăsutul din filmul Once upon a time in America, care stătea cu nasul lipit de vitrina cofetăriei si se uita la prăjituri. Neputînd să treacă dincolo. Cam asa se întîmplă cu cei care stau cu nasul în partitură, blocati la luxurianta adnotărilor, a semnelor si indicatiilor în exces... Nu ajung niciodată să guste prăjiturile...

Cineva a spus că aici s-ar putea încheia într-o tonalitate „dulce“ dialogul cu DAN GRIGORE (urma repetitia pentru concertul de a doua zi), că ar fi oportun să-l reluăm în aceeasi formulă la următoarele aniversări si să-i urăm Maestrului ca si la... a 100-a stagiune să fie la fel de proaspăt si de inspirat.

Interviu si prezentare realizate de Adrian PALCU