Portrete contemporane
 
                                              LIHTISUL SI MELANHOLIA (II)
                                                                                                                                                         Ioan HOLBAN

 

Princepele nu este atît un roman despre tipurile ori modurile puterii, cît unul despre exercitiile posi­bile ale acesteia, prozatorul vizînd dinamica istoriei în perspectiva actelor, a manifestărilor ideii de putere si, numai în al doilea rînd, profilul, complex fără îndoială, al personalitătilor care o re-prezintă. Imaginate sub forma unei axe ce se constituie din suma gesturilor celor trei protagonisti ai amintitei idei – Malamos Bozagiul, messer Ottaviano si Principele –, exercitiile de fortă încep în roman prin afirmarea puterii de natură instinctuală al cărei reprezentant este Malamos si sfîrseste prin triumful puterii conceptuale, a lui messer Ottaviano, „sclavul ideii”: Malamos stăpîneste orasul prin molima pe care nimeni nu o poate dirija, venirea ei fiind însotită în chip necesar de ceata sandaliilor, orbilor, cersetorilor si sontorogilor de la Curtea Arsă, în vreme ce messerul va lua în posesie acelasi spatiu prin dezvoltarea unei conceptii asupra puterii, în care se amestecă filosofia, mitologia, astrologia si, evident, vrăjitoria evului: dacă forta lui Malamos este provocată, conditionată de ciumă, avînd, de aceea, toate datele unei realităti „obiective”, din afara posibilitătii de interventie a oamenilor, puterea messerului conditionează structura socialului, politicului si omenescului, o determină prin intermediul unei modelări conceptuale. Malamos exprimă în acea exclamatie („Al nostru o să fie orasul!”) interventia brutală a fortei, în acele momente cînd împrejurările solicită instinctul celor pregătiti pentru exercitiul puterii; spectacolul pe care îl oferă fratii „proorocului” Malamos este unul grotesc, adresîndu-se gustului îndoielnic al unui public căruia îi place să se transpună pe scenă, amestecîndu-se în învălmăseala sîngeroasă, haotică a actori­lor si figurantilor: Malamos Bozagiul conduce masele, ceata celor care iau în stăpînire un teritoriu cucerit mai înainte de „buha ciumei”. Dimpotrivă, messerul gîndeste etapă cu etapă o putere absolută pe care nu­mai modelul, conceptia, ideea o pot instala; Ottaviano dă un spectacol al inteligentei, al subtilitătii, jocul său neacceptînd prezenta figurantilor pentru că ceea ce închipuie messerul nu poate fi împlinit decît de cel ales, de insul capabil să înteleagă si să manevreze mecanismul puterii. Principele reprezintă punctul de mijloc al axei care începe cu Malamos si se încheie cu messer Ottaviano; el ilustrează si exercitiul dominării brutale, prin exercitarea fortei cu care a fost investit, dar si un mod al stăpînirii prin mijloace mai rafinate, de extractie fanariotă, pe care si le-a însusit în lunga sa ucenicie pe lîngă Evanghelina si pe lîngă principii de pînă la el, selectati de Sultan din viermuiala Fanarului: „Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult si am avut-o. Am abuzat. Poate nu stii ce sînt capitulatiile fată de Sultan, poate nu stii că am dezrădăcinat tot ce semăna în tara asta cu dragostea fată de pămîntul ei. Nenorocitii ăstia nu mai stiu ce sînt aceia strămosi, i-am corupt, i-am învătat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăt să mă stie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticălosia asta, de a-i sili să-si uite limba? Îmi vorbesti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat si în spirit. Din sap­te cuvinte, trei sînt grecesti, si două turcesti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele si-a mea. I-am lipsit de simtul mili­tar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată si i-am învătat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunosti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă si cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în betii si în neputintă si-l voi avea, pentru că-mi fac datoria fată de-al meu, ce dusman îi este (...) Scoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatriotilor mei se află si laolaltă averile lor fac a sasea parte din tară. Tara, sau ceea ce numim noi tară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeste nici bună ziua fără un bacsis (...) Tot ce-a fost cinstit în tara asta zace în beciuri, putrezeste sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi si cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar si le-am zis consilieri. Ei au învătat pe cîrcotasii ăstia mici de aici ce-i acela un cîrcotas mai mare. Îi fur si-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur si de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua si noaptea, si setea stăpînilor mei creste văzînd cum se poate lua totul în cîntece de multumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimnitelor care amestecă dresurile cu apa si zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca cuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt si banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turcesti si grecesti, îi învăt pe hoti să strîngă lire si nu creitari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat mortii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boerii mei puturosi, acesti kabadaz mă cred sfios si temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei si cînd pot, îi umilesc în fata celorlalti. Îmi stiu de frică. Am cîtiva grămătici, dar ăstia sînt plicticosi si compilatori. Cînd mă supără cîte unul îl pun să latre cum face cîinele si el la­tră. Nu cunosc spetă mai lasă si mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Si-asta ajunge!”.
Aceasta este lucrarea Principelui, exercitiul de putere al unui Malamos de la alt nivel social, trecut prin filtrul scolii fanariote, dar, altfel, actionînd conform acelorasi vectori ai instinctului de dominare: coruptie, surpare în spirit, vărsare de sînge, minciună, cupiditate, furt, nedreptate, jaf de suflet, tiranie. Nu este, însă, decît prima fată, aceea descoperită, a fortei care se afirmă prin exercitarea brutală a prerogativelor puterii; messerul doreste o constructie în spirit, o operă: „Gîndeste-te ce frumos ar fi să-i torturezi pentru ceea ce nu au făcut, să-i pui să se urască. Ce dovadă a fortei. Strică-i pe prieteni cu cei mai buni prieteni ai lor, asta este o operă”, spune Ottaviano celui ce părea că a atins limitele exercitiului de fortă pe scaunul Tării Românesti. Distanta dintre lucrarea pe care a înfăptuit-o Principele si opera pe care o gîndeste messerul este aceea dintre instinct si inteligentă, dintre a fi provocat de împrejurări (Malamos de ciumă, Principele de obtinerea domniei) si a le provoca pe acestea. La finele lucrării sale, Principele încearcă un sentiment al zădărniciei – melanholia – pentrucă lipsa perspectivei operei, a perfectiunii acesteia, îi dezvăluie marginea puterii sale; ceea ce Principele urmăreste „interior”, adică, acel „ceva perfect, imobil, desăvîrsit”, este descoperit de Ottaviano care trasează calea spre perfectiune, o jalonează cu stiinta sa ocultă, rod al delirului „vrăjitoresc”, dar si al unei lucidităti cristaline: messerul oferă Principelui modelul perfectiunii exercitiului puterii sale. Iar primul moment e acela al constientizării posibilitătii atingerii desăvîrsirii, al probabilitătii transformării lucrării „comune” într-o operă de „exceptie”. Exercitîndu-si puterea, Principele nu a făcut altceva decît să repete o experientă a vechilor tirani, pe care a înnoit-o cu cîteva elemente inedite, de extractie fanariotă; Ottaviano modelează în opera sa, însă, irepetabilul, unicul, a cărui imagine „ideală” îl atrage mistuitor pe autorul „lucrării”. După ce îsi va fi dovedit lui însusi puterea, acest chip nou, desăvîrsit, al puterii, Principele va trebui să o demonstreze. Iată cum. Aflînd de trădarea boierului Dudescu, Principele ia hotărîrea să-l pedepsească; o face, însă, nu prin unul din mijloacele „clasice”, selectat, eventual, din recuzita instrumentelor cu care a înfăptuit lucrarea, ci se răzbună pe vel-vistiernicul său în spiritul operei puterii: el îl „rusinează” de Dudescu si îi umileste pe ceilalti boieri, investindu-si calul cu functia trădătorului, asemeni celebrului împărat roman care si-a făcut calul senator: armăsarul de paradă, ajuns vel-vistiernic, este adus, cu drepturi depline, certificate de hrisoave, între boierii divaniti care se grăbesc să-l firitisească pe noul demnitar: „După o clipă de grea tăcere, boerii se urniră si trecură pe rînd prin fata domnescului animal, ce, prăbusit, orb si chinuit de îndelungata-i viată, se balegă nepăsător înainte-le, stropsindu-i în hazul mut al Domnitorului, ce gusta din locul său această strălucită si nemaipomenită umilire...”. La fel se petrec lucrurile si cu pedepsirea negustorului Valsamache Aslan care nu este ucis, ci silit să semneze în public actul de renuntare la propria sa avere, multimea ducînd zvonul că „Principele îi despoaie pe cei avuti si că face o dreptate cum nu s-a mai văzut”, desăvîrsind prin aceasta opera Domnitorului si a messerului, care se finalizează în „curajul de a exercita puterea chiar împotriva legii”.
Odată împlinită, opera – întelegerea si asumarea sa (supunere si dominare „constientizată” si „instinctuală”) – creează altfel de distante între nivelele socialului, politicului si ale cunoasterii însesi; astfel, perspectivele diferite asupra  momentului paroxistic de manifestare a puterii împart personajele în initiati si novici. Opera messerului si Principelui este marea serbare de la Mogosoaia care, pentru autori, constituie un triumf al inteligentei, al modelului conceptual elaborat de Ottaviano în chilia sa, în timp ce, pentru spectatori, „carnavalul păgîn” este un spectacol, o feerie care încîntă ochii si instinctele. Iată cele două reactii tipice pentru personaje tipice: „Va fi ceva de basm! susoteau gurile muieresti”. Si: „Am trecut Styxul? întrebase messerul”. Între exclamatia „victimelor” si întrebarea „stăpînului” se scrie toată istoria existentei celor două categorii de personaje – novici si initiati, specta­tori si regizori – care ilustrează în roman dinamica transformării lucrării puterii în opera acesteia. În sferele celor două „idei” de putere se înscriu toate gesturile si modurile de actiune în spatiul intrigii ale celorlalte personaje; Păunita Cantacuzen, de pildă, domină prin divertisment erotic – prin modul instinctual, deci, alăturîndu-se lui Malamos si Principelui, autor al „lucrării” –, în timp ce baronul Meitani se apropie de messer prin afirmarea puterii ca initiere în tainele filosofiei si mitologiei acesteia. În sfîrsit, există si un termen complementar, un fel de a treia variantă a exercitiului puterii, pe care o re-prezintă Ioan; cărturarul Ioan Valahul, figură conventională din planul secund al naratiunii, este însăsi puterea stăpînirii de sine în deplin acord ca lumea: prezenta lui Ioan este, însă, episodică, conceptia sa asupra esentei modului de manifestare a fortei omului nefiind antrenată în jocul tensionat dintre cele trei ipostazieri ale exercitiului puterii: Malamos, messerul si Principele reprezintă categorii, „idei” care se aplică, se epicizează în structura romanului, în vreme ce Ioan este un individ al cărui model este atemporal, de dincolo de hotarele determinate istoric ale evului celor trei protagonisti. Fapt semnificativ, experimentul messerului si al Principelui este finalizat de narator, fiindu-i studiată si ultima etapă, aceea a autodevorării mecanismului si a prăbusirii edificiului; demonstrată, devenită reală, certificîndu-i-se posibilitatea practică de existentă, opera puterii îsi este suficientă siesi, durata deriziunii, care se instalează după consumarea momentului dezvăluirii sale, fiind ultima dovadă, incontestabilă, a adevărului perfectiunii operei messerului în raport cu lucrarea Principe­lui: odată dovedit, geniul – autorul operei – se „înstrăinează” de tot ceea ce a reprezentat materialul, figurantii, decorul, costumele si scena spectacolului (demonstratiei) sale: messerul se lasă ucis, iar Principele îsi contemplă cu ochi indiferent ruina.
Spuneam la început că ideea de putere este reprezentată în roman sub forma unei axe care începe cu Malamos si sfîrseste cu Ottaviano; în fapt, întreaga structură narativă a textului se organizează în jurul acestei confruntări, niciodată fătisă, ascunsă si de aceea cu mult mai subtilă si mai aspră. Modul de manifestare a fortei, al cărei protagonist este Malamos Bozagiul, exploatează pornirile instinctuale ale unei umanităti ce se supune unui model păgîn de stăpînire si de provocare a puterilor considerate obscure: „niste tigani de lîngă fîntîna Boului dezgropară cu mare haraiman călusul si, învăluindu-l în pelin, îl jeliră si-l descîntară pînă ce iesiră cu el în ulită. Avea cap de berbece si însămînta pămîntul de cîte ori îl vîrau în tărînă. Phalusul de lemn: fu plimbat păgîneste pe toate ulitele si scoaseră la urmă si niste paparude, goale, numai cu răchite verzi în jurul pîntecelor, puindu-le să joace”. Amintitul model păgîn al oamenilor locului, delimitat de această procesiune în urma phalusului de lemn (semn al puterii absolute), se confruntă cu o „operă păgînă”, aceea a messerului; naratorul mizează aici pe dubla semnificatie a cuvîntului păgîn, trimitînd la două realităti deosebite: oamenii Bucurescilor sînt, pentru Ottaviano, păgînătatea, o structură în componenta căreia se cuprind elemente de mitologie străveche care răzbat deasupra stratului credintei crestine, iar opera păgînă a messerului este totuna cu lucrarea diavolului. Efortul personajului mefistofelic tinteste destructurarea decorului unui Bucuresci „păgîn”; „farmecul diavolesc”, „dezordinea satanică” sînt semnele incontestabile ale prezentei „păgînului” în „păgînitate”: opera – serbarea de la Mogosoaia – va fi de aceea un carnaval păgîn pentru oamenii „păgînitătii” si o initiere în magie si ritualic a Principelui, insul din afara structurii locului, dar si din exteriorul spatiului „diavolesc”, guvernat de figura messerului. Citit astfel, romanul capătă o semnificatie nouă; păgînitatea (Malamos) si păgînul (Ottaviano) sînt protagonistii unei confruntări a cărei victimă este Principele; secventa de închidere a romanului oferă „dezlegarea” jocului complicat al puterii în sensul celor arătate aici: „Iară în noaptea plecării capigiului si-a harapului său, cele două femei si copiii Principelui s-au mistuit la drum de nu s-au mai văzut si a rămas palatul gol cu curtea lui si cu slugile. Si aflînd sandaliii si milogii de la Curtea Arsă că au mîncat cîinii pre domn si s-au dus puterea lui si-a alor săi au năvălit în palat si-au luat tuiurile si în frunte cu Malamos Bozagiul au jefuit ce-au mai găsit pren încăperi, după care au venit în ulită, cu mari strigăte. Iară Malamos au fost urcat pe un măgar cu capul la coada lui si i-au pus cioclii si craii de Curtea-Veche cabanita Domnului si cuca si teberul la sold si l-au petrecut pe podul Mogosoaiei cu cîntece si strigăte, bătîndu-l cu ciomegele si cu tuiurile, dînd larmă: – Trăiască Malamos, împăratul bozagiilor! Să trăiască Domnul nostru! spre rîsul întregului Bucuresci”: la portile Orientului nu poate triumfa machiavelicul Ottaviano, nici Principele fanariot, ci Malamos, puterea pe care o provoacă circumstantele, pornirile instinctuale si suveranitatea rîsului, a carnavalului. În ordinea formulei epice, Princepele, ca si Groapa, este o succesiune de episoade, mult mai bine legate însă, formînd ceea ce se numeste o structură romanescă; prozatorul foloseste aici indicii specifici realismului (îndepărtîndu-se, prin aceasta, de basm), dar într-o modalitate narativă ale cărei mize sînt fantasticul si fantasmagoricul. Romanul începe cu sfîrsitul său (moartea lui Ottaviano); timpul si spatiul se recunosc prin „atmosfera” si „culoarea” lor: acestea sînt alte procedee ale romanului de analiză care, ca si în cazul textului anterior, structurează universul epic, îi conferă profunzime si fortă.
Săptămîna nebunilor este o „variantă” a Princepelui; si în cazul lui Eugen Barbu, ca si al altor prozatori de ieri si de azi, cartea-efigie îsi creează un „tipar” al său pe care scrisul nu îl mai poate depăsi: ultimul roman este un „epigon” al Princepelui. Protagonistul său, Hrisant Hrisoscelu (extractia etnică este aceeasi cu a Principelui), asteaptă si el un „trimis”, un messer care nu va veni niciodată, dar care, prin absenta sa mereu „prezentificată”, va provoca sfîrsitul boierului eterist în decorul unui acelasi Bucuresci agonic. Hrisoscelu ilustrează un tip „de mijloc”, a cărui structură este un aliaj din calitătile Principelui (melanholia) si cele ale meserului; ca si Ottaviano, Hrisoscelu proiectează o altă serbare, un alt „sabat” pe care îl numeste săptămîna nebunilor si care ar trebui să fie un carnaval păgîn asemeni celui desfăsurat nu cu mult timp înainte la Mogosoaia. Energiile sale se canalizează în perspectiva dobîndirii si exercitării puterii, protagonistul vizînd opera messerului si a Principelui: „Bucurescii cădeau sub tencuiala acelui amurg, depărtat si rece: o înstrăinare intra în ziduri, deodată simteai că suferi de frig, dar de un alt fel de frig decît cel de care suferă toată lumea. Cei de afară se întorceau de la Herestrău, se auzeau clopoteii, hilar si vag, el stia asta, simtea acum foarte bine că se afla într-un oras strein cu totul, existînd între niste oameni ce nu-l iubeau si care îi rămîneau definitiv indiferenti. Împotriva lor pregătea o teribilă răzbunare. Se gîndise la asta de multe ori în noptile cînd nu reusea să adoarmă cu nici un chip. O să-i ruinez, spunea cu glasul celui care vrea să pedepsească, am să-i împing la mare risipă, am să-i fac să-si vîndă sculele de prin scrinuri ca să cumpere rochii muierilor de la Viana sau de unde dracu' îsi tîrguiesc ele trentele bine croite, am să-i silesc să-si vîndă mosiile pentru a-si cumpăra cai unguresti, fiindcă ei asta vor voi să aibe: cai unguresti, ca ai mei si carose de Viana sau de Bratislava, si ambitia le va lua carnea de pe os; o să-i învăt eu minte, odată pentru totdeauna, să mă mai invidieze, să-mi mai dorească moartea, prefăcîndu-se că mă iubesc si sărutîndu-mă cu barbele lor puturoase. O să vă vindeti fiicele si o să le faceti tîrfe pe Podul Beilicului, numai ca să dansati la Săptămîna nebunilor! Si la gîndul acesta deplin, de vindic­tă, o fericire pe care n-o cunoscuse niciodată îl năpădea ca o apă fierbinte, învăluitoare”.
Învins altundeva, într-o aventură care, desi consumată în decor venetian, seamănă cu oricare poveste orientală de dragoste, Hrisant Hrisoscelu exultă la gîndul unei răzbunări, al unei opere a puterii, pe care nu o va împlini întrucît aliajul structurii sale interioare nu contine decît cîteva din „metalele pretioase” ce intrau în alcătuirea Principelui si messerului; protagonistii acestui roman „mimează” o confruntare de forte (Hrisoscelu „construieste” pe himera iubirii ceea ce Herula „deconstruieste” prin realitatea mortii, ruinei si viciului) al cărei simbol este pînda (si nu lupta) dragonilor dintr-un acvariu: Hrisoscelu este în chip predestinat o „victimă”, el ilustrînd mai degrabă figura omului incomplet si incapabil de completudine. Anticipată de visul prăbusirii Veneziei, cu a cărei stră­lucire au intrat într-o competitie fără sorti de izbîndă milioanele lui Hrisant, zodia deriziunii în care intră destinul personajului reprezintă adevărata miză a romanului; reîntors în Orient, sufletul tînărului este devorat de „cancerul melanholiei”, este măcinat de „lipsa de vointă”, se zideste în nepăsare, mistifică trecutul si fiinta acestuia: traiectul existentei lui Hrisant Hrisoscelu este definitiv încheiat, trasat între „violenta” trăirii de la Venezia si „melanholia” din orientalul Bucuresci. În acest fel, prozatorul pare a fi intentionat continuarea destinului Principelui dincolo de episodul domniei sale, de acolo de unde încep ruina, degradarea, instalarea plictisului, a cenusiului unei vieti pentru care opera (în Princepele) si vîrsta de aur (în Săptămîna nebunilor) s-au consumat: iată chipul lui Hrisant pe liniile căruia se identifică posibilul (probabilul) chip al Principelui într-o altă „variantă” a intrigii romanului său: „Nimic, semănînd totul cu vidul acestei după-amieze înfricosătoare de vară, cu vipia, cu nădusala care-i curgea pe spinare si cu frigurile de seară, cu intrarea în lumea lui falsă, a eterurilor din care nu mai reusea să iasă… Mereu obscurita­tea lividă a zilelor goale, fie iarnă, fie vară, culoarea ternă a aeru­lui saturat de prav sau de o uscăciune care-l îngheta; focurile cele mari nemaiajungînd răcelii din oasele lui si, mai ales lihtisului, boala Orientului, acel gol fără satiu în care intri si de unde nu mai reusesti să iesi, turburea stare de asteptare, fără miscare, fără gînduri, numai o supravietuire dureroasă în care se rupeau niste văluri si se trezea mereu în trecutul pe care-l ura, dar de care nu se putea dezbăra.
Exercitiul real dar si cel închipuit al puterii au acelasi efect; lihtisul, melanholia, topirea energiilor în atoatecuprinzătoarea lume orientală; lucrarea Principelui, opera messerului si viziunile lui Hrisant Hrisoscelu sînt alte ipostazieri ale visului si realitătii puterii, ale exercitiului acesteia. Sub diverse înfătisări, prozatorul a vizat în aceste trei romane descoperirea resorturilor interioare ale mecanismului puterii si rezultatul actiunii lor asupra unor „suflete” a căror esentă rămîne mereu aceeasi, dincolo de hotarele despărtitoare ale nivelelor cronologice ale istoriei: agonia unei lumi în Groapa, crepusculul unei epoci în Princepele, prăbusirea strălucirii Veneziei – totul ilustrează deriziunea unui spatiu care îsi află conditia supravietuirii sale tocmai în acceptarea acestui mod de a fi.