În L’Affaire Unabomber (1996), Jean-Marie Apostolidès, profesor de literaturã francezã la Stanford University (California), atrage atentia asupra unui fenomen relativ recent: „ Ultimii ani au marcat în Franta aparitia unui nou tip de intelectual – cel care, rãsfãtat de mass-media, decripteazã istoria imediatã. Acest tip de intelectual vizibil nu poate critica cu adevãrat; departe de a da tonul, de a propune utopii, se bazeazã pe bunul-simt pe care îl legitimeazã traducîndu-l în limbaj savant. Prestigiul sãu social derivã din faptul cã pãrerile sale se potrivesc cu cele ale majoritãtii oamenilor.
Noul tip de intelectual nu este un produs neaos francez. Legitimarea   „bunului-simt” nu tine de o anumitã culturã nationalã; este instinctul - as spune cel mai puternic instinct al intelectualului  produs de postmodernitatea institutionalizatã. 
 Tehnoglobalismul zilelor noastre a subordonat total sistemul socio-cultural celui tehnologic. Urmîndu-si propria sa logicã, tehnologia actualã unificã omenirea prin omogenizarea diferentelor si eradicarea alteritãtii. In mod firesc, într-o lume care nu tolereazã contradictia si alteritatea – tehnoglobalismul eliminã alteritatea si contradictia întrucît le considerã neintegrabile – vocatia criticã a omului este în curs de disparitie.
Abandonarea spiritului critic este o consecintã directã a pierderii legãturii omului cu transcendentul. Omul a renuntat sã mai urmeze calea pe care i-o arãtase religia crestinã – sã se împlineascã la un nivel DEASUPRA simplelor posibilitãti ale naturii sale. Crestinul adevãrat are responsabilitatea de a rãspunde la chemarea lui Dumnezeu. Existenta sa este o depãsire de sine, un proiect „irealizat” supus unor exigente absolute. Astãzi au dispãrut tocmai vocile care sã vorbeascã de la înãltimea unor idealuri transfigurative. „Motorul” civilizatiei iudeo-crestine a fost tensiunea între dorinta lenesã de a se conforma acestui eon – lumea necesitãtii, inertiei si servitudinii, altfel spus, lumea coruptã a status quo-ului – si responsabilitatea eroicã de a o transfigura. Urmînd exemplul lui Hristos, care „este în acelasi timp Dumnezeu Care cheamã umanitatea Sa sã rãspundã si om care Îi rãspunde lui Dumnezeu” (Stãniloaie) – crestinul se simte chemat sã participe la restaurarea umanului în lumea transfiguratã prin lucrarea permanentã a Duhului Sfînt, a energiilor sale creatoare.
In planul culturii, idealurile transfigurative ale crestinismului au condus la afirmarea calitativului în dauna cantitativului. Atîta timp cît cultura a rãmas aproape de sursele crestine, de nãzuintele sale transfigurative, intelectualul a fost animat de un spirit aristocratic.
 Inteleg prin „spirit aristocratic” patosul desãvîrsirii, al exigentei fatã de sine si cei din jur. Intelectualul aristocrat inspirã fortã spiritualã; este un critic acerb al conformismului, inertiei si mediocritãtii pe care status-quo-ul le implicã. Pe de o parte, cautã o viatã spiritualã superioarã, se subordoneazã de bunã voie unui „absolut” spiritual. Pe de altã parte, intelectualul aristocrat este un hiperlucid, îsi dã seama cã o creatie superioarã si idealurile transfigurative sînt imposibil de înfãptuit în lumea postmodernitãtii institutionalizate. De aici, personalitatea sa „irealizatã”, plinã de contradictii.
Insubordonarea fatã de ordinea conformismului si a mediocritãtii generalizate (postmodernitatea institutionalizatã), acceptarea liber-consimtitã a exigentelor unor realitãti simbolice profunde, a faptului cã „la vie est ailleurs”, „viata este în altã parte”(Breton), - toate acestea sînt semnele de netãgãduit ale gîndirii radicale.
In acest sens, intelectualul aristocrat este un radical. Pentru el, nimic nu este închis, definitivat, „realizat”. Gîndirea radicalã denuntã postmodernitatea institutionalizatã întrucît o considerã o legitimizare pe calea rationalizãrii instrumentale a ordinii deja existente. Nomenclatura culturalã a postmodernitãtii aderã în mod oportunist la tendintele dominante, „împãmîntenite”. De pildã, elogiazã globalizarea pentru simplul motiv cã procesele de globalizare au devenit deja realitatea zilelor noastre. Celebreazã „drepturile omului”, „victima”, „handicapatul”, „pacifismul” sã fie pe placul „opiniei publice”. In fond, este portavocea maselor deculturalizate pe care actiunea brutalã a fortelor tehnomondializãrii le-a privat de repere si libertate.  Cînd intelectualii „mondializati” elogiazã „consensul” obligatoriu, „grupul” si ideologiile identitare, ei însãsi devin reflexul gîndirii de grup, impuse de necesitãtile tehnologiei moderne (tehnologia moderna impune munca de echipã, „team-work”-ul). Cînd „oamenii recenti” glorificã eclectismul, cînd tipã pe toate drumurile „Nu putem iesi din închisoarea metafizicii occidentale!”, ascund, de fapt, „principiile” justificãrilor postmoderne -insignifiata, banalitatea, conformismul
Gîndirea radicalã a intelectualului aristocrat ia distantã fatã de ordinea status-quo-ului postmodern. Adoptã un punct de vedere creator, situat în contrapunct cu „opinia publicã” si  gîndirea de turmã a contemporaneitãtii.
Intelectualul aristocrat este deseori acuzat de „conservatorism” – i se reproseazã viziunea paseistã, elitismul cultural, credinta naivã într-un fundamentalism etic si axiologic. Unii vãd în radicalismul sãu chiar o reactualizare a ideilor         extremei-drepte. Considerat un „postmodernofob” înrãit, este privit cu suspiciune de cãtre intelectualitatea „mondializatã”.  Nomenclatura culturalã, actionînd în numele democratiei si a „opiniei publice”, îl marginalizeazã, demonizeazã, sau pur si simplu, îl linseazã mediatic.
 Timpurile recente nu-i pot ierta intelectualului aristocrat gîndirea sa  personalistã si evenimentialã, capacitatea de a despãrti grîul de neghinã, îndrãzneala de a pune ordine în valori si principii morale.
In viziunea radicalismului aristocratic, rãmîne „valoros” doar ceea ce mã transformã într-un eveniment; cu alte cuvinte, ceea ce elibereazã persoana mea concretã din ghearele mediocritãtii si ale insignifiantei. Hamlet este o creatie superioarã întrucît mã scoate din superficial, transfigurîndu-mã. De-a lungul secolelor, piesa lui Shakespeare a fost si rãmîne o valoare în sine care radiazã energii transfigurative. Doar ca valoare în sine, gratuitã si absolutã, Hamlet a pãtruns în mine, mi-a devenit ceva propriu, acel „altceva” care mã depãseste, mã scoate din mediocritatea mea autarhicã. Hamlet – un act de iubire.
Radicalismul aristocratic întelege „transfigurarea” ca un proces evenimential. Viata omului este o adunãturã confuzã de elemente contradictorii si ireconciliabile. Pentru a rezolva incoerenta care-i roade fiinta, omul postmodern a adoptat solutia „tehnologicã”: prin operatiuni de abstractizare si aplatizare a redus contradictiile existentei la scheme convergente intersanjabile. Astfel gãseste la toate o solutie. Ca orice consumator, întinde mîna sã-si ia de pe raft „schema” care-i convine. Mediocritatea omului postmodern este o reactie mecanicã la complicatiile vietii, o simplificare confortabilã a trãitului. O închidere  în lumea insignifiantului si a sterilitãtii satisfãcute. 
Transfigurarea nu încearcã sã transforme divergentul în convergent prin aplatizarea contraditiilor. A transfigura înseamnã a trãi contradictiile în chip de eveniment. În eveniment, contraditiile sînt reconciliate prin sublimare. Altfel spus, divergentul este scos de sub incidenta eon-ului (ordinea necesitãtii) si plasat sub actiunea unor forte si energii superioare: Dragoste, Frumusete, Adevãr, Bine. Pentru postmodernismul institutionalizat toate acestea sînt „esente” rigide si intolerante, ce tin de o anumitã patologie socialã. Desigur, Dragostea sau Frumusetea nu sînt cãrãmizi dintr-o fortãreatã substantialistã. Ele sînt  „pasiuni”, energii care cresc diferit în fiecare din noi; ne fac sã trecem dincolo de lumea necesitãtii. Postmodernitatea face alergie la orice este scris cu majusculã - Fiinta, Dumnezeu, Statul, Individul, Adevãrul etc. - întrucît i s-a atrofiat simtul permanentei. Nu este vorba despre o reactie criticã. Sclavã a tehnologiei, postmodernitatea institutionalizatã impune dogmatismul schimbãrii dintr-un instinct de adaptare, nicidecum dintr-o vointã de emancipare. 
 Mediocritatea „postmodernã” este lipsitã de riscuri, fiind un reflex adaptativ. De aici, succesul ei în noua ordine a tehnoglobalismului – tehnologia agreeazã mediocritatea întrucît tot ceea ce este mediocru este convergent si usor integrabil în aceastã lume, asa cum este ea. Transfigurarea nu se supune logicii tehnologiei; încurajeazã diferentele calitative, armonizeazã divergentul prin forta spiritualã a unor principii superioare. Armonizarea divergentului prin transfigurare nu este un proces de abstractizare, ci un eveniment trãit care îsi are temeiul în persoanã.
Radicalismul aristocratic este un dusman neîmpãcat al stîngismului globalizat. Dupã prãbusirea sistemului comunist în estul Europei, constatãm convergenta dintre postmodernitatea institutionalizatã si stîngismul globalizat.  Stîngistul zilelor noastre ridicã mediocritatea la rang de etalon întrucît este un tip slab, complexat, incapabil „sã se depãseascã pe sine”. Neputinta sa îl umple de resentimente, cinism, si mai ales urã fatã de tot ceea ce reprezintã o valoare în sine. Iatã de ce se simte solidar cu „victimele” si „nãpastuitii”. Dar tot neputinta sa îl face si usor integrabil în sistem; îi dezvoltã instinctele „integrãrii” si ale adaptãrii la „conditiile de mediu”. 
Stîngismul globalizat s-a lepãdat de straiele „luptei de clasã” pentru a adopta colectivismul soft al „comunitarismului” postmodern. Este vorba de un nou „tribalism” (expresia îi apartine lui Michel Maffesoli) în care individul se dizolvã într-o magmã participativã dominatã de fantasme fuzionale, regresive. Stîngistul este acum „micul barbar”, puer eternus (copilul etern) animat de „emotiile” cãldute ale unei „orizontalitãti fraterne” si „caritative”. Radicalismul aristocratic demascã aceastã imposturã. Fuzionalismul si gregaritatea neotribalismului postmodern nu au nimic creator. Sînt reactii adaptative la consumismul si tehnoglobalismul zilelor noastre. Mai mult. „Astãzi, valorile stîngii par cele mai adecvate în procesul de formare a viitorilor ingineri, tehnicieni si oameni de stiintã.” (Apostolidès, L’Affaire Unibomber). In spatiul postmodernitãtii imitative (spatiul est-european), noua realitate tribalã se manifestã prin dezvoltarea conexionismului mafiot si a mentalitãtii de clan. Paradigma culturalã rãmîne însã aceeasi. Grupuri si grupulete, constituite pe baza unor preferinte si interese, de multe ori aleatorii, viermuiesc într-o ordine conexionistã în care „perenã” rãmîne doar logica implacabilã a tehnologiei. 
Gîndire angajatã, radicalismul aristocratic se opune în mod sistematic anemiei existentiale si „spiritului redus la starea de gramofon” (Finkielkraut). O astfel de gîndire implicã însã un mare risc – riscul de a-i zgîlti pe cei care motãie în fotolii.