CONSTANTIN STERE SI NICOLAE IORGA: ANTINOMIILE IDEALULUI CONVERGENT(II)
                          


 

                                                                                                                                            Ion Hadîrca


Evident că raza acestor observatii lucide o fi tăiat ceva adînc în sufletul lui Iorga. În deceniul următor spadele li s-au încrucisat mai ales pe teren parlamentar, două fiind evenimentele în succesiune care au suscitat atentia majoră a politicienilor timpului: România în războiul balcanic din 1912-1913 si neutralitatea, apoi intrarea României în operatiunile Primului război mondial.
Sînt semnificative, la primul subiect, consemnările martorului ocular al evenimentelor balcanice, corespondentului revistei „Kievskaia mîsl”, Lev Trotki. Din cartea lui România si războiul balcanic aflăm observatii interesante referitoare la cei doi. Destul de avizat în problemele politicii românesti, Trotki face o trecere în revistă a partidelor si liderilor zilei, detaliind, spre exemplu, raportul de forte interne ale Partidului Liberal: „Problema fundamentală a societătii românesti – cea agrară – nu poate fi, se întelege, solutionată din interiorul unui partid în care tonul îl dau mosierii, partizani ai iobăgiei, dar cu vesminte europene liberale, scrie Trotki în 1912. Poporanistii sînt sortiti să aibă, pe lîngă acestia, rolul unei cozi neputincioase. În fruntea lor se află un emigrant politic din Rusia, care a fost o vreme în Siberia (s.n.) – basarabeanul Stere, actualul rector al universitătii iesene. În prezent, Partidul Liberal, care-l are sef pe dl Brătianu, se află într-o opozitie intolerantă (7/44). (A se vedea si p. 51-52). Si următoarea notă, destul de ranchiunoasă, a aceluiasi corespondent: Istoricul român Iorga, care avea fată de Gherea o ură întreită – a „narodnicului” reactionar, a nationalistului si a antisemitului aproape patologic – si care afirmă că problema pusă de Gherea privind valoarea socială a artei „are un raport absolut minor cu progresul poporului român”, este obligat, totusi, să recunoască, în totală contradictie cu sine, că „tînăra generatie” a ajuns aproape în întregime de partea lui Gherea (exagerări, fireste, zicem noi!) si a întors spatele eminentului Maiorescu, cel care nu mai era un glorios cap al culturii române, ci devenise în ochii acesteia un inveterat metafizician”. Bine si asa, desi, în mare, corespondentul e foarte părtinitor, noi folosindu-i exemplele doar pentru a pune mai bine în evidentă sursele ce au alimentat românofobia viscerală.

***
Vom trece expres peste episodul medierii factiunilor nationale ardelene de către vesnicul pompier Stere si vom invita pe cei interesati de problemele neutralitătii si stările beligerante din anii primului război să consulte materia, în general, accesibilă, datorită publicatiilor si comentariilor tot mai numeroase, dintre care as evidentia masivul corpus la temă Documentări politice, prefatat de Iurie Colesnic sub redactia stiintifică a lui Pavel Balmus (Editura Museum, FCR, 2002), în care sînt reproduse atît discursurile parlamentare ale lui Stere, din 14,15, 16, 17 decembrie 1915, cînd se decidea intrarea României în război; cît si articolele din Lumina, ziarul apărut în Bucurestiul ocupat de la 1 septembrie 1917 pînă în noiembrie 1918 (3/279), la care Stere a colaborat pînă în martie 1918, „adică atunci, notează Stere, cînd războiul României era de fapt sfîrsit si cînd conducătorilor acestui stat li se impunea o singură datorie – de a salva printr-o actiune politică înteleaptă ceea ce se mai putea salva atunci” (10/186).
Important este să consemnăm aici că rămînerea lui Stere în Bucuresti s-a făcut cu consimtămîntul lui I.C. Brătianu, care a negat apoi lucrul acesta, si a regelui în persoană. Iată cum este relatată întelegerea în monografia lui Ioan Scurtu Ion I.C. Brătianu: „La 12/ 25 noiembrie regele si apoi la 20 noiembrie/ 3 decembrie 1916 guvernul au părăsit Bucurestiul, plecînd la Iasi. Ion I.C. Brătianu, de comun acord cu regele, a convenit ca în teritoriul ocupat să rămînă oameni politici cu vederi filogermane; între acestia, Alexandru Marghiloman si Constantin Stere” (4/7). Chestiunea este definitiv elucidată prin notitele regelui, descifrate din fondurile casei regale (apud, I. Bulei, 4): „Am nevoie de un guvern care să poată colabora cu germanii – scria regele – si nu văd altă solutie mai simplă decît aceea Marghiloman, ajutat de Stere si avînd sprijinul Camerelor” (4/435). Insistăm asupra acestor limpeziri, deoarece esafodajul din 1921, initiat de „omul bun” care era Nicolae Iorga, s-a construit în baza unor acuzatii exagerate si improprii adevărului.
Probabil orbit de gloria celui ce avea să devină „apostolul Basarabiei” si strategul Unirii (altfel nu stim cum s-ar explica aceste atitudini), Stere fiind decorat pentru contributia sa decisivă la actul Unirii de regele Ferdinand si adorat de multimi, Iorga alege locul si momentul cel mai prielnic  pentru a-i da lovitura de gratie vechiului său rival: Camera Deputatilor, momentul validării mandatului deputatului de Soroca, Constantin Stere.
„Procesul Luminii la Camera Deputatilor. Discurs rostit în ziua de 9 martie 1921 de N. Iorga” se numeste brosura editată în acelasi an si tradusă în franceză La trahison de Stere.
Smulgînd arbitrar fraze din revista „Lumina”, Iorga îl face pe Stere „răsturnătorul de dinastii”, „democratul care vrea să dărîme întreaga clasă dominantă, chiar dacă ar fi ca prin aceasta patria lui însăsi să se sfărîme sub loviturile sale” (15/36). În fine, Iorga îl acuză pe Stere de înaltă trădare si sugerează invalidarea mandatului. În pofida „procesului” calomnios, Stere totusi e validat, apărîndu-se prin două discursuri fulminante, incluse apoi în brosura de răspuns Un caz de constiintă. Cuvîntările asupra validării alegerii din jud. Soroca, din 12 febr. 1921.Reproducem din finalul apărării lui Stere în Parlament: „Ca orice om am păcatele si greselile mele. Dar cînd îmi examinez constiinta si îmi scrutez intentiile si cînd mă gîndesc la sirul lung de jertfe si de lupte, la toate umilintele si suferintele care mi-au fost sortite să le trăiesc în cei 35 de ani, încadrati între temnita rusească din Chisinău si puscăria românească din Văcăresti – nu mi-i rusine de trecutul meu si nu mă căiesc (Aplauze prelungite pe băncile tărănistilor basarabeni).
Si dacă îmi este îngăduit să am o ambitie, dlor deputati, eu as dori numai ca pe mormîntul meu să fie asezate alături, ca simbol al credintei către acest ideal, două pietre – una românească si una rusească – luate din zidurile puscăriilor mele (apl. prelungite…).
Si dacă vă iartă constiinta, dlor deputati, vă rog să înscrieti pe acele pietre si votul care m-ar exclude din acest parlament” (15/630).
În felul acesta, înfruntînd împletirea ignobilului cu demnitatea suferindă, a debutat pentru Stere deceniul supranumit „infernal” pentru cîte nedreptăti avea să-i aducă pînă la „boicotul generalilor” si eliminarea definitivă din viata politică, astfel trezindu-se din nou „în voia valurilor”.
E de remarcat că iesirea la rampă deschisă a lui Iorga e mai curînd o exceptie, ilustrul istoric însusind temeinic arta politică de la predecesorii si contemporanii săi abili. Un Iorga mai adevărat si mai apropiat de esenta exclusivistă se poate deduce din monumentalele sale Memorii (16).
 Primele 6 volume consultate de noi, din Memoriile lui Iorga, inegalabile, totusi, în literatura română, oferă o viziune panoramică aproape exhaustivă asupra epocii cuprinse (de circa 3 decenii) si asupra personalitătilor imortalizate, dar si asupra autorului prezent indirect prin fiecare detaliu. Credem că nicăieri în altă parte nu ni se relevă un Iorga mai veridic si mai complex. Este ceea ce editorul si exegetul său Valeriu Râpeanu a definit prin „monumentalitatea naturii umane”: „am putea spune că unicitatea personalitătii lui Iorga o dă nu numai enciclopedismul său, nu numai uriasa lui putere de a acumula cunostinte, nu numai fantastica lui capacitate asociativă, dar si unitatea celor mai nete contraste care s-au îngemănat vreodată în fiinta unui om si i-a creat un statut aparte, asemănător doar unui adevărat monument al naturii omenesti” (20/11).
Din această scriere monumentală am selectat circa 100 de exemple, care-l vizează direct pe Stere, din care, din economie de spatiu, nu putem reproduce decît a zecea parte, poate cea mai concludentă:

  1. 16 septembrie 1917. Duca, în legătură cu articolul mieu despre Stere, publică un comunicat oficios, pentru a spune că partidul nu împărtăseste vederile lui si că el ar fi trebuit să demisioneze de sefia de la Iasi. Dar de ce nu l-au dat afară!
  2. Stere tipăreste acum un articol în care cere să jertfim, pentru a ne „asigura”, suveranitatea României si să intrăm în „Mittel-Europa”. (Comentariul nostru: De-a lungul timpului, ideea „Mittel-Europei” a căpătat, totusi, contur destul de real. În contextul actualelor dezbateri pan-europene, ideea lui Stere pare a fi fost providentială).
  3. 4 ianuarie 1918. Stere e, pentru majoritatea celor fără ocupatie din Iasi, prevăzătorul, omul situatiei, – el si „muncistii lui!”. Societate neserioasă si lipsită de orice putere de a deosebi lucrurile si de-a întelege oamenii… Scîrbă-ti este că mai trăiesti în mijlocul lor…
  4. 21 februarie 1918. D-rul Proca îmi cere să fac o adresă către universitarii francezi pe care o va duce Misiunea. O încercare de a înfiera pe Stere prin „Asociatia Profesorilor Universitari” a căzut. Bujor si-a retras semnătura cînd a aflat care e „scopul precis”. Poni a amenintat că lasă presidentia. Cei saisprezece care semnaseră au declarat că nu e rost de interventie. (Comentariu: O notă care stîrneste mai multe semne de întrebare: a cui a fost încercarea?).
  5. 27 mart 1918. Lui Stere i s’a făcut la Chisinău o primire de rege, cu muzică, defilare de trupă si gardă de onoare.

Omul poate aduce, ca si amicul său Marghiloman, foloase astăzi. Dar pentru nimic în lume n-as fi vrut să bat cărările lui!
5.            8 octombre 1918. Academia si-a început sedintele. Poni a spus, înlăcrămat, cîteva cuvinte simtite. Apoi Bianu si-a cetit raportul ma­nuscript, nu fără emotie. Arată cum s’au furat manuscrip­tele slavone ale Academiei, din care o parte se află la So­fia si astăzi. Duiliu Zamfirescu propune să le cerem Centra­lilor prin C.C. Arion, care, tocmai, negociază cu dînsii…
Philippide, Zamfirescu si Iacob Negruzzi, care adauge că „nu-l cunoaste decît foarte putin”, „a vorbit doar două ceasuri cu dînsul”, propun ca membru în sectia literară pe Stere, ca fiind „sufletul Basarabiei”, ca acela care, prin discursurile lui, a dat-o terii.
Protestez cu indignare contra alegerii unui criminal de Stat si declar că, dacă se face aceasta, mă retrag din Academie.

  1. 26 februar 1919. Întîlnesc pe stradă pe Stere, descompus, pe preotul Gibescu si alte mutre sinistre.

7) 18 ianuar. 1920. Aristide Blank vine la mine pentru a-mi cere să-i dau altă introducere în locul celei a lui Ursu pentru editia en­gleză din La Roumanie en images. Îi spun ce rău efect face finantarea de dînsul a revistei „Viata Românească”, într’un timp cînd prietenii lui Stere merg să-l aducă din Elvetia. Spune că a fost numai o măsură contra monopo­lului „Cărtii Românesti”. Dacă Stere face vechea lui po­litică, el se va retrage. (…)
Ne întelegem pentru a crea un Teatru Popular, clă­dind pe locul Institutului Sud-Est European. (Comentariul nostru: Iorga-si apostrofează bancherul pentru a obtine drept exclusiv).
8) 7 mart 1921. (…) cu concluzia lui de iluminat, de speta lui Rasputin si Inochentie, Stere a amenintat cu revolutia în Basarabia.
9) 17 iunie 1931. La Cameră, jelanie, în mare parte îndreptătită, a abusurilor electorale.
Stere vorbeste pentru Soroca. Obisnuita flasnetă spartă. Părăsesc sala, împreună cu majoritatea. Rămîn tărănistii si elementele extremiste. Lupu roagă pe Stere să vorbească mai tare, ca să audă „nenorocitii de afară”. Afară, cineva surprinde schimbul de cuvinte dintre Stere si Maniu, care spune că o întreagă administratie basarabeană, supt tărănisti, pe care cel d’intîiu o critică, a fost de fapt a lui.
10. 4 maiu 1925. Cînd vorbesc de „simbriasii” din celelalte provincii, Goga îndemnat vizibil de seful său, pretinde că de el e vorba si-mi aruncă injurii. Cînd îi întind paharul cu apă, se repede la ceasornicul stenografilor ca să mi-l arunce în cap. Cînd Buzdugan intervine, el îsi caută revolverul în buzunar. Felicit pe primul ministru că e apărat astfel. Majoritatea îmi strigă: „Stere, Stere”, ca si cum situatia acestuia, cum li-o spun, m-ar privi pe mine. (Dar pe cine?).
11) 10 aprilie 1930. Viata politică e prinsă toată de „chestia Stere”. Cu­rentul are milă de dînsul. Basarabenii se ceartă două nopti, ca să stie dacă merg cu vraja lui sau cu banii gu­vernului. „Mos Codreanu”, vice-presedinte al Camerei, boloncăneste acolo pînă ce, de la tribună, menindu-i „tră­dătorului” Halippa să mîntuie „pe cracă”, îsi aruncă bi­blica apostrofă de demisie. Fireste, se trece peste supăra­rea importantului bărbat. Basarabenii steristi nu ies din partid, dar fac grup separat de control. Adoua zi, îi văd la iesle cu ceilalti. Asupra „demisiei” lui Stere se întinde complezant Maniu, Stere declară solemn că n’a murit, că va chema Sfatul basarabean, că va face un „adevărat” partid tărănesc, că va răsturna guvernul, tara si lumea. Deo­camdată trimite o epistolie a „mosului” său în care „destăinuieste” că toate în partid el le-a făcut.
Referitor la toate acestea avem un singur comentariu. Probabil e mai usor să iubesti un neam întreg, decît pe un singur vlăstar al său, pe bietul om, în parte.
Precum se vede/ s-a văzut relatiile celor doi colosi nici pe departe, spre marele nostru regret, nu au fost marcate de elegantă, tolerantă si fair-play. (Este o boală mai veche a elitelor nationale, care s-a perpetuat pînă în zilele noastre).
Cea mai firească si mai oportună concluzie, ce se poate deduce de pe urma acestor raporturi, este regretul neconlucrării si neîmpăcării celor doi titani, care, împreună, ne-ar plăcea să credem, puteau schimba efectiv cursul istoriei noastre. Au plecat certati si nedreptătiti în spatiul postmeridianului fără orizont. La scurtă vreme după ultima victorie de creatie, romanul-fluviu În preajma revolutiei, s-a stins, la Bucov, Stere, asasinat moral de toată clasa politică a timpului. Al doilea – Iorga – la scurtă vreme a fost asasinat de legionari în pădurea Strejnicul, de pe Valea Prahovei, dinspre Sinaia, după ce, la 26 iunie 1940, a cerut Consiliului de Coroană apărarea cu arma în mîini a mosiei lui Stere.
Nu mult după trecerea lor în nemurire, în urma ultimatului lui Stalin si a Dictatului de la Viena, se prăbusea însusi visul lor frumos – România Mare – ctitorită astfel si de cei doi colosi ai spiritualitătii românesti si europene din zbuciumatul secol al extremelor nesolutionate nici pînă azi!

Din bibliografie:

    • Istoria Românilor, vol. VII-VIII, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2003.
    • Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Buc., 1999.
    • I. Hangiu, Dictionarul presei literare românesti, Editura FCR, Buc., 1996.
    • Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Editura Politică, Buc., 1997.
    • Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu, Editura Museion, Buc., 1992.
    • Pamfil Seicaru, Istoria partidelor National, Tărănist si National-Tărănist, Editura EVF, Buc., 2000.
    •  Lev Trotki, România si războiul balcanic, Editura Polirom, Iasi, 1998.
    • N. Carandino, Nopti albe si zile negre. Memorii, Editura Eminescu, Buc., 1992.
    • Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, Buc., 2000.
    • Constantin Stere, Documentări politice, Editura Museum, FCR, Chisinău, 2000.
    • Constantin Stere, În preajma revolutiei, vol. I-V, Editura Hyperion, Chisinău, 1990-1991.
    • Constantin Stere, Singur împotriva tuturor, Editura Cartier, Chisinău, 1997.
    • Constantin Stere, Victoria unui înfrînt, Editura Cartier, Chisinău, 1997.
    • Zigu Ornea, Viata lui C. Stere, 2 vol., Editura Cartea Românească, 1991.
    • Nicolae Iorga, Procesul „Luminii” la Camera Deputatilor (discurs rostit în ziua de 9 martie 1921), Buc., Tip. Statului.
    •  Nicolae Iorga, Memorii, vol. I, II, III, IV, V, VI, Editura „Natională” S. Ciornei, 1936-1939.
    • Nicolae Iorga, Oameni care au fost, 3 vol. (editie de Valeriu si Sanda Râpeanu), Editura Porto-Franco, Galati, 1994.
    • Nicolae Iorga, O luptă literară, 2 vol., Editura Minerva, Buc., 1979.
    • Nicolas M. Nagy-Talaverna, N. Iorga – o biografie, Editura Institutului European, Iasi, 1999.
    • Valeriu Râpeanu, Iorga, Editura Demiurg, Buc., 1994.
    • Cornelia Bodea, Cuvînt despre Nicolae Iorga în „Academica” (Revista AS Române) – An. I, 1990/2, pag. 4-6.