Henri Michaux, Poteaux d’angle

 
La ora actualã, Virgil Nemoianu este cea mai lucidã si autoritarã voce din cultura românã. În epoca „tranzitiei”, gîndirea româneascã gîfîie din greu, sufocatã de „bonjurism”, complexe provinciale, incompetentã fudulã si „datul cu pãrerea”; actualei gîndiri lîncezitoare, cãrturarul Virgil Nemoianu îi opune rigoarea spiritului critic, o amplã viziune asupra lumii, dorinta de adevãr. În spatiul acestui eseu, n-am sã insist asupra strãlucitei cariere universitare din SUA a profesorului Nemoianu. Voi încerca doar sã amintesc un aspect care a fost prea putin subliniat de exegetii operei sale din tara noastrã: contributia lui Virgil Nemoianu la relansarea gîndirii filozofice românesti pe un fãgas propriu.
 În opinia mea, aceastã relansare se produce prin „teoria secundarului”. În 1989, Virgil Nemoianu publicã volumul A Theory of the Secondary. Literature, Progress, and Reaction (O teorie a secundarului. Literaturã, progres si reactiune) la prestigioasa editurã „The John Hopkins University Press”. În România, cartea este tradusã, recenzatã mai mult sau mai putin de complezentã, dupã care intrã pe nedrept în uitare. Se pare cã nimeni n-a avut rãbdarea sã analizeze adîncile ei implicatii.
 Virgil Nemoianu pleacã de la premisa cã progresul istoric, vastã operã de „slefuire” si organizare a realitãtii, stabileste relatii de subordonare între „detalii” si structuri „principale” omogenizatoare. Conform acestei dezvoltãri ineluctabile: „detaliile trebuie sã facã parte din întreguri, indivizii sã facã parte din comunitãti, iar realitatea si subiectivitatea sã fie armonizate de dragul principiului plãcerii si conform dictatului dorintelor. Universul este reconstruit si unificat în regiuni din ce în ce mai mari”. „Principalul” este procesul istoric deja osificat, o structurã hegemonicã construitã prin unificarea si integrarea „sub presiune” a unitãtilor individuale (detalii). În viziunea lui Virgil Nemoianu, „principalul” este „începutul unor procese entropice care conduc la formarea unor vaste regiuni de stagnare sau la stabilitate absolutã” Initial, procesul istoric are o valoare pozitivã – „orice progres este adevãrat doar la început” – întrucît declanseazã o miscare creatoare, producãtoare de diferentiere si variabilitate în sînul „supei monotone a indiferentierii originale”. Foarte curînd însã, „progresul duce la stabilitate cadavericã si decãdere uniformizatoare”. Pe de o parte, „principalul” încadreazã „secundarul” în structuri reifiante. Pe de altã parte, „secundarul“ saboteazã permanent „principalul” prin eterogenitate si abundenta detaliilor care nu pot fi prinse în scheme simplificatoare: „Eterogenul exercitã o presiune internã si un efort continuu cãtre aranjamente paratactice (juxtapunere). Încãpãtoarele structuri ale ordinii si progresului sînt subminate si devorate din interior; se prãbusesc în ruinã, eliberînd secundarul si detaliile pe care le-au subsumat”.
  Virgil Nemoianu vede în progres o epuizare a unei potentialitãti originare. „Fiecare pas înainte pare în mod inevitabil însotit de o pierdere de substantã, de o înlãturare a potentialitãtilor si o închidere a optiunilor”. În ciuda progresului linear („cel mai scurt drum spre stagnare si moarte”), realitatea nu este cuprinsã de o „pace mortalã”. Omenirea evitã metastaza entropiei datoritã naturii reactionare a secundarului. Progresul este un tãvãlug uniformizator care actioneazã în vitezã, pe suprafete întinse, si-n operatiuni de mare anvergurã. Desi doreste sã „organizeze” tot ceea ce întîlneste în cale, îi „scapã” totusi detaliile. În ordinea de beton a principalului se vor gãsi totdeauna „crãpãturi” în care se va dezvolta variabilitatea si diferenta.
Gãsesc salutarã insistenta cu care Virgil Nemoianu evidentiazã mereu diferenta fundamentalã dintre „secundarul” autentic si „falsul secundar”, „principalul” ? rebours întruchipat de „reactia într-o formã purã”. „Reactia într-o formã purã este un fel de progres, indiferent de directia ei. Este «progres» atît în virtutea relatiei simetrice pe care o stabileste cu acesta, cît si prin faptul cã se defineste, precum progresul, în functie de vitezã, precizie si energii simplificatoare (deci, entropice)”. Motorul progresului istoric este conflictul între contradictii ireconciliabile, între „principal” si „reactia într-o formã purã”. Atît „principalul”, cît si „reactia într-o formã purã”, opereazã prin negare si excludere. În anumite situatii istorice, forta reactivã „purã” devine destul de puternicã pentru a disloca „principalul” din pozitia sa hegemonicã. Printr-o operatie de negare, elementele reactionare „pure” se plaseazã ele însele în pozitie hegemonicã. Progresul nu-i altceva decît rezultatul unui sir de crize istorice în care elemente antagonice încearcã sã se domine reciproc.
În opinia lui Virgil Nemoianu, doar arta rezolvã crizele istorice generate de miscãrile negatoare ale progresului si „contra-progresului”. Arta este „reactionarã”, nu în sensul purei negatii, ci prin faptul cã se plaseazã „în contrapunct” fatã de istorie, nu se conformeazã „vremurilor”. Acolo unde istoria genereazã haos, arta pãstreazã ordine; cînd timpurile istorice impun un univers al cauzalitãtii si exactitudinii, arta promoveazã spontaneitatea si excesul.
„Teoria secundarului” oferã cititorului permanente nuantãri. Conceptele, odatã enuntate, sînt supuse unor „corectãri” si „expansiuni” ulterioare. Un exemplu edificator ni-l oferã „principalul”. Desi „principalul” este hegemonic si necrozant, „multe dintre lucrurile «principale» (valori, evolutii istorice, concepte centrale) rãmîn în mod hotãrît meritorii; si-au cîstigat pozitia lor principalã, sau competitia pentru dobîndirea lor prezintã o credibilitate solidã”. Virgil Nemoianu este atent la „detaliile” dislocante ce nu se supun monolitismului conceptual. Nu este vorba de o alunecare în relativism, de notiuni cuprinse într-un puzzle postmodern. „Principalul” si „secundarul” se dovedesc termeni care „coabiteazã” într-o coexistentã tensionalã, nicidecum într-un aranjament consensual; „secundarul” rãmîne fidel naturii sale „recalcitrante”, dispare sau „îsi pierde propria sa validitate” atunci cînd este obligat sã se substituie „principalului”. La rîndul lor, lucrurile principale sînt doar aparent divergente si tolerante. Instinctul lor principal este de a reduce secundarul la verticalitatea unitãtii.
„Secundarul” lui Virgil Nemoianu este pletoric: reactionar, conservator, eterogen, sarmant, jucãus, neglijent, arbitrar, recalcitrant, subversiv, tolerant, „eruptiv” sau dimpotrivã, melancolic, lipsit de energie. Departe de a fi o abstractiune, se impune ca o „exuberantã concretete” Aceste calitãti, ce existã în combinatii infinite, au totusi un numitor comun: imperfectiunea.
Imperfectiunea „secundarului” este analizatã plecînd de la „parazitul” lui Michel Serres, „triunghiul mimetic” girardian, „misterul” lui Lucian Blaga si „recesivitatea” lui Mircea Florian (mari gînditori cu care Virgil Nemoianu are evidente afinitãti). Analizele autorului Teoriei secundarului sînt deosebit de pãtrunzãtoare, din pãcate lipsa de spatiu nu-mi permite sã mã opresc asupra lor. Printr-o imensã simplificare, voi mentiona doar cã, sub o formã sau alta, Serres, Blaga, Girard si Florian au creat propriile lor „teorii ale secundarului” în care o stare consideratã „perfectã” – „perfectã” în sens entropic, indiferentiere, completitudine etc. – este „subminatã”, „parazitatã” de abundenta elementelor eterogene. Drept rezultat, „perfectiunea” este „spartã” sau „distorsionatã”, iar procesele entropice sînt înlocuite de altele creatoare.
 Cea mai importantã concluzie pe care Virgil Nemoianu o trage din studiul „dialecticii imperfectiunii” se referã la raportul imperfectiune/diferentã. În opinia autorului Teoriei secundarului, „categoria diferentei ascunde în esenta sa primejdia absolutismului unificator întrucît tinde sã stabileascã o simplã, abruptã si totalã opozitie. De asemenea, poate fi absorbitã mult prea usor în sisteme de putere monotone, asa cum s-a vãzut în cazul lui Hegel si urmasii lui, unde diferenta este doar o variabilã a unitãtii iar istoria o subunitate a Utopiei”. Asa cum s-a vãzut – as adãuga eu – în cazul „multiculturalismului” postmodern în care diferenta a devenit diferentã identitarã, cu alte cuvinte „diferentã integratã” în sistem. Spre deosebire de „diferentã”, „secundarul”, datoritã stãrii sale de imperfectiune, poate opri „drumul spre abstractiune si represiune”. În literaturã – scrie Virgil Nemoianu – imperfectiunea si-a creat propriile mijloace de expresie: eseul conversational, aforismul, fragmentul.
Este imposibil de rezumat în cîteva pagini bogãtia de implicatii pe care le suscitã cartea lui Virgil Nemoianu. Nu pot sã nu mentionez totusi plasarea, în mod foarte corect, a „secundarului” în spatiul gîndirii neoleibniziene. Într-adevãr, „secundarul” si imperfectiunea sa apartin unui baroc modern pe care îl descoperim, în afara autorilor citati de Virgil Nemoianu, si în opera lui Henri Michaux, romanele lui Proust, muzica lui Boulez, pictura lui Hanta si mai ales, în atît de influenta operã a lui Gilles Deleuze.
De asemenea, n-as putea sã închei fãrã sã amintesc douã extrem de originale si penetrante analize; una dedicatã tragediei shakesperiene Coriolan (capitolul 2) – „Coriolanus, eroul în chip de secundar” – cealaltã, romanului Doktor Faustus de Thomas Mann (capitolul 3) – „Adrian Leverk?hn, secundarul ca victimã”. În grila de lecturã a lui Virgil Nemoianu, Coriolanus si Adrian Leverk?hn (Doktor Faustus) sînt douã personaje a cãror „disonantã” (în raport cu epoca lor) si „înfrîngere” pãstreazã potentialul creator al umanitãtii, deschid calea spre o reînnoire creatoare. Virgil Nemoianu revine mereu asupra ideii cã progresul nu are nici un sens, se reduce la o simplã masinãrie de nivelat diferentele, în momentul în care exorcizeazã secundarul din sînul societãtii umane: „Aprecierea calitãtilor si principiilor lui Coriolanus… sînt elementele (esentiale întrucît sînt secundare) care trebuie sã completeze progresul dacã acesta nu se vrea a fi un simplu mars spre un viitor sãrãcit”. Aceeasi concluzie o desprinde Virgil Nemoianu din analiza personajului Adrian Leverk?hn: „Serenus (pe care Virgil Nemoianu îl considerã întruchiparea „principalului”) fãrã Adrian – cu alte cuvinte, negarea implicitã a secundarului – este cel care produce catastrofa. Întrucît Serenus Zeitblom îl considerã si-l trateazã pe Adrian ca pe o persoanã neglijabilã, progresul este limitat într-un mod draconic, organicul se transformã într-o componentã mecanicã si previzibilã, existenta organicã a lui Adrian este marginalizatã iar societatea se îndreaptã cãtre barbarie”.