Unul dintre cele mai hilare fenomene, petrecute pe scena social-culturalã româneascã din ultimii doisprezece ani, a fost modul în care apãrãtorii drepturilor omului bursiero-bonjurist, au receptionat si prezentat publicului românesc multiculturalismul si „corectitudinea politicã”. Fãrã nici un fel de discernãmînt, fãrã sã-si dea seama, sau, pur si simplu, fãrã sã le pese de enormitãtile pe care le tot debiteazã, respectivii au pus semnul egalitãtii între valorile fundamentale ale Occidentului si ideologiile „corectitudinii politice”. Toti cei care au avut îndrãzneala sã smulgã eticheta „valori occidentale” de pe borcanul cu murãturi stricate al multiculturalismului, feminismului & Co., au fost prompt catalogati: „anti-occidentali”, „legionari”, iar mai nou, „anti-americani”.
 A confunda multiculturalismul si „corectitudinea politicã” cu valorile americane mi se pare o adevãratã gogomãnie. în mod curent, prin Political Correctness se întelege o miscare eclecticã care grupeazã indivizi cu mentalitãti si înclinãri stîngiste: feministele, multiculturalistii, ecologistii radicali, sustinãtorii extremisti ai „drepturilor omului” si animalelor, activistii pentru promovarea drepturilor handicapatilor, lesbienelor si homosexualilor, etc. Departe de dezbaterile publice, abuzînd de toleranta si libertatea societãtii americane, ideologiile „corectitudinii politice” au erodat încet dar sigur fundamentele valorice ale acestei societãtii: libertatea cuvîntului, respectul fatã de constiinta individualã, responsabilitatea si rãspunderea personalã a fiecãrui individ în fata unor legi care se aplicã tuturor în egalã mãsurã.
 Corectitudinea politicã, nu numai cã submineazã valorile americane, considerate pînã mai ieri sacre, dar îsi propune ceea ce este de neconceput în societatea americanã: crearea unui un „om nou”. Este vorba de acel homo oeconomicus al tehno-globalismului. De data aceasta, noul stîngism nu va mai avea drept inamic capitalismul. „Corectitudinea politicã” se asociazã tehno-globalismului întru realizarea unei noi utopii planetare.
Evolutia „corectitudinii politice” este lungã si încurcatã. întelegerea ei necesitã gruparea unor elemente, aparent incompatibile, în „monstruoase coalitii” si analizarea unui pãienjenis de evenimente disparate ce par sã sfideze mersul „logic” al istoriei.  începînd cu anii saizeci, civilizatia americanã este zgîltîitã de o revolutie culturalã stîngistã de amploarea celei din China lui Mao. Un stîngism greu de înteles pentru intelectualii români care au cunoscut doar teroarea marxist-leninistã. Rupti de realitatea vesticã, nici prin cap nu ne-a trecut cã marxismul, prin alte forme si mijloace, va „construi”(termen postmodern „en vogue”) constiintele occidentale în aceeasi mãsurã în care varianta esticã le-a „edificat” pe ale noastre. Ar trebui sã ne punem întrebarea: „cum a fost posibil totalitarismul «soft» al Corectitudinii politice?”, cu aceeasi seriozitate cu care ne întrebãm: „cum au fost posibile lagãrele de concentrare? cum a fost posibilã teroarea bolsevicã?”.
Ceea ce observãm, în prezent, este tulpina unui fenomen cu adînci si ascunse rãdãcini în trecut.
La începutul anilor 20, marxismul traditional începuse sã scîrtîie pe la încheieturi. Profetiile lui Marx întîrziau sã se adevereascã. în timpul primului rãzboi mondial, proletarii francezi si germani, în loc sã fraternizeze, se mãcelãreau între ei în cea mai mare baie de sînge din istoria omenirii. Imediat dupã rãzboi, puciurile comuniste sînt lichidate cu promptitudine. Sovietul din Bavaria este desfiintat de veteranii de rãzboi germani; regimul lui Bela Kun cade rãpus de soldatii români, care nu fuseserã încã lãsati la vatrã. Rosa Luxemburg si Karl Liebknecht, capii insurectiei spartakiste (1919) sînt ciomãgiti si ulterior împuscati de Freikorps la Berlin. Pe Vistula, trupele bolsevice sînt respinse de trupele generalului Pilsudski. Istoria refuza cu încãpãtînare sã urmeze inexorabilul curs marxist-leninist.
în anii 20, chiar dupã venirea lui Stalin la putere, o sumedenie de intelectuali occidentali, acei „idioti folositori”, dupã cum îi numea Lenin, continuau sã creadã în paradisul comunist. Au fost si exceptii, printre care Antonio Gramsci (1891-1937), fondatorul partidului communist Italian. Dupã o vizitã în Rusia (în 1922), ca membru al Internationalei socialiste, Gramsci îsi dã seama de adevãr: comunismul sovietic se mentine doar prin teroare. Bîta, puscãria, si glontul în ceafã sînt instrumentele de convingere ale clasei muncitoare, nicidecum dogmele marxist-leniniste.
Minte luminatã, Gramsci întelege cã, în Occident, comunismul nu poate sã învingã dacã nu reuseste sã convingã masele populare. Crizele ciclice ale economiei capitaliste nu submineazã capitalismul, cum credea Marx, dimpotrivã îl întãresc. „Suprastructura” capitalismului - traditia democratã, „societatea civilã”, biserica, familia si educatia „burghezã”, – trecute de Marx pe planul al doilea - s-au dovedit a fi ziduri de netrecut. Iatã de ce strategiile marxiste de acaparare a puterii, bazate pe „revolutia spontanã” si conflictul violent între clasele sociale nu erau fezabile în conditiile societãtilor occidentale. Proletariatul, „clasa dominatã”, considera Gramsci, trebuia sã învete de la burghezie, „clasa dominantã”, cum se ajunge la strugurii puterii. Alãturi de conceptele marxiste de „clasã dominatã”, „clasã dominantã”, Gramsci introduce notiunile de „hegemonie” si „consens”.
Pentru Gramsci, „hegemonia” burghezã, nu se baza pe primatul fortei, ci pe aderarea voluntarã (“consensul”) a grupurilor subordonate la „cultura hegemonicã” (sistemul de valori si interese ale clasei dominante) Marx includea în „clasa dominatã” categoriile sociale exploatate economic. Gramsci conferã statut de „grup subordonat” si altor asupriti, asa dupã cum scrie în celebrele sale Caiete din închisoare: „grupurile marginalizate ale istoriei includ nu numai pe cei asupriti economic, ci si femeile, minoritãtile rasiale, si ‘multi criminali’”. Asupritii si marginalizatii formeazã „un ansamblu” pestrit cãruia Gramsci îi atribuie un rol pasiv. Marginalizatii lui Gramsci nu sînt în „avangardã”, nu posedã constiinta propriei lor asupriri întrucît interiorizeazã Weltanschauung-ul asupritorilor. Datoritã unei „constiinte false” (concept hegelian reciclat de Gramsci), ei acceptã legitimitatea ideilor, valorilor si intereselor clasei dominante, implicit „consensul” care li se impune de cãtre cei la putere.
Pentru a inversa raportul de putere, clasele dominate trebuie sã-si creeze, ele însele, o „contra-hegemonie”, un set de valori si o viziune asupra lumii proprii. „Contra-hegemonia” va fi dezvoltatã de „intelectualii organici”, care apartin „grupului subordonat” în aliantã cu „intelectuali” traditionali, bine plasati în structurile puterii asupritoare. Pe baza acestei aliante, se poate începe „lungul drum prin institutii înainte ca socialismul si relativismul sã învingã” – un process de infiltrare, discreditare si destabilizare a „structurilor hegemonice”, însotit de promovarea consecventã a „contra-hegemoniei”, a Weltanschauungului asupritilor. Ideile si principiile „contra-hegemoniei” trebuie sã aparã în lumina unor „idei de bun simt”, nicidecum în adevãrul lor extremist si totalitar. Scopul final este acceptarea voluntarã a comunismului prin transformarea treptatã a gîndirii persoanei umane. întrucît întreaga existentã umanã este „politicã”, nu trebuie neglijat nici un domeniu al vietii individului. Bãtãlia pentru transformarea societãtii si a individului se va purta în sînul societãtii civile, pe cîmpul artei, literaturii, în mass media, scoli, universitãti, biserici. între preceptul gramscian „întreaga viatã este politicã” si sloganul „corectitudinii politice”, „tot ce-i personal (privat) este politic”, nu-i decît o diferentã de nuantã.
în fond, Gramsci nu face decît sã traducã în termeni culturali marxismul înfeudat determinismului economic. Gramsci se întoarce la Hegel si dezvoltã un marxism care se va concentra pe factorul „constiintã”. Strategiile revolutionare vor fi de lungã duratã, si vor urmãri, nu atît transformarea „relatiilor de productie”, cît reformarea constiintelor maselor si influentarea constiintei grupurilor hegemonice.
Cum a reusit Antonio Gramsci, un personaj putin cunoscut chiar în Europa, sã fie considerat unul dintre pãrintii „corectitudinii politice” americane? Rãspunsul ni-l oferã Scoala de la Frankfurt.
în 1923, în cadrul universitãtii din Frankfurt, binecunoscutul Györg Lukács si cîtiva intelectuali germani pun bazele Institutului de Marxism. Membrii grupului împãrtãseau admiratia pentru comunism si opozitia fatã de Partidul Social Democrat din Germania, pe care îl acuzau de trãdare (sprijin pentru rãzboiul din 1914, printre altele). Noul institut mentine o strînsã colaborare cu Institutul Marx-Engels din Moscova, condus de David Rjanov. Curînd dupã înfiintare, numele institutului este schimbat în „Institutul de Cercetãri Sociale”, cunoscut apoi ca „Scoala de la Frankfurt”. La începutul anilor 30, institutul intrã sub influenta cîtorva comunisti gramscieni care vor influenta destinele civilizatiei occidentale: Max Horkheimer, noul director, Theodor Adorno, Erich Fromm si sociologul Wilhelm Reich. Venirea la putere a nazismului, îi obligã pe cei patru sã se refugieze la New York, unde îsi vor relua activitatea cu sprijinul universitãtii Columbia.
 Pe pãmînt American, „Scoala de la Frankurt” lanseazã „teoria criticã” care pleacã de la premisa nietzscheanã cã nu existã realitate obiectivã. Ceea ce considerãm adevãr, este de fapt o „fictiune”, „o frazã de dînsii inventatã”, vorba lui Eminescu. Departe de a fi neutre, „fictiunile” („naratiunile”) sînt expresii ale „puterii” însãsi. Odatã ce un grup subordonat „interiorizeazã” „naratiunile hegemonice”, el devine absolut neputincios – „voiceless”, „fãrã voce”, cum ar spune multiculturalistii – putînd fi manipulat dupã bunul plac al „grupului hegemonic”. Determinismul economic marxist este înlocuit cu un determinism cultural.
La începutul anilor 30, membrii „Scolii de la Frankfurt” se îndreaptã spre Nietzsche, abandonînd stalinismul, desi pãstraserã cîtiva ani buni tãcerea în privinta crimelor lui Stalin. Intr-o scrisoare adresatã lui Horkheimer, Adorno face apel la tãcere, cerînd ca „grupul sã mentinã disciplina si sã nu publice nimic care ar putea sã dãuneze Rusiei” (Corespondenta dintre Adorno si Horkheimer poate fi gãsitã în Kritische Gesellschaftstheorie und historische Praxis de Olaf Asbach, Peter Lang GmbH, 1997). Influenta lui Nietzsche asupra Scolii apare deja evidentã în Dialectica Epocii Luminilor, scrisã de Adorno si Horkheimer. Pentru cei doi autori, „Epoca luminilor este totalitarã” întrucît, asa dupã cum constatase Nietzsche, Ratiunea (iluministã), ea însãsi, este „sete de putere” si nimic altceva. într-o lecturã gramscianã, Epoca luminilor ar fi o „culturã hegemonicã” care îsi ascunde setea de putere printr-un fals discurs „eliberator”. Gramsci, si el, era un adept al relativismului cultural: valorile, morala, standardele, chiar natura umanã însãsi sînt „constructii sociale”, produse ale epocilor istorice - nu pot fi universal adevãrate. ( Conceptul de „constructie socialã” stã la baza mai tuturor teoretizãrilor postmoderne – poststructuralism, studii postcoloniale, etc.). Scoala de la Frankfurt abandoneazã însã istoricismul gramscian în favoarea unui relativism absolut, „metafizic” de sorginte nietzecheanã. Printr-o simplificare abuzivã, Ratiunea iluministã este redusã la ratio, ratiunea instrumentalã. De aici si pînã la supozitia cã îNTREAGA culturã si civilizatie iudeo-crestinã „s-a dezvoltat în vreme ce-l proteja pe ce-l ce executa sentintele…” nu este decît un pas. „Este imposibil sã desfiintezi teroarea si sã retii civilizatia”. („Dialectica Epocii Luminilor”, Note si Schite.)
Cine este cãlãul, inchizitorul, fascistul?
în 1932, Scoala de la Frankfurt începe studiile sale asupra autoritãtii. Scopul initial era de a stabili profiluri psihologice prin care comunistii puteau identifica persoanele care trebuiau „reeducate”. Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, „teoria criticã” îsi schimbã directia de cercetare, cu scopul de a identifica tendintele anti-democratice si fasciste incipiente. în 1950, Adorno si asociatii lui (Frenkel-Brunswick, Levinson, Stanford: 1950) publicã celebra lor carte, Personalitatea autoritarã, care stabileste o legãturã directã între tipul de personalitate si opiniile politice si ideologice. Autorii creeazã si o scarã – scara F (de la fascist) – menitã sã mãsoare tendintele fasciste incipiente. „Fascistul”, sau tipul „autoritar”, se dovedeste a fi „micul burghez”, reprezentantul clasei de mijloc. „Este o ipotezã bine cunoscutã”, scriu autorii, „cã predispozitia pentru fascism este in mod caracteristic un fenomen caracteristic al clasei de mijloc, el este ‘în culturã’ si cei care se conformeazã cel mai mult acestei culturi vor fi si cei mai plini de prejudecãti”.
Dintr-o trãsãturã de condei, Adorno & Co. pun semnul de egalitate între fascism, valorile clasei de mijloc si cultura „micului burghez”: cultura euro-americanã. Valorile clasei de mijloc, fundamentul pe care s-a construit societatea americanã, sînt astfel asociate unor dereglãri psihologice grave, înrãdãcinate într-un tip patologic de personalitate pe care Adorno îl numeste „personalitate autoritarã”. Agresivitatea, etnocentrismul, superstitiile ( altfel spus, credinta în Dumnezeul crestin) sînt si ele forme ale maladiei protofascismului. Se creeazã astfel imaginea unei culturi occidentale bolnave în care Tatãl (Dumnezeul crestin, tatãl de familie, bãrbatii din clasele de mijloc) îsi manifestã în mod tiranic „hegemonia”.
Cu cîtiva ani în urmã, într-un articol publicat în presa româneascã, gînditoarea românã, Mihaela Miroiu, sintetiza într-o frazã antologicã esenta „hegemonicã” a patriarhatului: „Dupã pãrerea mea (si aici mã raliez multor feministe si pro-feministe), obstacolul universal în calea democratiei, respectiv cea mai rãspînditã formã de obstructionare a participãrii, reprezentãrii si autoîmplinirii omenesti este patriarhatul”. Decurge de aici o previzibilã consecintã: civilizatia si cultura românã tin si ele de patriarhatul „hegemonic”; bãrbatul român, (probabil posesorul unui libido dominandi exacerbat), impune societãtii românesti „andocratia” si „abordãrile conflictualist-hegemonice, meniheismul, si fascismul normativ”. Concluzia Mihaelei Miroiu: „Consider societatea româneascã o democratie neliberalã, de tip cripto-patriarhal”. Din fericire sau din pãcate, România are putini intelectuali „organici”, de talia Mihaelei Miroiu. Intelectualii nostri rîmîn, în mare parte, „traditionali”, plasati strategic în institutiile „culturii hegemonice”. Empatia lor fatã de cei „dominati” se dovedeste foarte scãzutã. Chiar victimele „culturii hegemonice”, de pildã, „doamnele fine” si „cultivate” , „eventual personalitãti cunoscute public” „se leapãdã energic de eticheta cu pricina”: „Nu, nu sînt deloc feministã”, „Nu-mi plac mie feminismele astea!”- constata cu tristete redactorul sef al „Observatorului cultural” într-o confesiune publicã de „bãrbat cu simpatii feministe”
Scoala de la Frankfurt ar fi rãmas un simplu experiment intelectual, dacã viziunea ei asupra lumii nu s-ar fi potrivit, ca o mãnusã, cu ideile si atitudinile „contraculturii” anilor 60. Ideile lui Adorno, Marcuse & Co. sînt îmbrãtisate cu entuziasm de „contra-cultura”, counterculture-ul tinerii generatii baby-boomer. Cultura „popularã” ai acelor ani a creat cultul victimei si al „anti-eroului”; a elogiat virtutile vulnerabilitãtii, al adolescentului care refuzã sã se maturizeze. Printul Miskin din „Idiotul” lui Dostoievski devine „sfîntul modern” alãturi de copilul „surdo-mut si orb” din opera rock Tommy a grupului The Who. Totul se reduce la o lume solipsistã. Tinerii hippy refuzã sã se confrunte cu realitatea, sînt în cãutarea unei puritãti „copilãresti”. Idealul este copilul neatins de relele maturitãtii si de experienta vietii, anti-eroul, loser-ul vulnerabil, imbecilul. Cît de departe sîntem de idealurile civilizatiei americane traditionale! Ambitia, cultul libertãtii si responsabilitãtii personale, dinamismul antreprenorial – devin în counterculture componente ale „personalitãtii autoritare”, sînt trecute la capitolul patologie socialã si culturalã.
Scoala de la Frankfurt si „contracultura” anilor saizeci au reusit sã infiltreze o anumitã „atmosferã gnosticã” în societatea americanã. Omul este prins în mod iremediabil în universul „demonic” al Puterii. în acest univers sufocant, eul îsi pierde libertatea, rãmîne neputincios, manipulat ca o marionetã de „puterile hegemonice”. Viata este trãitã în mod pasiv, regresiv si receptiv.
Gurile rele spun cã în, anii 30, Scoala de la Frankfurt ajunsese la concluzia cã bolsevismul învinsese în Rusia datoritã Ortodoxiei rusesti, saturatã de gnosticism si pesimism. „Eul” rusesc renuntase sã actioneze ca un subiect, cufundîndu-se în lichidul amniotic al „duhului comunal”. Pentru a reusi în Vest, comunismul avea nevoie sã lichideze „subiectul” occidental si stîlpii care-l sustineau: cultura euro-atlanticã si crestinismul (protestant si catolic) ce se opuneau relativismului valorilor, puneau accentul pe autonomia, demnitatea persoanei si responsabilitatea personalã. în acest scop, o adevãratã revolutie culturalã urma sã înlocuiascã valorile individualismului si eroismului cu pseudovalori si surogate gnostice (gen New Age), instaurînd o atmosferã de pesimism cultural. Nu am destule informatii pentru a confirma sau infirma o asemenea teorie. în ciuda aparentelor, nu consider Scoala de la Frankfurt o conspiratie a comunismului international. Ideile si atitudinile ei exprimã însã un spirit „strãin”, în contradictie flagrantã cu valorile fundamentale ale Americii: dinamismul (spirit întreprinzãtor, încrederea în oportunitãtile individuale si în progres) individualismul (promovarea libertãtii si responsabilitãtii personale, a meritului individual, a asocierii voluntare între indivizi), religiozitatea (cultivarea trãsãturilor de caracter, a valorilor morale, contracararea egoismului excesiv) si patriotismul (dragostea de tarã, respectarea neabãtutã a constitutiei, încrederea în auto-guvernare). Parafrazîndu-l pe Edward Behr, as spune cã „nebunia la pîndã” si „terorismul subtil” nu rezidã în sistemul de libertãti a Americii, ci în „eliberarea” fabricatã în timpul miscãrilor protestare ale studentilor americani din anii 60.
 îmbãtrînind, fostii studenti, adepti ai lui Marcuse & Co. încep „lungul drum prin institutii” (universitãti, mass media, educatie)”. în urma acestui mars instaureazã „contra-hegemonia” Corectitudinii politice, radicalismul stîngist al „contraculturii”, învelit în ambalajul „gramscian” al ideilor de „bun simt”.
 Intr-o carte publicatã recent, „Sclavii fericiti”, am arãtat cum ideologii corectitudinii politice au înlocuit „educatia multiculturalã”, o alternativã benevenitã la monoculturalismul practicat de grupurile sau statele nationaliste si etnocentriste, cu „multiculturalismul”, o ideologie stîngistã menitã sã niveleze si sã uniformizeze. în sprijinul afirmatiilor mele, citez un pasaj din The Shadow University, The Betrayal of Liberty on America’s Campuses (1998) , un studiu serios al „corectitudinii politice”, din perspectivã libertarianã (cartea are doi autori, Alan Charles Kors, professor de istorie la Universitatea din Pennsylvania si Harvey A. Silverglate, un respectat avocat, specializat în apãrarea libertãtilor civile): „în universitãti a fost trãdatã libertatea de a te defini pe tine însuti, individului, constiintei sale interioare i se dicteazã ce sã spunã, o reformã a gîndirii este în curs de înfãptuire. Toate aceste încep cu înselãtoria «diversitãtii» si «multiculturalismului» perpetuate de ideologi pe post de pãrinti. Desigur, existã un înteles autentic al «diversitãtii», în care indivizi diferiti interactioneazã, uneori cad de acord unul cu altul, alteori intrã în dispute pasionale si imprevizibile. în cele mai multe dintre campusurile universitare, «diversitatea», «multiculturalismul», si programele menite sã le «alimenteze» nu respectã diferentele reale si nici individualismul care se aflã la baza acestor diferente. Programele universitare dedicate «diversitãtii» si «multiculturalismului» sînt marcate, aproape pretutindeni, de conceptualizãri si modele dogmatice, pãrtinitoare. în ciuda discutiilor elogioase privitoare la «sãrbãtorirea» diversitãtii, colegiile si universitãtile nu admirã, si nici nu studiazã cultura evanghelicã sau protestantã, cultura catolicã traditionalã, cultura evreilor ortodocsi, cea a musulmanilor siiti; nici cultura penticostalã a negrilor americani si nici cultura regiunilor rurale ale sudului american. Toate acestea nu intrã în sfera «multiculturalã». Programele si studiile multiculturale nu studiazã în mod serios cultura Benin a vestului Africii, nici confucianismul. Acestea cer o bunã pregãtire lingvisticã si un înalt grad de întelegere intelectualã. […] în gîndirea universitarã actualã, notiunile de diversitate si multiculturalism sînt extrem de limitate – ele se limiteazã la rasã, diferenta culturalã între femei si bãrbati, sexualitate, etnicitatea «oprimatã» – notiuni elaborate de «progresisti» auto-proclamati. Folosirea intelectualã a termenilor de «diversitate» si «multicultural» a devenit o pervertire politicã a limbajului”.
 în universitãtile americane, feminismul, studiile etnice, hoardele de birocrati din structurile administrative au ca scop comun eradicarea individualismului, ceea ce, în plan simbolic, echivaleazã cu dinamitarea Statuii Libertãtii. Conform „corectitudinii politice”, personalitatea individualã trebuie sã devinã un reflex al „identitãtii de grup”. Realitatea concretã a individului este neglijatã, personalitatea sa este plasatã la nivelul unui grup de victime, ideologic definite. Se pleacã de la premisa existentei unui „punct de vedere lesbian sau homosexual”, „un punct de vedere feminin”, „o perspectivã a negrilor” Nu conteazã ce gîndeste lesbiana X sau Y.
Gramsci si „teoria criticã” îsi fac simtitã prezenta în mai toate aspectele „corectitudinii politice”. Multiculturalistii, feministele si aliatii lor pleacã de la postulatul existentei „grupurilor de putere” („group power”) în care grupurile dominante ( bãrbatii albi) le asupresc pe cele subordonate” ale minoritãtilor institutional definite – victime lipsite total de putere, „fãrã voce” (powerless, voiceless) datoritã oprimãrii la care au fost supuse de „cultura hegemonicã”. Importanta primordialã acordatã „grupului subordonat” si a „drepturilor de grup” se aflã la baza „corectitudinii politice”. Colectivismul multiculturalismului si al ideologiilor adiacente lui intrã astfel în contradictie flagrantã cu Constitutia americanã care garanteazã drepturile inalienabile ale individului si nicidecum „drepturi de grup” - group rights.
în mod evident, codurile „corectitudinii politice” se opun conceptului de libertate a cuvîntului stipulat de Primul Amendament al Constitutiei Americane. Aceasta prevede cã toti cetãtenii, în mod nediscriminatoriu, au dreptul la libertatea cuvîntului si a gîndirii, indiferent de continutul si forma cuvîntului exprimat. Desi se declarã în favoarea libertãtii si tolerantei, promotorii Corectitudinii Politice considerã cã nu existã o „tolerantã neutrã” pentru idei, asa dupã cum stipuleazã constitutia americanã. De fapt, existã doar o tolerantã selectivã de care beneficiazã doar cei aflati la putere. Termenul „tolerantã selectivã” a fost lansat de Herbert Marcuse într-un eseu-manifest „Toleranta Represivã”, scris în perioada revoltelor studentesti ale anilor 60. Figurã marcantã a Scolii de la Frankfurt si idol al „contraculturii”, Marcuse considera individul un simptom al asupririi sociale, o victimã neputincioasã care a încetat sã-si exprime propriile sale gînduri. Marcuse propune o tolerantã progresistã sau liberatoare care „va fi totdeauna pãrtinitoare”. Ca teoretician revolutionar, Marcuse nu se ascunde dupã degete. „Toleranta liberatoare”, scrie Marcuse, va fi, spre deosebire de „toleranta represivã”, „intolerantã fatã de miscãrile de dreapta si tolerantã fatã de miscãrile de stînga.”
Conceptul de „intolerantã progresistã” a lui Marcuse este aplicat astãzi mai în toate campusurile universitare. Corectitudinea politicã considerã cã libertatea cuvîntului si a constiintei individuale nu fac decît sã perpetueze dominatia „Bãrbatului Alb” si a culturii majoritare. Prin urmare egalitatea individualã în fata legilor si dreptul fiecãrui individ de a-si exprima nestingherit gîndurile trebuie sacrificate în favoarea oportunitãtilor egale („equal opportunity”) acordate membrilor grupurilor de victime oficiale. Rolul intelectualului „organic”, politic corect, este de a „deconstrui” conceptul de „libertate burghezã”, prezentîndu-l ca un instrument de dominatie si a-l „reconstrui” pentru a servi interesele „grupurilor subordonate”.
în ultimul timp, „companiile transnationale“ au si ele initiative „politic corecte”. Marile corporatii transnationale promoveazã drepturile de grup – de exemplu, drepturile acordate homosexualilor – mai abitir decît agentiile guvernamentale. Potrivit lui Heather Mac Donald, un expert în organizatiile non-profit, marile fundatii, printre care Ford, Rockfeller, Mellon, au finantat proiecte feministe în valoare de 36 milioane de dolari între 1972–1992. în cursul anilor au apãrut mii de „diversity experts” (experti ai diversitãtii) în universitãti, corporatii si agentiile guvernamentale. Scopul programelor de training este gramscian: pe de-o parte, eradicarea „opresiunii internalizate” din sufletele minoritarilor, pe de altã parte „educarea” majoritarilor (barbatii albi) pentru a deveni „aliati” ai „grupurilor subordonate”.
„Monstruoasa coalitie” dintre globalism si „corectitudinea politicã”, multiculturalism si tehnocratie, feministele din universitãti si „corporate officers” (cadrele de conducere din corporatiile transnationale), n-ar trebui sã mai surprindã pe nimeni. în ultimii 50 de ani, capitalismul traditional, cu valorile sale umanist-universaliste a fost înlocuit de tehno-globalismul corporatist. Interesele si motivatiile tehnocratiei mondializate nu mai sînt nationale si „patriotice”, precum erau odinioarã cele ale burgheziei nationale: „De mult visez sã cumpãr o insulã, care nu apartine nici unei natiuni, iar pe tãrîmul cu adevãrat neutru al acestei insule sã stabilesc Sediul Mondial al Companiei Dow, în afara jurisdictiei unei natiuni sau societãti anume” – iatã visul globalist, în cuvintele lui Carl A. Gerstacker, presedintele lui Dow Chemical Company. Pe aceste insule ale nimãnui nu conteazã valorile Pãrintilor Fondatori ai Americii. Individualismul face loc „muncii în echipã” („team-work”) si politicilor de uniformizare - „commonality”; spiritul întreprinzãtor este înlocuit de spiritul „ascultãtor” – follow the guidelines! (urmeazã directiile); religiozitatea este înlocuitã de religia productivitãtii, iar spiritul critic face loc unui „consens” manipulat. în noua utopie planetarã, în curs de constituire, „corectitudinea politicã” este chematã sã domesticeascã individualitãtile, sã încadreze persoanele în structuri artificiale, sã modeleze constiintele.
în Statele Unite, „corectitudinii politice” i se opun importante forte sociale si intelectuale. Dupã atacul terorist asupra Americii, mai ales, „corectitudinea politicã” a început sã fie combãtutã tot mai insistent la nivel institutional. Institutiile americane pot fi „infiltrate”, uneori chiar discreditate dar este greu, ba chiar imposibil, sã fie dãrîmate. O explicatie excelentã ne-o furnizeazã profesorul Virgil Nemoianu în eseul, „Noi si antiamericanii” (Traditie si Libertate, 2001): „Societatea americanã este o societate a miscãrii neîntrerupte si a înclestãrilor successive. Ea genereazã miscãri ecologiste viguroase, dar se bazeazã în acelasi timp pe profit si pe exploatarea naturii. Ea loveste în prezenta publicã a religiei, dar rãmîne în acelasi timp cea mai religioasã societate din lumea vesticã. în aceastã societate persistã teoriile cele mai stîngiste, dar tot ea este si terenul fertile pe care rãsar neo-conservatismele cele mai fãtise si mai novatoare”.
Corectitudinea politicã nu are posibilitatea sã distrugã dinamismul democratiei americane, înghetîndu-l într-o ideologie sau într-un anumit mod de a fi. Reuseste însã sã creeze un climat social disciplinar-limitativ în care fiinta umanã este consideratã vulnerabilã, neputincioasã, incapabilã sã-si rezolve problemele de zi cu zi. Prin urmare, are nevoie de protectie si îndrumare în toate domeniile, de la sfaturi medicale pînã la protectie contra terorismului international. Este o atmosferã care, în mare parte, nu-si are fundament în realitate americanã – americanul trãieste în cea mai sigurã, stabilã si prosperã tarã din lume. Iatã de ce, îndrãznesc sã cred, zilele „corectitudinii politice” sînt numãrate. Tara în care s-a nãscut, va fi si cea care-o va înmormînta. Si de data aceasta, SUA rãmîn „exceptia”, o tarã „diferitã”. Cu adevãrat diferitã.