ÎN GOLUL UNUI DIALOG
                                                                                                                                                         Gheorghe GRIGURCU

 

        Citind dialogul d-lui Cassian Maria Spiridon cu dl.. Eugen Simion, apãrut în „Convorbiri literare” nr. 4/2002, primul fapt fatã de care ne simtim siliti a lua atitudine – nu fãrã revoltã – este calomnia la care ne supune presedintele în exercitiu al Academiei Române. O calomnie pe care d-sa o repetã cu obstinatie, obsedat parcã de propria-i fantasmã pe cît de întunecatã, pe atît de putin onorabilã. Dl.. E. Simion declarã fãrã clipire cã „nu voteazã” (sã fim seriosi: cine s-ar mai fi asteptat la asa ceva?) alãturi de doamna Monica Lovinescu si Gh. Grigurcu pentru cã nu admite ceea ce ar pretinde cei numiti si anume „excluderea lui Arghezi, Preda, Sorescu din literatura românã”. Ne vine a-i aplica întrebarea scriitorului d-sale preferat: pe ce se bazeazã? în nici un caz pe textele noastre, care practicã suficient de clar delimitarea colaborationismului unor scriitori români de valoarea operei lor reprezentative, strãine de orice intentie de „excludere”, care ar fi fost nu doar un gest stupid, dar si unul imposibil. Nu sîntem magicieni si nici mãcar sefi de cadre pentru a-i aneantiza pe autorii ce se sustin prin opera lor, evident prin acea parte a operei ce nu s-a trãdat pe sine. Dupã cum n-am urmãrit niciodatã a-l „înlocui” pe Preda cu Goma sau Costache Olãreanu (nici bunãoarã cu Stefan Bãnulescu, cu Radu Petrescu, cu I.D. Sîrbu, cu Petru Dumitriu, cu Nicolae Breban!), întrucît n-avem în minte mecanismul arivist al unora care vãd pretutindeni ierarhii stricte, functionînd prin promovãri si excluderi brutale. E vorba doar de o scornire care ascunde (si nu prea!) neputinta preopinentului nostru de-a intra într-un dialog autentic, id est penuria du-sale de argumente. Am zis penurie? Nu sîntem oare prea permisivi? Ni-e teamã cã ar trebui sã constatãm mai curînd lipsa totalã de argumente care i-ar putea valida aroganta excomunicatoare, tîfna de nomenclaturistã facturã ce încalcã regulile elementarei civilitãti. Calomnia e semnul patentat al neputintei. Si pe deasupra expresia dorintei meschine (o compensatie joasã) de compromitere a adversarului pe care nu-l poti înfrunta în luptã dreaptã, cavalereascã, un soi de patã de ulei, care, dupã cum spunea Napoleon, lasã totdeauna urme...

       Explicabil, calomnia e coroboratã de insultã. Ferindu-se ca de foc de o analizã cît de cît aplicatã a comentariilor inconvenabile, ocolind orice referire precisã la afirmatiile noastre precise, dl.. E. Simion preferã sã rãstoarne în capul nostru cãlimara întreagã, din care cuvintele convingãtoare refuzã a se asterne. Astfel cum a procedat Luther azvîrlind cu cãlimara dupã Diavol! Diabolizarea celor de altã opinie e de altminteri un procedeu familiar al autorului Diminetii poetilor. Nu recomanda d-sa, în anii ’60, activistilor Comitetului Central de tristã memorie sã-i ostracizeze pe confratii abia iesiti din temnitã, sã nu-i angajeze în redactii si sã nu-i publice? Nu voia d-sa sã fie, pe teritoriul ideologiei comuniste, un (cît mai) „vigilent”? Memoria d-lui Nicolae Balotã, de pildã, e încã destul de vie în legãturã cu acest episod al trecutului „democratic” al d-lui Simion (si nu e defel întîmplãtoare împrejurarea cã autorul lui Euphorion n-a devenit academician!). Cel ce se declara, într-un interviu acordat nu altcuiva decît lui Adrian Pãunescu (pe care nu ezitã a-l elogia fãrã rezerve pînã-n prezent), a fi „critic marxist” rãmîne consecvent cu sine, preferînd a ne eticheta cu furoare, conform uzantelor binecunoscute, în loc de-a ne combate analitic, punctual. Insinuãrile, ofensele, sudalmele se bat la gura condeiului, care, în locul contrar argumentelor, eliminã doar, vorba lui Arghezi, un pic de bale: „pamfletele nesãrate ale unor autori ratati, dornici ca, în înghesuiala tranzitiei si în forfota revizuirilor literare, sã ia locul marilor scriitori... Impostura nu are viatã lungã... Cu pamflete de trei parale si publicisticã literarã de douã parale nu se face literaturã...” Sau: „Sã nu-i acceptãm apoi pe psihopati si resentimentari”. Sau: „aceastã confruntare cu mediocritãtile revansarde”. Sau chiar „un imbecil”. Deci acestea sînt armele cavaleresti ale simandicosului domn E. Simion! Aceasta e fata realã a olimpianismului d-sale academic! Logica combativã a criticului vedem cã nu poate trece dincolo de injurie. Apãrarea sa e curat (murdar) adjectivalã: „Astept sã oboseascã ura lor mãruntã si mediocrã”.  Ne vine pe buze întrebarea: nu oboseste oare si ura mãreatã, înalt carieristã, academicã?
       Dar sã ne oprim asupra relatiei d-lui Eugen Simion  cu politica. E limpede cã d-sa suferã din pricina definitiei pe care Aristotel a dat-o fiintei umane, cea de zoon politicon. Cu buzele tuguiate de vanitate si fariseism, dl. Simion susurã: „Ne putem implica în societatea civilã si fãrã sã facem politicã activã. Sînt atîtea forme de a interveni în favoarea democratiei si a binelui”. Deci fãrã „politicã activã”! Nu ne rãmîne decît sã tragem concluzia cã academicianul nostru sef e un soi de politician pasiv, aidoma fumãtorilor pasivi. Cã inhaleazã, fãrã voia sa, fumul nociv al politicii. Deoarece, oricît ne-am strãdui a-i face pe plac, nu-l putem separa în chip obiectiv de factorul politic. Am mentionat ipostaza „criticului marxist”, intransigent cît încape, în raport cu colegii de scris, victimizati de marxismul devenit politicã de stat. Dupã decembrie, intervine spectaculos „apolitismul” d-sale, cam asa cum o demimondenã, bucuroasã cã a primit un rol într-o distributie bine remuneratã, si-ar pune un vesmînt de cãlugãritã. Tonul e sfãtos, de-o sapientã perfidã, spre a face cît mai lesne prozeliti: „nu-i bine ca politicul sã se amestece în literaturã si (...) nu-i deloc bine sã renuntãm, cînd e vorba de judecata de valoare a operei literare, la autonomia esteticului”. Generoasa, coplesitoarea grijã a exegetului este, vezi Doamne, perpetuarea activitãtii creatoare. Sã ne abstragem (fireste nu politica de tip comunist ori postcomunist, ci politica opozitiei la comunism si a urmãrilor comunismului): „Oricine are dreptul sã se implice, cum vrea si cît poate, în treburile societãtii. Dar, vorba lui Corneliu Baba, sã nu uite cã, în timp ce el demonstreazã pe stradã, culorile se usucã pe paletã... Dupã 1990, cîtiva intelectuali români s-au bãgat în politicã, au ajuns în Parlament, au fost sefi de partide etc. Rezultatele au fost aproape nule”. Poate cã, pentru unii, „rezultatele au fost aproape nule”, dar istet si întreprid, dl. Simion s-a constituit într-o exceptie. „Bãgat” pînã-n gît în politica zisã „apoliticã”, autorul Scriitorilor români de azi a ajuns departe. Nu numai presedinte al Academiei Române, ci si presedinte „cu repetitie” si fãrã pauzã, gratie unui mecanism pus la cale nu în forul nemuritorilor, asa cum ar fi cerut statutul acestuia precum si bunul simt, ci în cel politicesc sadea, în actualul Parlament, care, la mod nemaiauzit, a votat o Lege privind organizarea si functionarea Academiei Române. De ce o atare Lege? în favoarea cui? Ne îngãduim a reproduce un comentariu relevant, apãrut în revista „22”, nr. 42/2002: „Presedintele Academiei are astfel posibilitatea sã se mentinã la putere 8 ani, folosind, eventual, pentru aceasta avantajele financiare ce i se pun exclusiv la dispozitie. Fiind ordonatorul principal de credite, Presedintele poate abuza de pozitia sa si dispune alocarea de fonduri doar celor cu care se aflã în relatii apropiate si pe care îi poate transforma în clienti. Angajãrile de personal sau concedierea acestuia sînt alte instrumente ce permit abuzul si clientelismul. Generozitatea guvernului la adresa presedintelui Academiei merge pînã la a-i permite chiar lãsarea mostenire a functiei si avantajelor sale: Art. 16, punct 3 – «în cazul în care presedintele nu îsi poate exercita atributiile o perioadã mai mare de trei luni, el desemneazã pentru aceasta pe unul dintre vicepresedinti», în timp ce, într-o situatie asemãnãtoare, reglementãrile actuale dispun organizarea de noi alegeri! (Statut, art. 27). Academia Românã riscã sã devinã, prin modul în care presedintele sãu îsi va exercita autoritatea, o institutie deficitarã din punct de vedere al democratiei luãrii deciziilor”. Sã mai mentionãm cã, în structura piramidalã astfel creatã, în favoarea unei unice persoane, aceasta va fi îndrituitã a emite nu decizii ca pînã acum, cu... „ordine”, întocmai ca într-o institutie militarã. Dacã e bal, bal sã fie, nu-i asa? Si, pour la bonne bouche, sã adãugãm detaliul nostim cã lansarea ultimei scrieri a d-lui Simion, Fictiunea jurnalului intim, a avut un caracter atît de „apolitic”, încît prezentatorul sãu a fost dl. Ion Pãun Otiman, celebru scriitor si doar accidental presedinte al Comisiei de învãtãmînt si stiinte al Senatului, comisie care tocmai dezbãtea ceea ce presa a numit „o lege pentru Simion”. Dupã cum aceeasi presã a crezut de cuviintã a aprecia lansarea în chestiune drept „un miting electoral”...
       Însã dl. Eugen Simion are o psihologie ceva mai complicatã. Jucãtor (si cîstigãtor cu brio) pe cartea ingenioasã a politicii „apolitice” (oximoronul caragialesc va avea, nu ne îndoim, un rãsunet în istoria moravurilor indigene), autorul Jurnalului parizian nu se multumeste cu satisfactia de carierã. Ambitia d-sale bate mai departe. Pofteste sã fie, cum zice poporul, si cu slãnina-n pod si cu sufletu-n rai. Adicã, în cazul de fatã, în empireul lovinescian. Tine mortis la recunoasterea calitãtii de urmas al patronului „Sburãtorului”. Dacã ar fi sã-l credem, ar fi un succesor al marelui critic refuzat de Universitate si Academie printr-un fel de har, intentia d-sale neavînd nici un rol: „Mi-a devenit aproape fãrã sã vreau un model în criticã. Cred cã nu l-am pãrãsit niciodatã”. Nu ne putem abtine: dacã dl.. E. Simion crede cã „nu l-a pãrãsit niciodatã pe Lovinescu, acesta l-a acceptat oare, din eter? Contemporanul nostru suspinã cu durere precum un nedreptãtit: „Mã revendic din aceastã familie spiritualã si moralã. Numai doamna Monica Lovinescu si Gh. Grigurcu s-au grãbit, în ultimii ani, sã-mi retragã aceastã filiatie”. însã, vai, gura îl ia pe dinainte. în continuare, prezidentul Academiei sãvîrseste imprudenta de a puncta trei trãsãturi ale paradigmei ce atît de tare îl tenteazã: „nu-i lovinescian veritabil cine nu se resemneazã în fata adevãrului”. Oare un condei ce recurge la calomnie poate fi lovinescian? Si încã: „nu-i deloc, dar chiar deloc-deloc lovinescian cine nu are în el tãria sã recunoascã si dreptul celuilalt de a avea o opinie cînd e vorba de literaturã”. Neîndoios, însã cum rãmîne cu un critic care blocheazã revizuirile, care se strãduieste a acoperi compromisurile indenegabile comise de amicii d-sale, care-i stropeste cu noroi pe cei ce cuteazã a avea alte puncte de vedere? Pornirea autoritaristã a acestui simulant plin de morgã nu se bate cap în cap cu principiul pluralitãtii opiniilor? Si pe deasupra: „Nu poate fi spiritual si moral aproape de E. Lovinescu – omul care si-a sacrificat cariera socialã pentru a-si apãra principiile critice – cine substituie fanatismul politic criteriului estetic...”. Vai, vai, vai sau, vorba lui Blaga: „Vai mie, vai tie/ pãianjeni multi au umplut apa vie”. Pãianjenii vorbelor fãrã acoperire, ai vorbelor impudice, cãci ne întrebãm. Cum si-a „sacrificat” cariera dl. E. Simion pentru a-si apãra „principiile critice”? Or, mai curînd cariera a constituit „principiul” d-sale diriguitor, chiar dacã... necritic si „apolitic”, asa  cum am vãzut mai sus? Urmeazã un rînd de tot umorul: „Cine trãdeazã în acest caz pe E. Lovinescu? Nu eu, în orice caz...” Probabil îl trãdeazã doamna Monica Lovinescu si Gh. Grigurcu...

       P.S. Aidoma unei Casandre îmbuibate si regurgitîndu-si predictiile tot mai aproximative, dl. E. Simion scrie astfel: „Critica literarã, ca institutie, aproape cã nu mai existã. Trebuie, neapãrat, s-o reînviem, altminteri limbile literaturii se vor încurca de tot”. Mãrturisim cã nu ne-am dat seama cã lucrãm într-o clãdire care „aproape cã nu mai existã”, cu temelii de cenusã si pereti de vãzduh. Nu ne rãmîne decît sã asteptãm ca dl. Simion s-o „reînvie” (ori, mai stii, nãzdrãvanul academician „apolitic” scîrbit de babilonia diferentelor dintre noi, pe care democratia ne dã dreptul sã le manifestãm, tinteste un act radical: sã „reinventeze” lumea întreagã!).