LAVORARE STANCA (STUDIU PE TREI CORZI NARATIVE) (II)
                                                                                                                                          Dan Bogdan HANU

 

   Voi încerca în cele ce urmează, încrezător în virtutile unui lapidar excurs taxonomic, o schită de tipologie esentială a personajelor-cheie, în jurul cărora pivotează trama celor trei romane ale lui Dan Stanca, analizate în textul de fată. Relatiile conturate între aceste tipuri sincretice de personalitate sînt, în fond, relatii de putere, nu neapărat în vîna de stihialitate telurică, de nebulozitate obstinată în practicarea discursului de ocultare concentrică, marca Nicolae Breban. Nu am amintit întîmplător de Nicolae Breban, întrucît personajele axiale ale lui Dan Stanca, actantii poetici, descind pe o filieră ce si-ar putea pozitiona, cu deplină legitimitate, în Castor Ionescu, precursorul cel mai proeminent. Un Jean Bucuresteanu, din Domnul clipei, în treacăt fie permis si amintit, ar putea fi oricînd împrumutat pentru oricare dintre romanele brebaniene. Dacă însă la Breban relatia de putere este puternic determinată si delimitată de dozajul psiho-instinctual, în respect cu legitatea organică de conectare ori deconectarea a fiintei la mediu, la Dan Stanca ea tine de un nivel al dematerializării, vizibil cu predilectie atît în mutatiile ce au loc în reflexele de percepere a realului, cît si în pregnantele si mereu imprevizibilele derapaje emotionale. Într-o ordine pur arbitrară – pentru că raza de actiune a personajelor pare a-si păstra autonomia fată de pozitia sa în sistemul de referintă spiritual – am putea începe cu martorul hierofant, calificat pentru recunoastere si posedînd datele esentiale pentru a coordona, mai mult sau mai putin explicit, detinînd stiinta descifrării reflexelor realitătii în real si invers, animat de hybrisul necesar asimilării si contopirii contrariilor spre a dirija energiile specifice unui metabolism ocult. Punerea în contact si, pînă la urmă, abolirea polaritătilor extreme, face posibilă scînteia iluminării. Murgescu, din Ultima biserică, Damian Luria, din Domnul clipei, intră sub incidenta acestui tip generic al hiperspiritualilor. Poate deloc întîmplător, cei doi sînt profesori, meniti să răspîndească învătătura. Iar cuplurile Dumitrescu – Cerna, Untaru – Cantacuzino sau Vârtosu – Fieraru, încheagă bipolaritătile gestionate de primii. Totusi, personajul ce pune în miscare întregul carusel al semnificatiilor turbionare decelabile în pasta romanescă a infatigabilului prozator este actantul poetic (îngerul căzut sau iconoclastul), rol în care îi regăsim pe Sabin Cerna (dar si, în plan secund, Ovidiu Petra) din Ultima biserică, pe Horia Cantacuzino din Morminte străvezii si pe Sorin Fieraru (dar si pe Horatiu Ionescu) din Domnul clipei. E foarte dificil să te sustragi, cunoscînd ideile ce-l animă pe Dan Stanca, tendintei de a aplica acestor personaje o etichetă foarte la îndemînă, altfel însă destul de îndoielnică: aceea de alter-ego-uri ale prozatorului, ghicind îndărătul lor o gesticulatie ce-i este, foarte probabil, cît se poate de familiară lui Dan Stanca însusi. Actantii poetici sînt cei care reactivează potentialul poetic al fiintei în timpuri slabe – ceea ce îi livrează neconditionat si patetic posturii de damnati – , declansatorii anamnezei, cei care provoacă realitatea dezvăluindu-i valentele în ordine metareală, purtătorii engramei christice, ai vocatiei soteriologice, apostatii falsei insurgente a actelor si normelor cotidiene, împotmolite în clisa obsesiilor cu background (am)plasabil în zona patologiei puterii si manipulării. Iată-l pe Dan Stanca citind si transcriind, simptomatic, gîndurile lui Horia Cantacuzino: „…adevărata lor împlinire era aceasta, de-a pierde tot, de-a renunta la tot… tocmai fiindcă totul pe care îl pretuise odinioară, acum nu avea însemnătatea mai mare decît a unui detaliu dintr-o lungă istorie a vanitătii, în sfîrsit, înfrînte (…). Esuarea lui trebuia să fie totală…”. Actantul poetic proiectează sensul a tot ce i se întîmplă pe canevasul metaconstientului – am numit astfel acel spatiu psihic în care el realizează coeziunea actiunilor sale, spatiu conservînd atribute specifice atît subconstientului, cît si supraconstientului – iar mai departe stabileste o cu totul altă iconografie si luminozitate în descifrarea semnelor realitătii, fapt ce îl predestinează ipostazei de nebun sau aceleia mai atenua(n)te, de bufon. Pentru a-si putea pune în aplicare un modus operandi al său si a putea împlini actul iconoclast, el are nevoie de concursul unui intermediar, personajul cifru (mediumul) care să interfateze comunicarea între două lumi/ planuri. Personalitătile mediumnice, reprezentante ale fertilitătii gestante, degradate însă la stadiul unei ritualităti abstruse, grotesti, sînt femei: Louiza Movileanu în Ultima biserică, Elisabeta Smeianu în Morminte străvezii si Lucia Vulcănescu în Domnul clipei. Prin ele, actul genezei emerge – deformat, caricat – în plină paradigmă postmodernă. Luînd forma simulacrului ce înmănunchează tensiuni apocaliptice, în consonantă cu l’esprit du temps, cum este cazul Elisabetei Smeianu sau al Luciei Vulcănescu, tras la cealaltă extremitate, demonică, a blocării fertilitătii. Proiectul/ portretul bipolaritătii este întregit, pe calea unei stranii si atipice simbioze, de negativul actantului poetic, martorul sicofant. Includem aici pe Marin Dumitrescu din Ultima biserică, Viorel Untaru din Morminte străvezii si pe Viorel Vârtosu din Domnul clipei. Binomul actant poetic/ martor sicofant validează perenitatea indestructibilă a antinomiilor, cel de al doilea termen al său întruchipînd latura profană, adaptată la mundan, a îngerului căzut. Iată ce mărturiseste Sorin Fieraru spre finalul romanului Domnul clipei: „Oare Lucia Vulcănescu nu apăruse în viata mea ca să mă învete că ticălosia pînă la urmă e pozitivă si că stă în propria capacitate de-a îndura si de-a nu închide ochii în fata abjectiei? Si chiar un personaj ca Vârtosu avusese perfectă îndrituire să-mi fractureze degetele si să-mi demonstreze că durerea si numai ea e ruptă din rai si că orice strop de sînge e strop de vin si invers dacă stii să pierzi ca să recîstigi mai tîrziu de un milion de ori mai mult”. În fine, ar mai fi de amintit tipul (de fundal) al martorului colector, o prezentă mai sumară în economia romanelor – Ruxandra Albescu din Morminte străvezii sau Eleonora Micescu din Domnul clipei –, cu apartenentă ambivalentă, subtiat cumva într-o penumbră pasivă, indecis, pe linia unei retrageri surdinizate, marcată însă de intense si dilematice pendulări între spiritualitate autentică si tentatia disimulării.
Cu toată înrădăcinarea, argumentabilă în suficientă masură, a romanelor lui Dan Stanca în solul afînat al prozei interbelice si chiar saizeciste sau, desi ar putea părea bizar, în romanul gothic, este foarte dificil a încadra scrierile sale uzînd – cu sigurantă abuziv! – de un criteriu unic. Acest soi de habitus romanesc întruneste mult mai multe conditii decît s-ar putea crede la o fugară vedere, spre a fi pus sub zodia metaromanului. Atipic, ce-i drept, contestabil asadar. Metaroman al crizei civilizatiei asezate pe mentalităti si atitudini formal pluraliste, dezvăluind inedite perspective asupra simultaneitătii tipurilor de reprezentare promovate (ce se doreste a fi văzut) si ocultate (ce se refuză a fi văzut). Metaroman al experientei initiatice, în măsura în care caută să mosească acea stare favorabilă captării si activării resurselor de spiritualitate ignorate, configurării semnificatiilor în zone luate deja în stăpînirea inertialului. În romanele sale, cu nimb mistic, Dan Stanca demontează mecanisme clasice de omologare a valorilor postmodernitătii, reconstituind, din acelasi suflu, osatura expresivitătii existentei. Ceea ce, în tot cazul, nu e putin. Atitudinea sa apostazică a publicistului se transmite, printr-o proc(ed)ură deloc amendabilă, si personajelor sale si e fondată pe o optiune diabolic de scurtă: „Nebunia verticalei si nu boema orizontalei”. Apoi, dacă nu originală de-a dreptul, cu sigurantă ingenioasă si convingătoare este si tehnica meditatiei imprimată personajelor, una care nu lasă să se întrevadă luciul metalic al sistemului, cît arabescurile si volutele unor poetizări halucinante, ce pulverizează totul pe un fundal atemporal, lipsit, în cele din urmă, de constrîngeri localizante. Oscilările între hiperreal si suprareal, neferite de un patetism deloc abraziv însă, îsi au corelativul lor poetic sesizabil în filigranarea nuantată ce potentează eruptia de final a semnificantilor, în plin efort de dislocare a articulatiilor unei lumi înăbusite de consecintele secularizării la scară tot mai redusă. Emblematica absentă/ revenire a durerii fizice, însotită de exacerbarea intentionată a malformatiilor exterioare – atestat, prin contrast, al luciditătii si ascezei lăuntrice – pare să aibă un rol destul de clar în textele prozatorului, acela de înscriere pe calea revelatiei, de evadare din staza valorilor materiale, ca si de situare treptată pe alte praguri de întelegere. Aceste semne, constituite într-o veritabilă retea, face recognoscibilă, pe traseul actantilor poetici, o hartă a initierii, o mandala. Una din mizele de rezistentă ale scrisului lui Dan Stanca, care asigură o vitalitate specifică fiecărei noi cărti publicate, tine de asezarea într-o lumină descurajantă pentru eventuale tăgăduiri a pîrghiilor ce, atît de eficace, deturnează mesajele de sorginte spirituală în senzational ieftin, în kitsch, combustie salutară pentru caracatita mass mediei, dar si insidios tampon pentru potentiale tensiuni. Din punct de vedere concurential – recte anti-spiritual – „acesta e demonul cel mai pervers: nu cel care te închide si te bate, ci acela care deturnează sensul actiunii tale”, nu acela care neagă divinul în toate formele sale de manifestare, ci acela care caută să i se substituie. Dacă spiritualitatea si metafizicul nu prea îsi găsesc locul în preocupările legislative ale democratiilor, indiferent de extractia acestora, nu înseamnă că ele nu trebuie aduse/ reduse la numitorul comun al miscărilor noastre cotidiene, contorizate institutional! Inoperante, aici si acum, ele reprezintă balastul ce duce spre o limită de rupere curba muncă-consum, la fel cum visul este corpul străin, tulburînd linearitatea ritmului somn-veghe.
Dan Stanca probează o mobilitate si o flexibilitate remarcabile în utilizarea tehnicii contrapunctului, alternanta alertă a registrului sublim (spiritual) cu cel abject (mundan) – un clasic exemplu este osmoza Sorin Fieraru/ Lucia Vulcănescu din finalul romanului Domnul clipei – reusind să anihileze anduranta stereotipurilor de perceptie si să scoată la suprafată linia de sutură între, pe de o parte, Realul ce respiră prin conditia soteriologică a celor doi si, pe de altă parte, Realitatea, sumă de jocuri care reînnoieste neîntrerupt iluzia imersiei într-un acvariu confortabil, umplut cu un lichid ce dizolvă tot ceea ce refuză să i se supună, scufundîndu-se. Finalul Domnului clipei transpune în termeni literari un fel de fuziune la cald, mixînd elementele unui insolit ritual al transsubstantierii cu tendintele de descentralizare si de antrenare în vortexuri semantice, ale discursului postmodern, ambivalentele fiind, dacă nu suspendate, cel putin atenuate, stafeta spirituală fiind preluată de virtualul actant, mecanicul Marin Istrate, pentru care rezonanta harică are doar consistenta unui frison confuz. În altă parte, maniera contrapunctului scapără efecte sarcastice. Este cazul institutiei delabrate, falimentare, pe ale cărei culoare Sorin Fieraru si Horatiu Ionescu recită – într-un duet pe cît de grotesc, pe atît de uman – pasaje din Shakespeare sau, în acelasi roman, este vorba de Domnul clipei, un mars de nestăvilit al deriziunii este sarjat în episodul cu crîsma ai cărei pereti sînt acoperiti de figurile clasicilor literaturii române.