CINE SEAMĂNĂ CONFUZIE?
  
                                                                                                                                                                 Gheorghe GRIGURCU

    
    Încã o propozitie memorabilã a d-lui Ion Simut sunã astfel: „Revizuirile au fost, din pãcate, dar inevitabil, o sursã a confuziei valorilor dupã 1990” (ne referim, în însemnãrile de fatã, la articolul d-sale, intitulat Necesarele revizuiri, apãrut în „România literarã”, nr. 6/2003). Logica noastrã de cititor suferã din pricina paradoxului malign: cum sã constituie revizuirile o sursã a confuziei axiologice, cînd ele sînt menite, prin definitie, a reduce ori a suprima confuzia? Dar logica preopinentului nostru e alta. „Confuzia” în chestiune s-ar datora circumstantei cã „instantele care s-au pronuntat s-au multiplicat derutant, iar punctele de vedere au adoptat criterii diverse”. Asa deci! Ce bine ar fi fost ca „instanta” valorizatoare sã rãmînã unicã, iar criteriile ei sã nu sufere de maladia democraticã a „diversitãtii”! Nostalgia dogmei îi dicteazã d-lui Simut si urmãtoarea, tristã din unghiul de vedere personal, constatare: „S-ar zice cã relativismul lovinescian de la începutul secolului al XX-lea dãduse într-un clocot apocaliptic spre sfîrsitul lui”. Încercãm a-l întelege. Auzul  d-sale ideologic conformat suferã din pricina zgomotului pluralitãtii ce se înscrie la cuvînt: „Un vacarm al vocilor critice se dezlãntuise într-un tribunal cãzut în ridicol si absurd, pentru cã toatã lumea judeca pe toatã lumea”. Dar ce sã-i faci dacã „orice autoritate a fost abolitã”? Supirant al „autoritãtii” apodictice (si se vede cã aspirant la regenerarea unei asemenea „autoritãti”), criticul de la „Familia” trece în contul ei (trebuie sã-si asigure o brumã de legitimitate, nu-i asa?) „singularitatea vocii revizioniste a lui Lovinescu”, regretînd cã, azi, ea nu e decît „o purã utopie”. Fãcîndu-se a uita contextul democratic în care, oricum, se manifesta odinioarã acea „singularitate” a vocii, asiguratã nu de autoritarism, de apucãtura dogmaticã, ci de onestitatea, de buna sa constiintã, deloc dispusã a se plînge de „multiplicarea”, de „diversitatea” vocilor, în realitate sau în virtualitate, paralele.
Cu o pãrere de rãu ce pare a-i produce crampe psihice, dl. Ion Simut observã cã, dupã rãsturnarea din decembrie, „prima urgentã o reprezentau revizuirile morale si politice”. Ca si cum trauma istoricã fãrã precedent suportatã de cultura româneascã, de întregul nostru corp social, n-ar fi justificat cu prisosintã o atare „urgentã”! Ca si cum E. Lovinescu, invocat dintr-o pornire pur retoricã, în calitate de precursor, n-ar fi fãcut uz, el, promotorul prin excelentã al „autonomiei esteticului”, de principiul etic aplicat scriitorilor în perioada neutralitãtii ca si-n cea a rãzboiului din 1916-1919? Principiu complementar iar nu advers celui estetic, fundamental! Neavînd cum ocoli derapajele ideologice, feluritele forme de oportunism ale scriitorilor români care au servit în chip indenegabil puterea totalitarã, dl. Simut recurge la un truc suficient de ieftin. Precum un iluzionist de duzinã, d-sa amestecã numele celor „condamnati” (vezi bine, pe nedrept!) cu altele, le considerã „de-a valma”, pentru ca veritabilelor vinovãtii sã li se steargã urma. Cãrtile de joc sînt amestecate fãrã scrupul. Octavian Paler se pomeneste asezat între Titus Popovici si Dumitru Radu Popescu (cum de nu e mentionat oare, în acest talmes-balmes, fireste cu un accent absolutoriu, si Dumitru Popescu-Dumnezeu?). Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nichita Stãnescu si George Bãlãitã apar în companie cu Paul Goma, „marele disident”, despre care se aminteste, sarcastic, cã „a fost membru de partid si a dat declaratii la Securitate”. Subsemnatul e pus în situatia de-a se ciocni cu Constantin Toiu, ca si cum as fi avut un traiect cît de cît similar cu vicepresedintele Uniunii Scriitorilor din ultima etapã, cea mai decãzutã, a „epocii de aur”, cu acel scriitor, de talent altminteri, care-l flanca, nu fãrã note de servilism, pe odiosul D.R. Popescu si care aborda cu seninãtate în opera sa directivele national-comunismului, pe cînd eu nu puteam, de multi ani, avea un serviciu ori pãrãsi Amarul Tîrg, unde mã vedeam supus la interogatoriile, perchezitiile si confiscãrile de manuscrise ale Securitãtii! Sînt luat la rost si pentru cã „am început rãu” publicistic. Incontestabil „rãu”, însã nu numai din punctul meu de vedere, retrospectiv, pentru cele cîteva versuri cu o tematicã impusã, pe care din slãbiciune le-am comis la o vîrstã necoaptã, ci din punctul de vedere al oficialitãtii, care a retinut alte texte ce le-am publicat în anii ’50, sub pavãza primelor, acuzîndu-mã, prin condeiele sale critice cele mai autorizate, de „idealism”, „misticism”, „criticã de salon”, acuze gravisime în urma cãrora, oaie neagrã în rîndul celor mai tineri literati, ani în sir, nu mi s-a mai îngãduit a publica nimic...
    Evident, dl. Ion Simut nu se poate împãca nici cu conceptul compromisului postdecembrist, pe care-l neagã furibund: „cea mai exageratã inventie a fost oportunismul de dupã 1990”. Avocat al oportunismului din era totalitarã, exegetul devine prin forta lucrurilor si defensorul celui din actualitate. Purul adevãr e tratat sub pana d-sale grosier-tendentioasã aidoma unei enormitãti: „A fost denuntatã astfel participarea la politica FSN sau PDSR a unora ca Andrei Plesu, Augustin Buzura, Marin Sorescu”. Cu cîtã seriozitate ar putea fi încercatã contestarea unor astfel de tangente de notorietate? Ca si în cazul colaborationismului irecuzabil dinainte de 1989, e utilizat procedeul comasãrii viclene, al amestecului de oameni si institutii, precum o perdea de fum în spatele cãreia dereglarea moralã, adaptabilitatea conjuncturalã, arivismul sã se estompeze ori chiar sã iasã din decor: „în replicã, au venit acuzele la adresa celor din Alianta Civicã (Ana Blandiana) sau Grupul pentru Dialog Social (Stelian Tãnase, Gabriela Adamesteanu etc.) sau din Partidul Aliantei Civice”. Ce au în comun unii cu altii? Nu-i asa cã e comod sã iei din cînd în cînd argumente din portofoliul politic al neocomunismului, inclusiv din coloanele „României Mari”? Nu e preferabil, în vederea atingerii unor anume scopuri nu chiar secrete, sã-i tratãm pe toti autorii contemporani ca si cum ar fi o apã si-un pãmînt? „Unii sînt de vinã, afirmã cu o pseudoimpasibilitate atent jucatã preopinentul nostru, pentru cã nu s-au implicat la stînga, altii pentru cã s-au implicat la dreapta”. Asa se întîmplã dacã, repetãm, „toatã lumea judecã pe toatã lumea”! Democratia expresiei nu e decît o babilonie! Ce sã mai zicã bietul analist, ce sã mai facã decît sã înregistreze, chipurile neputincios, degringolada, mixtura criteriilor, amintirea lumii acum, cînd s-ar pãrea cã am ajuns la liman? Fumisteria îsi arogã gravitãtile moralizatorului, ale unui guru neînteles de contemporanii sãi nesãbuiti care au luat-o razna. Ale unui vates ce-si freacã mîinile satisfãcut de subtirimea afirmatiilor sale.
Nu fãrã o rea multumire sînt luate în colimator si dificultãtile diasporei: „S-a spart si buba exilului si toti au iesit rãu în confruntãrile publicistice”. Cei trei „mari” ai exilului românesc, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, sînt plasati în aceeasi boxã cu contemporanii, Nicolae Breban e pus cot la cot cu Dorin Tudoran si cu Bujor Nedelcovici, iar lui Goma, cu deosebire iritant din motive lesne de priceput, i se rezervã o specialã „ilustratie de text”: „Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, Paul Goma a mai demolat ce a mai rãmas neatins sau ceea ce pãrea sã reziste: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dumitru Tepeneag, Nicolae Manolescu”. Totul cu gesturi abile ce simuleazã incapacitatea de-a interveni favorabil a comentatorului, de-a mai drege ceva. Ca si cum datoria criticului ce se apleacã asupra fenomenelor actualitãtii, oricît de zbuciumatã, oricît de, mãcar aparent, confuzã, ni s-ar înfãtisa, n-ar fi cea de-a disocia adevãrul de neadevãr, corectitudinea de incorectitudine, valoarea de nonvaloare etc., spre a destrãma „confuzia”, ci de-a o spori, de-a se complace în ceturile ei desfiguratoare, desfiintatoare!
    Însã criticul de la „Familia” nu urmãreste o tintã pozitivã, un obiectiv constructiv. Proclamînd cu astutie o „egalizare” moralã (în rãu) a tuturor actorilor spectacolului literar, nu se situeazã, de facto, decît la nivelul rãului pe care s-ar cuveni a-l identifica si a-l combate. Cu cinism se lasã în deriva disolutiei. Fie si cu pretul unei renegãri fãtise (cea tacitã s-a consumat mai de mult): „În 2000 am ajuns la o concluzie pe care o combãteam vehement în 1990, pentru nocivitatea ei: toti sîntem vinovati, în egalã mãsurã, într-o indistinctie deprimantã. De unde derivã nihilismul, deceptia, confuzia. Un peisaj de cenusã – cum ar spune E. Lovinescu, concretizîndu-si scepticismul ca filosofie”. Chiar dacã mentorul Sburãtorului e „prins” aici într-un chip inoportun, „nihilismul”, „deceptia”, „confuzia”, „peisajul de cenusã” reprezintã aspecte nu atît ale peisajului obiectiv al vietii noastre literare, în cadrul cãruia se înfruntã douã mentalitãti distincte: un spirit democratic si altul conservator, ci imagini oferite de comentatorul de acest tip, defetist, interesat în a întretine incertitudinea, în a augmenta scepticismul (sã ne întelegem: doar pînã la un punct, cãci „boierii” literaturii sînt menajati, dar nu chiar flatati cu consecventã!). Interesat a nu vedea cã revizuirile functioneazã ca o cumpãnã, astfel încît înclinarea talgerului negativ corespunde unei înãltãri a talgerului afirmativ, semnificînd o punere în valoare a ceea ce a fost omis, neglijat, nedreptãtit. Interesat a nu recunoaste cã pînã la urmã revizuirile se constituie într-un proces edificator, într-o pîrghie de prim ordin a evidentierii, sustinerii, mediatizãrii creatiilor reprezentative, cu cele mai mari sanse de perenitate. Asadar nu din partea noastrã, a criticii „liberale”, vine un suflu „demolator”, d-le Simut! Nu s-ar cuveni ca, în aceastã situatie, paznicii templului, în frunte cu cel care-i patroneazã din cel mai înalt fotoliu academic, sã se arate vigilenti si în altã directie? Simtind pesemne cã a mers prea departe, exegetul orãdean îsi acordã, totusi, si o „consolare”. Sã vedem care anume: „O consolare ar fi, totusi, în faptul cã acestea nu sînt revizuiri estetice si cã lectura serioasã si sistematicã a literaturii scrise în perioada comunistã s-ar putea sã ne conducã la alt rezultat decît revizuirile morale si politice devastatoare”. Intervine în acest loc o altã prejudecatã, care n-ar fi putut absenta din panoplia d-lui Simut, si anume cea referitoare la asa-zisa „politizare” a dezbaterii asupra operelor si autorilor trecutului totalitar. Sã fim însã „seriosi” cu adevãrat si sã ne întrebãm: e cu putintã oare o disociere netã între revizuirea esteticã si cea eticã? Ce înseamnã, în realitate, revizuirea actualã decît consemnarea si aprecierea pãcatului prin text a autorilor care au cedat, natural în diverse grade, în baza ispitei demonului politic? Nu vorbim despre eventualele abateri, sã le zicem metatextuale, ale scriitorilor, de pildã despre evaziunea fiscalã sau trisarea la jocul de cãrti sau o comportare huliganicã pe stradã, ci exclusiv despre imixtiunea factorului extraliterar în scrierile si în atitudinile lor publice, „profesiile de credintã”, care le contureazã figura creatoare. Adicã, fie cã ne convine fie cã nu, fie cã e în favoarea protectorilor nostri fie cã-i indispune, despre ravagiile factorului politic. Sã fie depolitizarea o... politizare? Ar fi culmea! Ne vedem siliti a relua douã comparatii pe care le-am mai propus. Oare un judecãtor care condamnã un abuz e mînjit cu mîna abuzului în cauzã? Oare un medic care pune un diagnostic e rãspunzãtor de maladia pe care doreste a o trata? Relevãm prin procedeul absurdului pozitia mãcar delicatã a d-lui Ion Simut – nimic mai mult.