Portrete contemporane
 
                                                                 POEZIA ANEI BLANDIANA
                                                                                                                                                         Ioan HOLBAN

 
 

     Cota de popularitate a poeziei Anei Blandiana s-a fixat înca de la volumul de debut, Persoana întîia singular (1964), marcînd ulterior minime oscilatii, în orice caz putin semnificative: alaturi de Nichita Stanescu si Adrian Paunescu, Ana Blandiana ramîne printre cei mai „populari” poeti ai generatiei '60; indiferent de ceea ce se întîmpla azi. Nu voi determina nici care sînt bazele acestei popularitati si în ce fel s-a constituit ea prin raportare chiar la poezia celor invocati mai înainte; motivele sînt foarte diverse, dar este instructiv de constatat faptul ca aceluiasi public i-au placut (acesta este termenul) poezia „încifrata” din 11 elegii , sa spunem „retorica” din Ultrasentimente si Mieii primi , ca si fondul neoromantic din Persoana întîia singular ; cunoscuta, nu stiu si cît de bine înteleasa, poezia acestui volum de debut a circulat si continua sa circule pe cele mai diferite paliere si în varii orizonturi de asteptare; Descîntec de ploaie , de pilda, l-am auzit recitat de nenumarate ori în fata unor oameni care îl asculta mereu cu aceeasi „participare” si implicare emotionala: „Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/ Înnebunitele ploi si ploile calme,/ Ploile feciorelnice si ploile – dezlantuite femei,/ Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfîrsit,/ Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/ Îmi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, înalta,/ Îmi place sa le rup firele si sa umblu cu ele în dinti,/ Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii/ Stiu ca-i urît sa spui «Sînt cea mai frumoasa femeie»,/ E urît si poate nici nu e adevarat,/ Dar lasa-ma atunci cînd ploua,/ Numai atunci cînd ploua,/ Sa rostesc magica formula «Sînt cea mai frumoasa femeie». // Sînt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua/ Si-mi sta bine cu franjurii ploii în par,/ Sînt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vînt/ Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii, Sînt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu/ Esti departe plecat si eu te astept,/ Si tu stii ca te-astept,/ Sînt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept/ Si totusi astept./ E-n aer miros de dragoste viu,/ Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,/ Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,/ Toti trecatorii sînt îndragostiti,/ Si eu te astept,/ Dar tu stii / Iubesc ploile,/ Iubesc cu patima ploile,/ Înnebunitele ploi si ploile calme,/ Ploile feciorelnice si ploile – dezlantuite femei...”. Fondul neoromantic , evident în aceasta poezie de debut, a ramas nealterat în scrisul Anei Blandiana, explicînd, în buna masura, bazele popularitatii sale. În acest fel, s-ar putea spune ca, de la Persoana întîia singular pîna la Starea de prada (1985), Poezii (1989), Arhitectura valurilor (1990) si 100 de poeme (1991), nimic nu s-a schimbat în poezia Anei Blandiana.

Si totusi. Lumea sentimentelor si senzatiilor se transforma repede, din cea de-a doua carte chiar, într-o lume de cuvinte , proiectînd viitoarele „orase de silabe”; în Calcîiul vulnerabil (1966) si, apoi, în A treia taina (1969), poetul trece hotarul celor doua lumi, lasînd în urma jocul senzatiilor din „îmbratisarea ploii” ori din „privirea de vînt”, pentru a regasi fiinta cuvintelor, viata versului , trairea în si prin literatura („Doamne, cîta literatura continem!”, exclama în poemul Carantina ). Versurile acestor volume sînt emblematice pentru ceea ce as numi asumarea poeziei ca destin , ca formula de viata, unica si tiranica: „Cerul nu pot sa-l privesc – se înnoureaza de vorbe,/ Merele cum sa le musc împachetate-n culori?/ Dragostea chiar, de-o ating, se modeleaza în frunte,/ Vai mie, vai celei pedepsite cu laude./ Vai mie, vai, arborii nu scutura frunze,/ Numai cuvinte cad toamna batrîne si galbene,/ Muntii înalti îi iubesc, dar se clatina muntii/ Sub povara împerecheatelor sunete” ( Darul ). Se vorbeste despre un model productiv al liricii eminesciene în poezia noastra de dupa 1960; iar cartile Anei Blandiana pot furniza suficiente dovezi privind manifestarea acestei paradigme în literatura contemporana: nu „preluare” însa, nici „glosare”, ci identificare în liniile de forta ale unui cîmp literar, anume în cele care confera continuitate, semnificatie si rezistenta actului poetic în raport cu structurarile si destructurarile politice, sociale, literare, cîte se vor fi succedat de o suta de ani încoace; un poem precum Din auster si din naivitate , dincolo de alte sugestii, ar putea „depune marturie” despre felul cum se (re)constituie modelul productiv eminescian în stricta noastra activitate literara, urmînd o filiera care începe cu Macedonski si Bacovia: „Precum Racine, prea tînar am plecat/ Din auster si din naivitate,/ Prea tînar lunga manta cenusie/ Zîmbind mi-am azvîrlit-o în trecut./ Aproape gol ramas în vazul lumii/ Si fericit de trupul meu frumos,/ Printre priviri ca printre spade lungi/ Eu trec si-mi zdrentuiesc aureola./ Nu mi-e rusine, dar ades mi-e frig./ Nu-mi pare înca rau, dar duc în visuri/ Severa poarta neagra-n manastiri/ Si calda, lunga manta rosie/ În care învelit într-o chilie,/ Si vesnic în inexistenta mea,/ Eu, sterp, neprihanit, sa blestem cald/ Desertaciunea minunata-a lumii./ Dar – simti? – se despleteste-n mine trupul/ Si tot ce stiu c-a fost va fi real:/ M-asteapta Fedra, regele si remuscarea/ Ca, tînar, am plecat din Port-Royal”.

Sigur ca nu putine sînt mutatiile în problematica versurilor Anei Blandiana: „Caut începutul raului/ Cum cautam în copilarie marginile ploii”, se spune în poemul Hotarul din cel de-al treilea volum. În pofida sugestiei schimbarilor, pe care o contin aceste versuri, fondul a ramas acelasi: astfel, erotica din Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) se constituie sub semnul categoriilor eminesciene ale departelui si pierderii : „Tu nu ai umbra,/ Tu cînd treci printre oglinzi/ Numai un tremur scurt le deformeaza apa./ Umbrele nu pot sa se-agate de tine/ Si tu/ Nu poti de umbrele oglinzii sa te prinzi./ Te tin de mîna,/ Dar sînt singura-n oglinda,/ Vad numai zîmbetu-mi crispat/ Prin care/ Din cînd în cînd/ O tulburare se perinda/ Si-atunci stiu/ Ca, aplecat asupra mea,/ M-ai sarutat./ Cum voi plati/ Pentru ca nu sînt în stare/ Sa fug?/ O, fie-ti mila,/ Altadata/ N-as fi fost decît/ Arsa pe rug” ( Tu nu ai umbra ): fantasme umbre înselatoare ale oglinzii care nu „reda” nimic, ci ascunde, sugereaza, ameninta. Manifestarea modelului productiv eminescian înseamna în poezia Anei Blandiana nu doar identificare, ci si delimitare , într-un fascinant joc al „replicilor”. Din aceasta perspectiva, singuratatea , de pilda, „e un oras”, dar nu un univers pe care sa-l fi construit eul departe de lume, ci unul „în care ceilalti au murit”; ea, singuratatea, e sentimentul absentei celuilalt , iar nu, ca la romantici, o constiinta a distantei. Tot asa, somnul , pe care îl remarca Eugen Simion într-o pertinenta Prefata , nu e somnia eminesciana, ci ecranul care desparte o lume (a sentimentelor si senzatiilor) de o alta (a cuvintelor): poezia , ca si erosul , e desfacere, la fel cum visarea, coborîrea în somn si oglinda (cu elementele sferei semantice: ochiul, apa, cerul, „celalalt”) constituie acel mediu protector si, în acelasi timp, (re)formator , pe care poetul îl asaza între fiinta sa si lumea sentimentelor: de la un mod de a simti realul la capacitatea de a fi – acesta este traiectul evolutiei interne a lirismului, pe coordonatele caruia punctul mobil (fiinta) devine punct fix (textul). Acest proces, început cu Somnul din somn (1977), se însoteste de o esentializare vadita a expresiei poetice, de o schimbare a registrului liric (în care „eu” se transforma în „noi” si „tu”), de abordarea „temelor mari”, a celor care implica o optiune filosofica si, mai ales, deplina si definitiva fixare în „celula poeziei”. În Somnul din Somn si, apoi, în Ochiul de greier (1981), Ora de nisip (1983), Stea de prada (1985) si Poezii (cu Ineditele lor), poezia „departelui” este una a (în)departarii, a stingerii si reintegrarii în ritmurile cosmosului, a risipirii . înteleasa nu ca o multiplicare în lucrari, în cotidian (ca în poezia optzecistilor), ci ca o implozie , ca o repliere în propriul text: iar „textualizarea” anei din Numele nu-i decît un semn care marcheaza, si el, acest proces dublat, mult mai rar însa în ultimele volume, de imagini acrosante ce amintesc de „cruzimile” realului: „Cuvintele trec strada/ Ca sirul de orfani/ De la Casa Copilului,/ Fiecare cu pumnu-nclestat/ În haina celui din fata,/ Cu singura grija/ De-a nu se pierde/ Unul de altul” ( Sirul ). Dincolo de aceste efecte de contrast, poezia Anei Blandiana ramîne o dramatica si niciodata încheiata cautare a unui centru structural : „o fuga în tine însuti cît mai adînc”.

La cîteva luni dupa „recuperarea” Anei Blandiana în circuitul curent al opiniei scrise (pentru ca din cel al valorilor – acela care nu tine seama de ordinele cenzorilor – n-a iesit nici un moment; dimpotriva!), poetei i-a aparut un nou volum de versuri, Arhitectura valurilor (1990), redactat prin 1987 si amînat din cauza interdictiei de semnatura, intervenita în august 1988. Contextul socio-politic si cultural în care se tipareste Arhitectura valurilor este complet diferit de acela în care aparuse, iata, antologia Poezii (în primavara lui 1989): la prima vedere, s-ar putea spune ca schimbat în bine: între timp, s-a cîstigat o suma întreaga de libertati, unele depline, altele – partiale, între ele, libertatea cuvîntului si a opiniei parînd definitiva. Schimbarea peisajului (caci a sistemului…) a determinat-o pe Ana Blandiana sa faca unele precizari importante atît în perspectiva impactului cu cititorul care va trebui sa abordeze poemele în registru specific anilor de dictatura, urmarind, adica, procesul semnificarii în formula discursului subversiv , cît si în ordinea prezentei sociale a scriitorului într-un timp ce se grabeste (cu ce destinatie?): altfel spus, cuvîntul înainte care deschide volumul Arhitectura valurilor se refera, deopotriva, la poeme dar si la proza de idei pe care o regasim în fiecare interventie din mass media timpului: „Aceasta carte a fost terminata în 1987, cîteva din poeziile pe care o compun fiind publicate în reviste, gratie curajului si solidarizarii redactorilor, în cursul primaverii si verii anului urmator, pîna în momentul interdictiei de semnatura din august 1988. Ea este oglinda unei stari de spirit în care exasperarea si umilinta, mînia si disperarea, rusinea si revolta se topeau în sentimentul imaginatiei sfîrsitului ca unica alternativa a atît de improbabilei salvari. Libertatea transforma aceste pagini, din manifeste multiplicate de mîna sau citite printre rînduri, în documente ale memoriei colective si, pur si simplu, în poezii care nu-si viseaza alta perenitate decît cea estetica. Le închin celor care, murind, au facut posibila si întoarcerea poeziei în sine însasi”.

Atrage atentia în acest text „de întîmpinare” a cititorului sintagma documente ale memoriei colective : înca o data Ana Blandiana îsi judeca lucid versurile dar si proza de idei. Precizarea poetei e cu atît mai importanta cu cît nici ea n-a fost scutita de contestari violente, de denunturi în stilul anilor '50 si chiar mai de înainte, amintind de sinistrele „demascari” practicate de colaboratorii verzi ai lui „Sfarma Piatra” ori „Porunca vremii”. Poemele din acest volum sînt tipice pentru ceea ce unii au numit literatura rezistentei : poeziile Anei Blandiana, alaturi de textele si gesturile multor colegi de breasla – unii exprimîndu-si deschis protestul, altii, cei mai numerosi, „delegînd” personaje si „voci” lirice pentru a emite fragmente ale discursului subversiv –m au contribuit la solidarizarea constiintelor în anii dictaturii; citind astazi poemele din Arhitectura valurilor , disidenta Anei Blandiana releva înca alte nuante ale modalitatilor prin care literatura româna a supravietuit si dezvaluie o data mai mult faptul ca revolutia ei n-a fost una strigata în genunchi: nu îndurare au cerut scriitorii, ci pedeapsa si neuitare. Tocmai împotriva uitarii sînt scrise documentele memoriei colective din Arhitectura valurilor , împotriva tuturor iluziilor cu care un viitor incert, vopsit de unii în toate culorile curcubeului, ar putea ascunde trecutul, lasîndu-l sa revina altadata, sub alt chip, sub alte zîmbete, cu alte vorbe; fapte semnificativ, primul poem al cartii configureaza aceasta tema a neuitarii si a vesnicei reîntoarceri la trecut, la ceea ce am fost pentru a vedea limpede ce sîntem si, mai ales, ce vom fi: poemul se numeste Cursa (1) : „Asa o sa fac:/ În loc de piatra, oglinda./ Si-n loc de nume,/ O oglinda asemenea./ Va fi ca o cursa/ În care veti cadea/ În sfîrsit./ Ce-mi pasa ca nimeni nu va mai sti/ Unde-mi este mormîntul,/ Cînd voi va veti apleca peste el/ Curiosi sa vedeti/ Al cui poate fi/ Si va veti vedea/ Pe voi însiva”: oglinda (piatra, mormîntul, numele) reprezinta nu doar suprafata de reflectare a chipului, a efemeridei care se priveste acolo, ci spatiul de (re)formare a fiintei, locul unde fiecare se poate citi pe sine, cel ce este , în sine, cel ce a fost .

Acest subtil joc descoperind cursa care pîndeste viata noastra „cît mai cotidiana” (cu vorba unui cunoscut personaj politic al zilei) îsi asociaza motivul trecerii timpului, element obisnuit al liricii Anei Blandiana; iar neoromantismul este unui dintre faptele identificate demult de critica literara în cartile poetei. Sferei acestui motiv, care se înscrie în amintita tema a neuitarii, i se subsumeaza, spre deosebire de tratarea sa în alte paradigme poetice, ideea constructiei ; valurile deconstruiesc o structura pentru a o reformula altfel, mereu alta cu fiecare miscare: secretul, mirajul si miracolul acestei zbateri, acestui efort al constructiei nucleul multor poeme mai cu seama din prima sectiune a cartii: „Totul se schimba,/ S-a schimbat/ Sau se va schimba/ Stîncilor le cresc radacini/ Si dau muguri,/ Apoi încep sa se miste încet/ Dupa credinta cuiva,/ Taranii altoiesc abonamente de tren/ Pe coarne uscate de pluguri./ Aha!/ Plante cu gheare si aripi încearca/ Sa-si salveze semintele învatate sa treaca/ Dintr-o lege într-alta,/ Zbor/ Lung de nori prin pamînt,/ Clorofila cu plus,/ Pesti pe ramuri cîntînd/ Si suspansul masinii cu pîine/ La capat de ogor,/ Intertip,/ Regn de trecere,/ Eternitate/ La fel de straina/ De trecut si viitor…” ( Trecere ); nu lucrurile care pier si nici fixitatea dezolanta a eternitatii sînt mizele poemului, ca la romantici, ci lucrurile care se nasc si sublimul act al construirii, al desavîrsirii acolo unde nimic nu poate fi construit si nimic nu poate fi desavîrsit. Curgerea molcoma a versului în tiparul acestui motiv liric este brusc întrerupta de poemul cu accente mesianice Dies, ille, Dies irae : „O sa vina ea,/ Nu se poate altfel,/ O sa soseasca/ Si ziua aceea/ Amînata de veacuri,/ O sa vina,/ Se apropie,/ Se si aude/ Pulsul ei batînd/ Între mari,/ O sa vina ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întîrzia,/ Nu va îndoiti, o sa vina/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrînd de lumina”. Începînd de aici, poezia Anei Blandiana devine acut referentiala , capatînd lucirea stinsa a metalului, strigînd zdrobita sub senilele buldozerului, pocnind asemeni lemnului „unui timp murdar” din Drum : poeticul îsi descopera canalele directe de comunicare cu realul, fiecare poezie structurîndu-se în jurul unui nucleu care indica aproape cu exactitate referentul: „A muri din lipsa de libertate/ Ca din lipsa de aer,/ Nu pentru ca esti închis/ Ci pur si simplu/ Pentru ca ea, cusca, exista –/ Ce subiect/ Pentru o propozitie/ Care îsi asteapta predicatul” ( Subiect ); „Pe nevazute/ Mîna lui se-ntinde-n somn/ Si naruie/ Cu fiecare vis/ O manastire” ( Pe nevazute ); „Si iata, bisericile/ Pornesc sa alunece pe asfalt/ Ca niste corabii/ Încarcate de spaima,/ Cu turnul catarg/ Si pînze umflate/ De vîntul/ Batînd mereu în alta directie,/ Încît/ Daca mergi neatent pe strada,/ Poti fi oricînd calcat de o biserica/ Înnebunita/ Grabita sa se ascunda” ( De-a v-ati ascunselea ).

O poezie scrisa sub impactul evenimentului, al starii si sentimentului de fiecare zi; darîmarea (mutarea) unei biserici, aerul irespirabil al custii, înlocuitorii de speranta, lanturile, somnul bont, zilele „fara mîine, fara azi”, umilirea pe „treptele batjocurii”, molozul si valul de spaima, scrîsnetul de dinti, insultele si neputinta, soarele gri si ochelarii „de catusa” – atît de prezentul si (mai crud!) atît era atunci viitorul; un infern în care poezia e scrisa împotriva uitarii si împotriva naruirii, a sistematizarii zidurilor si sufletelor. Cartea Anei Blandiana se citeste azi în perspectiva codului împotrivirii , a discursului subversiv care se ascunde atît de voit „stîngace”, însa, între copertile sale; titlul însusi are o semnificatie particulara în aceasta ordine: arhitectul valurilor din poemul Anei Blandiana poate fi identificat în aceeasi sinistra figura care a fost obiectul pamfletelor lui Mircea Dinescu din Moartea citeste ziarul : „Arhitect de valuri/ Înaltate mereu/ si mereu naruindu-se/ Ca s-o poata lua de la capat;/ Mester mare/ Întrecîndu-i pe ceilalti/ Nu prin stiinta,/ Ci prin exasperarea de a zidi:/ Zburator cu aripi de sindrila/ De doua ori victima/ A operei sale;/ Blestem/ În zidul de litere-al caruia/ E închis un popor” ( Fara nume ); Nebunul si Haplea ai lui Mircea Dinescu se regasesc, pentru a indica acelasi referent, în arhitectul valurilor din volumul Anei Blandiana. Fluxul împotrivirii din aceste poeme ale rezistentei este întrerupt, rareori, de cîte un fior metafizic, amintind cartile anterioare ale poetei ( Prin nefiinta ), ori de fuga spre „centrul singuratatii” ( Model ); în Arhitectura valurilor , constiinta scriitorului se radicalizeaza, poemul de dragoste este un tipat înabusit („Nu ma lasa, aseaza-mi-te-alaturi/ Si tine-mi capul strîns sa nu tresar/ Cînd somnul bont la care-s condamnata/ Se-ascute rasucindu-se-n cosmar;/ Cuprinde-mi tîmplele în palme-asa/ Cum tii sa nu se verse un potir/ Si pune-ti gura peste gura mea:/ Inspira tipatul care-l expir,/ Sa nu se-auda hohotul de plîns/ Ce-si hotaraste trupul meu contur;/ Îmbratiseaza-ma sa nu ma smulga/ Valul de spaima care creste-n jur/ Si duce totul, si în urma lui/ Ramîne doar moloz si ghilimele,/ Si se chircesc bolnave si se sting/ Si soarele si celelalte stele…”; si ce poate fi mai frumos decît demnitatea iubirii în fata valului de spaima?), iar una din functiile discursului liric pare a fi exorcizarea complexului vinovatiei care ne apasa pe toti ( Martorii ). Un poem precum Gol sfîsiat transpune cu exactitate starea poetului si a poeziei: „Puterea de-a alege/ Între a fi implicat/ Si a fi singur/ Curaj de-a opta/ Între suferinta tipatului/ Si cea a tacerii/ Forta în stare sa se hotarasca/ Între fuga în afara/ Si fuga înlauntru,/ Tu stapînesti universul/ În care/ Stelele ard/ De nehotarîre./ Gol sfîsiat în doua,/ Eternitate duala/ De unde/ Cad jumatati de rachete/ Si ciosvîrte de îngeri”; ieri si azi , sensul evolutiei poetului si poeziei ramîne ceea ce am numit si la Mircea Dinescu estetica angajarii : aici îsi descopera poemele Anei Blandiana atît valoarea de documente ale memoriei colective, cît si perenitatea în ordinea valorii estetice.

În 1991 aparea volumul 100 de poeme ; iata ce marturisea atunci Blandiana într-un interviu acordat Tiei Serbanescu pentru cotidianul „România libera”: „Cea mai recenta carte româneasca este o selectie într-o stare de spirit speciala, într-un moment în care am vrut sa-mi dovedesc mie însami, cea atît de legata de mersul istoriei, ca pot sa exist ca poet în afara acesteia. Este o carte luminoasa continînd în mare masura poeme de dragoste; o carte blînda – opusa spiritului negru din Arhitectura valurilor – încercînd sa vada dincolo de disperarea noastra de zi cu zi”. Întîi de toate aflam ca selectia apartine autoarei însesi; fapt important, pentru ca aici se gasesc poeme de la primele volume ( Cadere, Requiem, Pietr din cartea din 1969, A treia taina , de exemplu) pîna la ultimul, Arhitectura valurilor ; prezenta unor poeme de la vîrste lirice deosebite spune multe despre pozitia autoarei în propriul cîmp literar, fata de „locuitorii” lui, instruind despre anume invariabile tinînd de o paradigma a creatiei si sensibilitatii.

Sînt în marturisirile facute Tiei Serbanescu si doua extrageri evidente. Întîi, 100 de poeme nu poate fi opus volumului precedent, fie si numai din cauza reluarii atît de multor poeme de acolo (mai mult de o duzina). Ana Blandiana a dat deoparte, e adevarat, multe „efemeride”, poeziile scrise sub impactul evenimentului, al starii si sentimentului de fiecare zi, selectînd poemele în care adie fiorul metafizic si tematica erotica; dar nu „blîndetea” si nici, cu orice pret, „luminozitatea”. Apoi, zice Ana Blandiana, cartea va fi trebuit sa dovedeasca faptul ca autorul poate exista ca poet „în afara” istoriei; nici ca se poate lucru mai greu de acceptat în ce priveste pe Ana Blandiana. Nu e foarte dificil de ghicit care vor fi fost motivele acestei afirmatii si acelei stari, Ana Blandiana este unul dintre scriitorii cei mai hartuiti de propaganda brun-rosie-verde, facuta în cîteva publicatii imunde dupa 1990; atacata de „rinoceri”, aparîndu-se doar cu armele poetului (dar cît de ascutite, atunci cînd talentul si ascendentul valoric e atît de evident!), supusa sinistrelor „demascari”, poeta oboseste uneori si regîndeste termenii existentei sale: „Aici sa dormi/ În miros de hîrtie/ Scrisa cu greu/ Si-abia pe înteles,/ Prea firav zeu din templul/ Numit copilarie –/ Jertfe întregi/ Si sferturi de eres./ Aici sa dormi,/ Înmormîntat în rime/ Pe care nu mai poti/ Sa le auzi,/ Sînt fara voie/ Si în întregime/ Printre episcopi lasi/ Si îngeri cruzi./ Aici sa dormi,/ În pace si visînd,/ Apoteoza/ Nu stiu cîtor Iovi,/ Trecut prin închisori/ Si flacari blînd/ Spre paradis/ Din zahar de cartofi./ Aici sa dormi,/ Mutat a doua oara,/ Fie-ti tarîna literei usoara”. Dar chiar acest delicat Epitaf , poemele de dragoste si cele „luminoase” nu sînt decît tipete înabusite ale unei constiinte radicalizate.

Poate ca Blandiana va fi intentionat o carte, în adevar, „opusa spiritului negru” din Arhitectura valurilor : nu i-a „iesit” si nici nu avea cum sa-i iasa pentru ca poetul nu poate fi în afara istoriei (sau, poate, n-a fost aici decît utopia de-o clipa a „vîrstei de aur”, a întoarcerii la fondul neoromantic al tinerei de douazeci de ani din Descîntec de ploaie ?). Poemele de maturitate, dincolo de fiorul neoromantic, ramîn ceea ce sînt: documente ale memoriei colective , ca acest celebru Eu cred : „Eu cred ca sîntem un popor vegetal,/ De unde altfel linistea/ În care asteptam desfrunzirea?/ De unde curajul –/ De-a ne da drumul pe toboganul somnului/ Pîna aproape de moarte,/ Cu siguranta/ Ca vom mai fi în stare sa ne nastem/ Din nou?/ Eu cred ca sîntem un popor vegetal –/ Cine-a vazut vreodata/ Un copac revoltîndu-se?”. Multi poate îsi amintesc placerea de a citi multiplicat la xerox acest text scapat de sub foarfecele cenzurii în revista „Amfiteatru”; multi îsi reamintesc fiorul si placerea repetate la ascultarea acestui poem spus de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu la microfonul „Europei libere”; întrucît ne-am schimbat de atunci? mai sîntem un popor vegetal?