CONSTANTIN STERE SI NICOLAE IORGA: ANTINOMIILE IDEALULUI CONVERGENT
                          


 

                                                                                                                                            Ion Hadîrca



        Este stiut că niciodată culmilor muntoase nu le este dat să se apropie, dar la fel de adevărat este că anume în solitudinea lor maiestoasă rezidă farmecul înlăntuirilor de culmi înfrătite prin mîndra lor îndepărtare.
E dificil să vorbesti despre oricare din aceste culmi, darmite despre ambele, si cu atît mai mult despre relatiile interumane ce le ghidează opera si le relevă destinul. Relatiile celor doi aflati într-o competitie hazardată de idei si destine nu pot fi izolate de un socium tumultuos, care atinge cele mai înalte elite politice si culturale, pînă la vîrful piramidei de esentă regală.
Misiunea se complică si pentru că trebuie să urmărim în permanentă interactiunile dintre cîmpul ideatic si conglomeratul faptic al întîmplărilor, meandrelor istorice de cele mai dese ori imprevizibil.
Oricum, repunerea în lumină nu a cazului, ci a personalitătii lui C. Stere, acest „demiurg uitat al politicii românesti”, după expresia lui Iurie Colesnic, acest „om al întregurilor”, cum îl defineste Mihai Cimpoi, sau om de stiintă si politician, care în aceeasi persoană, „merg mînă în mînă cu publicistul si scriitorul” (H.Corbu), este în sine un act de atitudine justitiară.
Deseori divergentele nu sînt decît un lux ce indică forta superioară a convergentei. Această fortă rezidă în natura imanentă, în structura aspiratiilor ontologice spre binele umanitătii, spre mult rîvnita „pace eternă” în viziunea kantiană si sub aspect national, în mîntuirea neamului prin supliciul istoric al jertfelor, al nedreptătilor depăsite si al capacitătilor lui regeneratoare, ce pot fi amplificate prin contributia providentială a elitelor sale.
În cazul celor două mari caractere chiar dacă ni se profilează mai mult divergentele si clivajele insurmontabile iscate, într-un caz, dintr-o exacerbată personalizare a tratării mediului (N. Iorga), în alt caz dintr-o incapacitate funciară de a-si broda strategia compromisurilor si aliantelor trecătoare pentru mentinerea vasului pe linia de plutire (C. Stere), totusi putem constata si existenta multor puncte convergente, care pot oferi în ultimă instantă compatibilizarea antinomiilor într-un ideal major, convergent.
Aceste puncte comune sînt: satul, tăranul si matricea stilistică (formula blagiană) a vetrei natale; prestanta si integritatea morală a omului socialmente activ; idealul solidaritătii si unitătii nationale; spiritul publicist-polemic al ambelor antinomii si viziunea inedită asupra evolutiei ideii de libertate, apoi sentimentul valorii estetice si al spiritului critic, de discernămînt, asupra vietii, asupra evenimentelor politice si culturale pe care la rîndul lor le-au influentat…
***
Printre cele mai captivante aspecte rămîne lupta de idei, în care Stere era un jucător imbatabil.
Initial, marea polemică dintre semănătorism si poporanism s-a desfăsurat sun semnul ideatic al unei lupte literare ce s-a dovedit a fi printre cele mai productive din epoca dată.
Aparitia si competitia la începutul secolului XX a celor două curente celebre si înrudite, în fond, semănătorismul si poporanismul, a fost benefică pentru cultura românească, dar a produs si una dintre cele mai semnificative falii între idei si personalităti, reverberate pînă în sfera politicului. Este curios că la această etapă iorgistă, de revigorare a istoriei nationale, supralicitare a spiritului national si impunere decisivă a unei viziuni noi asupra unui Eminescu „deplin al culturii române”, Nicolae Iorga se mentinea mai mult în cîmpul ideilor, estompîndu-si resentimentele si orchestrîndu-le în spirit constructiv, replicile fiindu-i indirecte si incluse mai curînd în comentariile si cronicile redactionale.
Cartea lui Nicolae Iorga O luptă literară în două volume (îngrijitori de editie Val. si Sanda Râpeanu, Editura Minerva, 1979), cu unele omisiuni, reproduce în temei volumele lui Nicolae Iorga din 1914-1916 care sintetizează platforma ideologică a marelui istoric si doctrinar-semănătorist.
Astfel, O luptă literară reprezintă o carte cardinală din opera lui Iorga, prima sa carte programatică, în paginile căreia se alcătuieste si se defineste teoretic, aplicîndu-se la analiza miscării sociale, culturale si spirituale a acelor ani o doctrină si un ideal, notează prefatatorii editiei (18/V).
Replica de fond a lui Stere dată poporanismului, în acelasi timp si lui Gherea, a fost magistralul studiu Social-democratism sau poporanism? publicat în 1907 asupra căruia vom reveni, mentinîndu-ne, deocamdată în cîmpul cultivat de Nicolae Iorga.
Iarăsi din O luptă literară – unele replici simptomatice, sentinte si încercări de dăscălire a oponentilor:

  1. În chestia personală cu d. Sterea, tin să spun că avînd pentru acest neam o iubire care nu poate fi întrecută de a nimănui (s.n.), văd – si se spune în cuvîntarea mea de acum trei săptămîni (amintita cuvîntare e cea din sala Teatrului Liric din Bucuresti ce marca intrarea, în 1906, a istoricului apolitic în Partidul Conservator junimist – n.n.) –, văd ca singură mărturie pentru noi o viată dominată de tărănime (18, vol.II/286).
  2. Din nr. 3 al Vietii Românesti, alegem o poezie de dna Matilda Poni (foarte frumoasă potrivire după simtirea si ritmul popular) si o notită literară de Bogdan Duică (…). C. Stere (Sercăleanu) putea scrie, din literatura nouă europeană, si despre altceva decît scîrbosul Oscar Wilde (!) (18, vol. 2, 286).
  3. O îngrijită corespondentă din alte părti ale românimii, astfel recenzează Iorga nr. 4 al Vietii Românesti. Si o cronică în care d. Stere îsi face plăcerea obisnuită de a spune nedrept lucruri neplăcute despre toate rosturile mele. E atîta micime în această „polemică”, încît ea nu mă poate supăra nici înrîuri. Prietenul meu Stere are toată voia să urmeze fată de mine exemple ilustre… Dar este si un public cinstit si drept, care ceteste, compară si judecă. Eu scriu pentru acela (18, vol.2/347).

Precum se vede, fronturile sînt deschise, polemicile se îndeamnă reciproc. În această fază de debut, Mihail Sadoveanu încercase a concilia divergentele printr-un răvas de clementă către fondatorii Vietii Românesti: „Eu cunosc de aproape pe Iorga si stiu că toate violentele lui iesiri n-au fost provocate decît de răutătile si infamia altora. Cu toate scăderile lui e un om bun si ales (18, vol. 2/445).
Cît de bun si ales este omul avea să se vadă în timp. Pentru aceeasi perioadă rămîn simptomatice episodul răscoalelor tărănesti, cel al prefectoratului lui Stere pentru judetul Iasi si al alegerilor parlamentare din regiune.
Primul aspect e cel al păcii instaurate în judet, sub mandatul lui Stere, în timpul răscoalelor tărănesti din 1907. Al doilea tine de pacea idilică dintre cei doi, consemnată prin apelativele de „iubite prietene” si „frate”, pace care a durat cam tot atîta, înregistrîndu-se prin aceasta unicul spatiu de acalmie filială. La 30 martie 1907, profesorul bucurestean de istorie care avusese o admirabilă atitudine de solidaritate cu răsculatii (reproducem după Z. Ornea), fiind, de aceea acuzat că e unul dintre principalii instigatori ai răscoalei i-a scris lui Stere, încă prefect: „Dragă domnule Stere, toată viata dtale vei avea multumirea că ai scăpat viata multor oameni si că ai putut face putină dreptate în această tară a celor mai nedreptătiti. De-ar fi fost ca dta si mai multi prefecti. Aici, în Muntenia, e grozav. Cea mai grozavă teroare militară se desfăsoară cinic. Nu cred să rămîi mult timp acolo unde te-as dori atît de îndelungat. N-ai grijă, vor veni în curînd Camerile intruvabile si legi reale… E greu pînă începe urgia egoismului cinic de clasă. Atunci ce vei face? Vei răbda, vei tăcea? Nu cred, după inima ce-ti cunosc… Vei rupe cu partidul exploatatorilor fără milă. Si vom putea face ceva, noi de noi, atunci cînd toti oamenii cu milă de popor si cu sete de dreptate vom sta umăr la umăr (subl. noastră – a se retine invitatia la colaborare!). Să ajungem ziua ceea. Pînă atunci, îti multumesc pentru încrederea ce mi-ai arătat (Stere i-a furnizat informatii veridice pentru stirile din revistă si i-a promovat candidatura în parlament – n.n.) si te rog a crede că de azi înainte – de la ce se petrece de azi înainte – nu putem fi decît frati, pentru binele adevăratului popor român. Prietenul dtale, N. Iorga (14, II/420-421).
Însusi schimbul de scrisori dintre cei doi demonstrează stimă reciprocă si întelegere principială într-un moment de răscruce („…deosebirile dintre noi – îi preciza Stere istoricului – oricît de mari ar fi, din punct de vedere teoretic, în momentul acesta, dispar”).
La scrisoarea de mai sus Stere i-a răspuns cu „Iubite Iorga”, o scrisoare caldă, dar în care îi declară că nu vede nici o incompatibilitate între convingerile sale reformatoare filotărănesti si calitatea de membru al Partidului Liberal: „Îti multumesc pentru bunele cuvinte ce-mi adresezi. Să fii sigur că am intrat în Partidul Liberal avînd credinta că pe această cale pot să fiu mai folositor. Încă n-am pierdut această credintă. În curînd, părăsind prefectura pentru parlament, vei vedea că-mi stiu să păstrez si libertatea de actiuni si de cuvînt (14, I/420).
Este probabil, sugerează Z. Ornea, ca mobilul încălzirii acestor relatii „fraterne” să fi fost chiar sprijinul de către prefect a candidaturii lui Iorga în Camera deputatilor . Va regreta doar peste cîteva luni această îngăduintă fată de un om care era atît de independent încît ignora orice recunostintă, atacînd guvernul, administratia, iar curînd, va porni o nouă campanie împotriva Vietii Românesti (14, I/421).
Este momentul să abandonăm aici expunerile de suprafată, pentru a ne clarifica de unde vine imensa credintă în libertatea de actiuni si de cuvînt, pe care atît de sigur o exprima suveranul în gîndire Constantin Stere. Or, ea, această suveranitate spirituală venea din pregătirea teoretică temeinică, din convingerile verificate, călite în gheturile siberiene, si din dragostea nealterată pentru cei mai de jos: pentru tăranii care aveau deja în Stere un apărător eficient. Anume aceste calităti l-au determinat pe I.C. Brătianu să-l coopteze pe social-democratul Stere la liberali, Stere acceptînd doar cu conditia asumării celor două atitudini de principiu: introducerea votului universal si reforma agrară. Este curios că în contextul acestor schimbări de formă Stere continuă să-si promoveze directiile strategice de fond, cristalizîndu-si pentru prima dată, într-o polemică dură cu marxistul Gherea, printr-un studiu amplu si exemplar ca expunere, doctrina sa poporanistă Social-democratism sau poporanism? Cea mai pertinentă analiză a acestei doctrine, în pofida unor nesemnificative accente „protocroniste”, am întîlnit-o la Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu în Istoria sociologiei. Teorii contemporane, mai ales în capitolul Sociologia poporanistă. Prima critică radicală e evolutionismului sociologic marxist. Demonstrînd inconsistenta teoriei marxiste, care lupta cu sistemul capitalist, căutînd a-l înlocui prin revolutie, dictatură sau progres, printr-o altă alternativă de guvernare laburistă, social-democrată, Stere demonstrează că, de fapt, se ajunge la aceeasi alternativă, mai mult sau mai putin social-democrată, a partidului-stat. Astfel, Stere, după cum scriu sociologii mentionati, primul în istoria sociologiei mondiale a făcut demonstratia imposibilitătii căii social-democrate, care una declară si alta face, într-un moment istoric cînd fortele aberante încă nu impuseseră unei jumătăti a Europei să facă proba practică a sociologiei marxiste (2/84-85).
Referitor la subiectul nostru, Stere scrie în Social-democratism sau poporanism?: „Dacă d. N. Iorga a putut să aibă un timp rolul de apostol, cu toată lipsa de claritate si consecventă în idei si a unei baze stiintifice solide în actiunea sa; cu tot amestecul de elemente străine ideii pur nationale; cu toate că îl vedem adesea înconjurat de personaje de operetă sau adînc reactionare, ce nu respiră decît ambitiuni neputincioase si ură. – aceasta se datoreste numai faptului că a reusit să-si asocieze numele de o reactiune necesară, în momentul istoric prin care trecem.
Din cauza aceasta, cu toate greselile si scăderile actiunii sale, d. N. Iorga va rămînea în istoria culturii noastre si din acest punct de vedere…
Vremea va alege grăuntele de neghină, va înlătura exagerările, va îndrepta greselile, dar va rămînea ce trebuie să rămînă: lupta pentru caracterul national al culturii, ca factor al civilizatiei universale” (10/74). Cît de departe, peste secole, privea Stere!

 

Din bibliografie:

    • Istoria Românilor, vol. VII-VIII, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2003.
    • Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Buc., 1999.
    • I. Hangiu, Dictionarul presei literare românesti, Editura FCR, Buc., 1996.
    • Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Editura Politică, Buc., 1997.
    • Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu, Editura Museion, Buc., 1992.
    • Pamfil Seicaru, Istoria partidelor National, Tărănist si National-Tărănist, Editura EVF, Buc., 2000.
    •  Lev Trotki, România si războiul balcanic, Editura Polirom, Iasi, 1998.
    • N. Carandino, Nopti albe si zile negre. Memorii, Editura Eminescu, Buc., 1992.
    • Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, Buc., 2000.
    • Constantin Stere, Documentări politice, Editura Museum, FCR, Chisinău, 2000.
    • Constantin Stere, În preajma revolutiei, vol. I-V, Editura Hyperion, Chisinău, 1990-1991.
    • Constantin Stere, Singur împotriva tuturor, Editura Cartier, Chisinău, 1997.
    • Constantin Stere, Victoria unui înfrînt, Editura Cartier, Chisinău, 1997.
    • Zigu Ornea, Viata lui C. Stere, 2 vol., Editura Cartea Românească, 1991.
    • Nicolae Iorga, Procesul „Luminii” la Camera Deputatilor (discurs rostit în ziua de 9 martie 1921), Buc., Tip. Statului.
    •  Nicolae Iorga, Memorii, vol. I, II, III, IV, V, VI, Editura „Natională” S. Ciornei, 1936-1939.
    • Nicolae Iorga, Oameni care au fost, 3 vol. (editie de Valeriu si Sanda Râpeanu), Editura Porto-Franco, Galati, 1994.
    • Nicolae Iorga, O luptă literară, 2 vol., Editura Minerva, Buc., 1979.
    • Nicolas M. Nagy-Talaverna, N. Iorga – o biografie, Editura Institutului European, Iasi, 1999.
    • Valeriu Râpeanu, Iorga, Editura Demiurg, Buc., 1994.
    • Cornelia Bodea, Cuvînt despre Nicolae Iorga în „Academica” (Revista AS Române) – An. I, 1990/2, pag. 4-6.