Petre Tutea
 

Cu ocazia Zilei Internationale a Tineretului, sãrbãtoritã anul acesta la Toronto, între 18-28 iulie, Papa Ioan Paul al II-lea adresa tinerilor un îndemn „Dacã doriti cu toatã ardoarea sã vã apropiati de Dumnezeu, feriti-vã de mediocritatea ti conformismul atît de rãspîndite în societatea noastrã”.
Vãd cuvintele bãtrînului Pontif fremãtînd peste capete plecate, siruri de spinãri încovoiate. Mã întreb cu îngrijorare: „Cît de adînc e oare sãdit conformismul în constiinta postmodernã ? Dacã tînãra generatie, si ea, se lasã sedusã de dulceata adaptãrii la împrejurãri, cum poate sã se mai înnoiascã omenirea?
Papa trage un semnal de alarmã: în societãtile postindustriale, conformismul este tonalitatea dominantã a perioadei actuale; impregneazã praxisul social si politic, relatiile dintre individ si propria sa constiintã, imaginarul colectiv si sistemele de valori. Rãspîndirea endemicã a conformismului a produs atrofierea capacitãtii critice si a spiritului creator, frigidizarea trãirilor, pierderea încrederii în posibilitãtile individului uman de a exista ca o fiintã autonomã. In timp ce persoana în carne si oase se mistuie într-un simplu reflex economic, mecanisme tehno-birocratice impun tuturor abstractiunea si mediatul ca moduri concrete de existentã. Conformistul de azi, „sclavul fericit”, cum l-am numit într-o carte apãrutã recent , este incapabil sã facã un pas înapoi. Ii lipseste capacitatea de a se desprinde din situatia data. Desi mereu agitat, in miscare, rãmîne tintuit în vechile sale certitudini. Nici prin gînd nu-i trece sã caute un loc excentric, de unde sã îmbrãtiseze, într-o perspectivã mereu împrospãtatã, totalitatea semnificatiilor vietii sale si a lumii în general. Strigãtul din fotoliul a deconstructiei postmoderne: „nu putem iesi din spatiul metafizicii occidentale”, profetia lui Fukuyama: „istoria s-a terminat”, sînt exemple tipice ale întemnitãrii omului postmodern în virtualul accelerat al timpurilor de astãzi.. Fãrã o diferentiere radicalã, este imposibil ca individul sã adopte o atitudine autonomã si în deplinã cunostintã de cauzã.
Conformistul este omul depersonalizat. Trebuie sã întelegem depersonalizarea în sensul erodãrii statutului de persoanã al fiintei umane. Doar omul poate exista într-un mod autentic personal. Persoana este ontologic diferitã de mediul natural si masinãria „impersonalã” a tehnologiei si organizãrii statale. Persoana, ea singurã, are capacitatea de a transforma într-un eveniment relatia sa cu lumea si cu ea însãti. Relatia evenimentialã este vie, „fatã cãtre fatã.”, neasemãnãtoare si irepetabilã
„Nu vã potriviti chipului veacului acestuia, ci sã vã prefaceti prin înnoirea mintii voastre”, îi îndemna Apostolul Pavel pe primii crestini. „Chipul veacului acestuia” este traducerea în româneste a „eon”-ului grecesc ce desemneazã starea de lucruri în care trãim. In „chipul veacului”, Apostolul Pavel vedea lumea cea veche, coruptã, slugarnicã stagnãrii si normelor status quo-ului. „Eon”- ul nu cunoaste relatia evenimentialã, cu energiile ei creatoare care trans-figureazã vechiul, îl trece dintr-un „acelasi” într-un „altceva” calitativ superior. Cînd te potrivesti „chipului veacului”, „evenimentul” devine normã iar relatia evenimentialã simplã adaptare la sistem.
In societatea postmodernã globalizatã, „lumea cea veche” este reprezentatã de angrenajul tehno-birocratic (îl voi numi, pe scurt, Angrenajul). A fi în spatiul tehnologic înseamnã „a fi angrenat”. „Angrenarea” nu tolereazã libertatea persoanei de a fi ea însãti, de a se constitui într-un eveniment. în starea de lucruri actuale, persoana este nevoitã sã se conformeze, sã interiorizeze reglementãrile angrenajului, sã le adopte în chip de propriile sale legi. Angrenajul tehno-informational îsi gãseste justificarea si ratiunea de a fi în propria sa dezvoltare exponentialã. Nu urmãreste o finalitate umanã, ci eficienta – efficiency, obtinutã prin adaptarea scopurilor la mijloace (tehnici), si fetisizarea acestora din urmã în chip de ratiune ultimã a sistemului. Sã functioneze fluid, Angrenajul dezamorseazã contradictiile, lichideazã antinomiile si, mai ales, evitã conflictele. Tensiunile, dezacordurile, desincronizãrile, deraierile de la normã produc gripaje, scurtcircuite, blocãri. Iatã de ce fiinta umanã urmeazã sã fie transformatã într-un „animal tehnic” fãrã „capricii” si „autonomie umanã”.
Orice ar spune Apostolul Pavel, sã te potrivesti veacului acestuia rãmîne o afacere profitabilã. Nimic nu poate fi mai confortabil, mai linistitor decît mersul pe poteci bãtãtorite. Omul nu este silit sã se adapteze, teroarea ar fi ineficientã, ata cum ne-a demonstrat-o concludent comunismul. „Angrenajul” este plastic, decît sã impunã cu forta o situatie, mai bine renuntã temporar sau cautã o altã solutie. Posedã destule mijloace tehnice sã-i creeze individului iluzia autonomiei si a unui destin uman. Printr-o servitute voluntarã, persoana se pliazã dupã standarde date, se transformã într-un corp organizat (rationalizat, normat), se „reproduce” în întregime, „fãrã pierderi”, într-o formã economicã, prestabilitã. „Reproducerea” implicã tehnici de „ajustare”, „coordonare”, „feedback”, „self-control”. „Ajustarea” are un rol esential, îl ajutã pe individ sã se integreze armatei de „sclavi fericiti” care rãspund „pozitiv” la exigentele inumane ale Angrenajului .
In felul acesta, menirea omului pe pãmînt se schimbã. Nu-i rãmîne decît un singur dor: cum sã se angreneze mai vîrtos în sistem, cum sã se potriveascã mai bine chipului veacului, „lumii celei vechi” a tehnologiei. Doar noaptea, îi mai apare uneori în vis un nou pãmînt, un nou cer…
Se pune totusi întrebarea. De ce în societãtile postindustriale conformismul a atins proportii endemice ? Din ce cauzã „vointa de putere” nietzscheanã s-a transformat în vointa de adaptare la sistem a animalului tehnologic? Rãspunsul e unul singur: mondializarea Angrenajului.
Pe de-o parte, revolutia informationalã si mondializarea economiei de piatã a generat invazia factorilor tehno-economici în toate domeniile vietii umane. Nimic nu-si gãseste suport în afara tehnicii si a activitãtii economice. Pe de altã parte, mondializarea a privat „sclavul fericit” de repere – viata sa e un flux. „Mondializarea fenomenelor – scrie profesorul Jean-Marie Apostolid?s în „L’Affaire Unabomber” – afluxul de informatii, unificarea economicã si electronicã a planetei, toate acestea au redus talia relativã a fiecãrui individ. Dacã o fiintã umanã putea fi unicã într-o comunitate restrînsã (în familia sa, în satul sãu, sau chiar în tara sa), la nivelul planetei întregi, nu mai conteazã. Identitatea personalã, cu tot ceea ce tine de caracter individual în comportament, gusturi si judecãti îmi apare serios amenintatã” . Ar fi incorect sã catalogãm adaptarea la sistem ca o simplã atitudine oportunistã. As vedea mai degrabã o încercare a individului de a supravietui într-o lume în care identitatea , autonomia, potentialul sãu pasional si creator, se deterioreazã constant. Fiinta umanã simte în mod instinctiv cum Angrenajul actioneazã ca o giganticã masinãrie de produs insignifiantã. Comunitatea virtualã, accelerarea timpului, „disparitia” spatiului, teleprezenta, interactivitatea ciberneticã, metapolitica globalistã, transexualitatea, hibridizarea economicã si biologicã la nivel planetar – o enormã acumulare de superfluu. Complicã inutil existenta, insignifiind-o . Sub excedentul cibernetic, viata încã pulseazã. Cum, cine s-o simtã?
„Omul insignifiant”, îl întîlnesc la tot pasul. Pe stradã, în magazine, în liceul din Silicon Valley, unde predau. îmi zîmbeste de pe copertele revistelor, îl vãd jucînd în filme, dezbãtînd în talk-showuri problemele omenirii. Ii cumpãr cãrtile si-i citesc teoriile. Ce constat?
în domeniul stiintelor umaniste, elitele intelectuale tot dezbat „moartea subiectului” (Heartfield, 2002), „criza subiectului European” (Kristeva, 1998) „subiectul sovãitor”( Žižek, 1999), „eul minimal” (Lasch, 1984). Argumentãrile „pro” si „contra” pun în luminã „moartea” subiectului autonom al modernitãtii de sorginte iluministã. Dacã pentru Hobbes, Locke, Rousseau, subiectul era piatra de temelie a societãtii civile, în gîndirea contemporanã, subiectul autonom devine o simplã „iluzie metafizicã” sau un produs al conditionãrii culturale. In locul lui, tot felul de înlocuitori: „différence/différance” (Derrida), „epistemé” (Foucault), „machine désirante”(Deleuze) etc. Existã încercãri de „revenire la subiect” (Rorty, Rawls, Castoriadis, Taylor), sau de salvare a lui prin „intersubiectivitate” (Habermas) dar demersul lor rãmîne limitat si neconvingãtor.
 Discursul intelectual despre insignifianta omului contemporan frapeazã prin jovialitatea tonului. Ceea ce ar trebui sã constituie un scandal de nedescris, o catastrofã de proportii cosmice, un cutremur al constiintei este tratat cu amiabilitate constatativã. Sau cu o ipocritã indignare, urmatã de solutii consolatoare în spiritul revizuirilor reparatorii – damage control. Radicalismul institutionalizat al intelectualului mondializat se reduce la confirmarea unei stãri de fapt. Semneazã actul de deces si îmbãlsãmeazã mortul pentru a fi dus la groapã. S-a ajuns la situatia în care Angrenajul însusi fixeazã regulile nesupunerii. Intelectualii mimeazã revolta iar „lumea cea veche” se consolideazã prin antifrazã.
Este ceea ce ne spune filozoful francez Alain Finkielkraut, unul dintre putinii intelectuali francezi neînregimentati: „Astãzi se premiazã blasfemia si insubordonarea. Se propovãduieste scandalul. Nu se tolereazã decît erezia, nu se subventioneazã decît subversiunea, se laudã doar cãrtile ‘deranjante’. Non-conformism la unison.”
 Anemierii subiectului autonom din stiintele umaniste, îi corespunde o miscare similarã la nivelului praxisului politic si cultural.
Dupã cãderea comunismului, viata politicã a societãtilor postindustriale din zona euro-americanã a fost si este dominatã de conformism, cinism si apatie. Populatia nu mai are încredere în institutii si reprezentantii lor (politicieni, oameni de afacere, sindicate si biserici). Notiunile de „dreapta” si „stînga” în politicã au început sã-ti piardã relevanta. Politicienii n-au alt program decît cel al alternantei la putere. Sindicatele au amutit, incapabile sã reactioneze coerent în fata globalizãrii si a migrãrii capitalului în zone cu mînã de lucru mai ieftinã. Miscãrile anti-globalizare vandalizeazã McDonald-urile, fãrã a oferi însã o nouã viziune socialã. Peste tot, epuizare ideologicã, fricã obsesivã de schimbare, (“o fi rãu, dar alternativa e Le Pen, asadar, ciocul mic!”), „marginalitatea” se pretinde revolutionarã, de fapt, este etalon normativ (homosexualii, ca orice burghezi respectabili, vor sã li se legifereze cãsãtoriile, „sã intre în rînd cu lumea”). „Avant-garda”,“contra-cultura” viseazã doar la subventii, promoveazã, si ele, amuzamentul consumist obligatoriu. Have fun! Happy Halloween! Nici o încercare radicalã de trans-figurare a omului si istoriei. Nimeni nu are puterea sã inventeze noi mituri fondatoare, sã propunã o nouã directie miscãrii istorice. Orice pozitie ce implicã un „decalaj”, o „deviere” fatã de Angrenaj este exclusã. Omul a pierdut capacitatea de a mai concepe pe cont propriu. Operele sale prezente? Nimic altceva decît delirul de grandoare al Angrenajului. „Satul global”, „Europa federalã” – gigantice unitãti financiare si economice, conduse de o tehnocratie a functionarilor, bancherilor, si expertilor. Adevãrul s-a sters deja din memorie: actualul mesianism european nu este creatia europeanului de rînd , ci aranjamentul de culise al unei elite. „Votati pentru sau contra Maastricht! Pentru sau contra monedei unice!” Cine a elaborat însã Maastricht? Euro? O revolutie socialã? Popoarele europene prin dezbateri democratice? Nici gînd! Masele au fost chemate la vot sã se pronunte asupra unei situatii prezentatã deja ca fapt împlinit. Simptomatic pentru actuala perioadã: se aderã la o stare de fapt prin simplul fapt cã acea stare îmbracã „chipul veacului”, este deja, sau va fi în curînd, status quo.
Pe plan cultural, multiculturalismul, feminismul, miscãrile de emancipare ale minoritãtilor institutional desemnate promoveazã cultul „victimei” si a „supravietuitorului”. Este o ideologie „regresivã”, ba chiar de-a dreptul reactionarã. Cultul „victimei” pleacã de la premisa cã fiinta umanã este complet neputincioasã, incapabilã sã actioneze ca un agent al schimbãrilor personale si sociale. O entitate pasivã al cãrui rol se limiteazã la faimosul termen „cope with” din psihoterapia modernã – „a face fatã” unor situatii care te depãsesc. Cultul „victimei” rãstoarnã pur si simplu postulatul „clasic” al modernitãtii. In „proiectul Epocii Luminilor”, omul era un „subiect” activ, fãuritor constient si responsabil de istorie. Aceastã viziune superoptimistã a modernitãtii a fost deseori criticatã – omul este mai degrabã obiectul si nu subiectul istoriei – fãrã sã se ajungã totusi la concluzia cã bãrbatii si femeile ar fi „victime” neputincioase. In acest sens, se remarcã pozitia criticului liberal Friedrich Hayek: fiinta umanã, desi un obiect al istoriei se autodepãseste în ciocnirea cu neprevãzutul, în mijlocul circumstantelor care o debordeazã.
Ideologii si tehnicienii victimizãrii, cei care influenteazã si „reglementeazã” circulatia actualã a ideilor culturale, sînt slugile cele mai obediente ale Angrenajului. Ei oferã o singurã solutie: adaptarea la sistemul tehno-birocratic mondializat – si tehnicile necesare unei integrãri „fãrã durere” ( printre tehnicile de adaptare la sistem as include psihoterapiile, politicile consolationiste ale „grijii”, cum ar fi multiculturalismul si „umanitarismul” drepturilor omului ). Recuzînd experimentul intelectual si posibilitatea unei renasteri culturale, blocînd orice alternativã la status quo, cultivînd „prudenta”, „riscul minim”, tolerantismul si consensul obligatoriu, ideologii victimizãrii legifereazã conformismul si omogenitatea în idei. Astfel se întoarce gîndirea unicã , iar democratiei i se administreazã lovituri mortale.
Ideologiile victimizãrii nu s-ar fi putut impune dacã n-ar fi corespuns unui orizont de asteptare. „Omul insignifiant” îti revendicã el însuti statutul de victimã si cere Angrenajului sã-i protejeze „vulnerabilitatea”. Tot ceea ce iese din mediocritatea normei, este considerat potential ofensator: opiniile si trãirile „extreme”, gesturile, glumele, parfumurile. Odinioarã, în regimurile democratice, legea era menitã sã protejeze radicalismul, experimentul si inovatia, atunci cînd „omul de masã”, „opinia publicã” cerea capul artistilor si gînditorilor non-conformisti. Astãzi, legea este chematã sã protejeze sensibilitãtile „publicului”, a hoardei de indivizi ce se pretind „vulnerabili”.
 In timp ce „eroii” sînt dati jos de pe soclu, unul cîte unul, victimele institutionalizate – copii, handicapatii, anumite minoritãti etnice si sexuale, animalele si chiar plantele – sînt fetisizate într-o manierã nemaiîntîlnitã în istoria omenirii. Dacã modernitatea a întretinut cultul „eroilor”, a evenimentelor si miturilor „fondatoare”, nu a fãcut-o din servilism fatã de trecut. Dimpotrivã. Glorificarea trecutului eroic avea scop sã mobilizeze oamenii prezentului întru „schimbarea la fatã” a stãrii de fapt. Mitul Frontierei a catalizat energiile poporului american, credinta nestrãmutatã a românilor în „noi sîntem urmatii Romei”, îi face sã-si urmãreascã un viitor european.
Cultul victimei îngheatã orice privire optimistã aruncatã viitorului. „Oamenii insignifianti”, „animale tehnice”, înteleg doar fenomenele si metodele care tin de adaptarea lor la situatiile date. Iatã de ce vor reinterpreta si recontextualiza realitatea în functie de mentalitatea minimalist-conformistã, ostilã actiunii creatoare.
în cultura victimizãrii, Holocaustul nu mai este privit ca un avertisment si simbolul suprem al rezistentei în fata totalitarismului si nebuniei tehnologice. Lectia Auschwitzului, nevoia unei urgente regenerãri morale a umanitãtii, a fost înlocuitã printr-o lectie de „supravietuire” Pentru autori ca Patricia Benner, Ethel Roskies si Richard S. Lazarus ( „Survivors, Victims, and Perpetrators: Essays on Nazi Holocaust”, 1980) , cheia supravietuirii în lagãrele naziste a fost „ajustarea asteptãrilor detinutilor în sensul diminuãrii lor pînã la nivelul elementar al supravietuirii…Supravietuirea însãti devine singurul scop. Lupta pentru supravietuire a însemnat concentrarea asupra unor teluri restrînse, limitate”. Holocaustul devine astfel un fel de manual exemplar de „stress management” (control al stresului). Omul, deti nu poate sã se opunã sistemului, reutette totusi sã-si „negocieze” supravietuirea la nivelul elementar, strict biologic al existentei.
“Negociere”, „ajustare”, „adaptare” la situatia datã devin cuvinte cheie în lexiconul victimizãrii postmoderne. In viata de zi cu zi, fiecare încearcã sã „supravietuiascã” „stresului” pe care-l presupune existenta în societatea tehnologicã. Nu se mai imitã „eroul”, ci „victima”, „supravietuitorul”. Cresterii numãrului de victime îi corespunde inmultirea exponentialã a riscurilor. Totul devine un risc, o primejdie. Nu-ti lasi copilul sã se joace pe stradã întrucît vecinul poate fi un potential pedofil; nevasta te considerã un obsedat sexual, imaginea întrupatã a tatãlui-monstru care a violat-o la vîrsta de cinci ani.; nu consumi smîntînã, are grãsime, creste colesterolul; nu consumi alune, declansezi o crizã alergicã, nu bei, nu fumezi, nu hãrtuiesti vizual femeile; nu cãlãtoresti cu avionul (pãzea, teroristii!). Esti vulnerabil, nu-ti doresti decît sã „cazi la pace” cu tine însuti si lumea din jur. întrucît esti victima unor circumstante incontrolabile, strigi dupã ajutor. Este momentul în care intervin „ajustorii”, obiectele si tehnicile de adaptare la sistem: terapeutii, specialistii în stress, cluburile fitness, mall-urile, cãrtile de credit, shopping-ul compensatoriu, vacantele de cîteva zile în paradisuri exotice.
Remontat, reintri în angrenaj, rotitã rotitã rotind rotite…