Omul
mondializat
SINDROMUL VULNERABILITÃTII
Ovidiu HURDUZEU
Pentru
multi români, iminentul rãzboi din Golful Persic este o nouã
miscare a cohortelor americane în marsul triumfal spre cucerirea planetei.
Fãrã sã stea prea mult pe gînduri, masinãria
tehnologicã americanã stã gata sã striveascã
tot ceea ce potential ar putea sã i se opunã. George W. Bush,
cel mai puternic om al planetei, apare în chip de cowboy cu degetul
pe trãgaci. Un imaginar eroic-triumfalist îl înflãcãreazã
pe românul uluit de nestãvilita Putere: John Wayne, elicoptere
de atac, Rãzboiul Stelelor, legiuni romane, Cezar, legînd si
dezlãgînd istoria omenirii.
Spre deosebire de români, masele si elitele occidentale au încetat sã gîndeascã în termeni „eroici”. Incepînd cu anii 90, asistãm la mondializarea unei noi paradigme culturale construitã în jurul conceptului de „vulnerabilitate”.
In ultimul timp, occidentalul se simte din ce în ce mai „vulnerabil”. Panica, nesiguranta, apatia socialã, evitarea riscurilor, însotitã de luarea unor mãsuri drastice de securitate au înlocuit spiritul temerar si eroic, activismul politic, dorinta de-a experimenta si a depãsi limitele. Individul încrezãtor în sine si în lumea din jur a lãsat locul unui ins ezitant, derutat - victimã neputincioasã sau, în cel mai bun caz, persoanã „precautã”, temãtoare de riscurile care-o pîndesc la tot pasul.
La început de mileniu, totul a devenit subordonat notiunii de „safety”, sigurantã, securitate. Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabã: te simti liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este „are you safe?”( te simti în sigurantã?). „Siguranta” nu trebuie privitã într-un sens restrîns, pur tehnic, ci în adevãrul ei profound: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realitãtii prin ochelarii „vulnerabilitãtii” este un fenomen cultural, strîns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizãrii si a postmodernitãtii institutionalizate.
Capitalismul traditional si paradigma culturalã a individualismului competitiv au favorizat dezvoltarea „eroului”, a individul „autonom si rational”. „Eroul” se constituia pe el însusi în chip de „subiect”, intervenea activ în cursul istoriei, transformînd realitatea din jur. Atitudinea activ-transformatoare nu avea un caracter aleatoriu. „Animal înzestrat cu ratiune”, subiectul îsi asuma responsabilitatea propriilor sale actiuni a cãror consecinte le suporta direct si în totalitate.
Nu voi insista asupra defectelor individului „autonom si rational” al modernitãtii. Le-am semnalat in Sclavii fericiti, o carte apãrutã anul trecut la Editura Fundatiei Culturale Române. Tin doar sã mentionez cã, în ciuda marilor sale lipsuri, individul „autonom si rational” a contribuit la progresul fãrã precedent al civilizatiei euro-atlantice. Modernitatea si individualismul competitiv au generat un etos al libertãtii individuale, responsabilitãtii si transformãrii (sociale si personale). Fiinta umanã se simtea capabilã sã intervinã si sã modifice cursul istoriei prin permanenta confruntare cu lumea. Individualismul competitiv valoriza astfel actiunea „obiectivã” prin care „eul” iesea din gãoacea propriei subiectivitãti pentru a „testa” realitatea exterioarã.
Postmodernismul a atacat vehement subiectul „eroic”, modelul de identitate umanã al individualismului competitiv (asociat modernitãtii). Heidegger, Foucault, Derrida si multi altii au denuntat „subiectul” în calitatea lui de sub-jectum, element subiacent, bazã a propriilor sale acte si reprezentãri, fundament al istoriei, adevãrului si legii. Individul „autonom si rational” s-a vãzut încoltit din toate pãrtile. I s-au reprosat printre altele viziunea antropocentricã, tendinta de a reduce realitatea la propriile sale reprezentãri (imagini), transformarea ratiunii în ratio (ratiunea instrumentalã a tehnologiei), stergerea granitelor dintre ratio si putere. În final, actiunea transformatoare a „individului autonom si rational” a fost asimilatã actiunii devastatoare a statului totalitar. Pentru stabilimentul cultural al postmodernismului, subiectul „autonom si rational” a instaurat domnia Terorii; Holocaustul nu este creatia lui Hitler, ci a Omului, nãscut odatã cu Renasterea si „dispãrut” gratie multiculturalismului, feminismului & Co., ca „un chip desenat în nisip, la marginea mãrii”(Foucault).
Postmodernitatea opereazã o recontextualizare a conceptelor si valorilor modernitãtii. In primul rînd, libertatea si autonomia subiectului se pierd în pînza de pãianjen a determinismelor de tot felul. Individul si comunitãtile umane sînt incapabile sã-si modifice soarta, sã opereze transformãri majore pe plan social întrucît totul este determinat dinainte, „înscris” inexorabil în fiinta fiecãruia. Omul îsi pierde calitatea sa de „agent al istoriei”, devenind o simplã frunzã bãtutã de vînt.
În acest sens, mi se pare elocventã recontextualizarea de cãtre postmoderni a marxismului si freudismului. Din Marx, postmodernismul retine faptul cã individul apartine în primul rînd unei clase sociale, este reprezentantul unui grup. Drept consecintã, individul, „fiintã istoricã” nu poate actiona în mod liber; la fiecare pas autonomia sa este limitatã de multiplele legãturi care-l leagã de clasa sa socialã si conditiile materiale dintr-o anumitã epocã istoricã. O perspectivã similarã „extrag” postmodernii din opera lui Freud: autonomia subiectului este o iluzie, comportamentul subiectului fiind determinat de cãtre inconstientul sãu. Postmodernii uitã sã aminteascã cã atît Marx cît si Freud cred încã în responsabilitatea si vointa individualã. Departe de a vedea în individ o victimã sau o fiintã vulnerabilã, cei doi gînditori sînt ferm convinsi cã fiinta umanã are capacitatea de a transgresa determinismele care-o înlãntuiesc. Printr-un act lucid de vointã (personalã, la Freud, colectivã, la Marx), omul poate sã instaureze conditiile necesare unei existente mai putin alienante.
Cu riscul de a schematiza un climat intelectual extrem de complex, as îndrãzni totusi sã afirm: într-un fel sau altul, toate curentele de idei legate de postmodernism – (post) structuralism, feminism, multiculturalism etc. – au contribuit la reducerea dimensiunilor individului. Dintr-o fiintã autonomã si responsabilã, omul a devenit slab si dependent, lipsit de capacitatea de a întelege lumea din jur, si, cu atît mai putin, de a o schimba. Timp de patruzeci de ani, corifeii postmodernismului institutionalizat, din universitãti, mass media, „cultura pop(ularã)”, i-au inculcat occidentalului ideea „conditionãrii” sale sociale si psihologice. (De pildã, bãrbatul alb - white male – este „homofob”, se pronuntã împotriva homosexualitãtii întrucît, din fragedã pruncie, patriarhatul l-a „conditionat”, i-a înfipt în cap ideea cã homosexualitatea este o boalã.) Postmodernismul reduce varietatea infinitã a legãturilor interumane la „relatii de putere”. În acceptia lui Foucault „puterea” pãtrunde în toate ungherele persoanei individuale, conditionîndu-i corpul, actiunile, atitudinile, întreaga sa existentã socialã. Mai mult. Ca într-o pînzã de pãianjen, relatiile de putere se împletesc cu relatiile de productie si cele care afecteazã sfera privatã (familie, sexualitate). Puterea nu se manifestã doar prin actiunea sa prohibitivã si punitivã, ci prin multe alte forme „nebãnuite” care o fac „omniprezentã”.
Cînd si cum s-a produs trecerea radicalã de la individualismul competitiv, cultivat de capitalismul traditional, la individualismul „precautionist” al tehno-globalismului? se va fi întrebat cititorul. în opinia mea, individualismul competitiv si cultura „eroicã” ( în care se dezvoltase ) si-au dat obstescul sfîrsit prin anii ’60. Pe ruinele vechii paradigme, se infiripã un nou model de identitate individualã. Este vorba de subiectul solipsist, repliat asupra lui însusi, preocupat doar de universul limitat si limitativ al propriei persoane. Un individ „diminuat” ce se percepe în chip de om vulnerabil, victimã, supravietuitor.
La sfîrsitul anilor ’60 „factorul tehnologic” începe sã afecteze toate cotloanele vietii occidentale. Circulatia persoanelor, mãrfurilor, banilor, informatiilor, imaginilor, simbolurilor, ideilor sau sentimentelor depindeau din ce în ce mai mult de noile tehnologii. Fenomenele majore ale acelor ani – nasterea societãtii de consum si a „culturii pop(ulare)”, dezvoltarea unei mentalitãti a confortului – au fost generate de dezvoltarea exponentialã a tehnologiilor moderne. Activitatea tehnologicã începe deja sã determine raportul individului fatã de naturã, societate si el însusi. Exigentele impuse de rationalizarea si standardizarea tehnologicã devin însã apãsãtoare. Individul se simte „încadrat” de un angrenaj artificial ce nu tolereazã libertatea persoanei de a se dezvolta conform unor legi proprii. Incapabil sã ia o distantã criticã fatã de societatea tehnologicã, individul adoptã o atitudine pasivã si resemnatã – atitudinea victimei si a omului vulnerabil.
„Sînt vulnerabil!” devine deviza tinerei generatii „baby-boomer” (a anilor 60). Omul vulnerabil renuntã sã mai actioneze asupra lumii exterioare, „sa facã istorie”, se preocupã exclusiv de propria sa subiectivitate. Incapabil sã schimbe lumea exterioarã, este obsedat de „împlinirea de sine”.
De la bun început, noua societate postindustrialã creeazã mecanisme adaptative si consolative menite sã ascundã efectele distructive ale integrãrii tehniciste. „Vulnerabilitatea” nu este perceputã ca o conditie intolerabilã, asociatã suferintei si lipsei de libertate. Dimpotrivã. „Cultura popularã” a anilor 60, supranumitã si „contra-culturã”, considerã vulnerabilitatea o virtute, un mod de existentã acceptabil, chiar de dorit.
Pe de-o parte, vulnerabilismul postmodern deculpabilizeazã individul, îi oferã o justificare pentru neputinta de a mai initia si opera schimbãri sociale. Omul nu este responsabil de actele sale. Încã din copilãrie, clasa socialã din care face parte, „pulsiunile” sale psihice îi determinã ideile si comportamentul. Sociobiologia, formã de scientism „en vogue” în zilele noastre, sustine cu toatã seriozitatea: genele ne-au creat trup si suflet. Urmînd o astfel de argumentatie, un criminal este un „bolnav” ce nu rãspunde de faptele sale. De aici, dezvoltarea fãrã precendent a unui stabiliment terapeutic menit sã se îngrijeascã de „vulnerabilitãtile” persoanelor individuale sau a unor grupuri de „victime” oficial desemnate.
Pe de altã parte, revolutia tehnologicã post-industrialã permite dezvoltarea consumismului de masã si a „societãtii spectacolului”. Abundenta de mãrfuri si imagini spectaculare creeazã viziunea unui paradis pe pãmînt. Omul vulnerabil adoptã o mentalitate a confortului cu efecte „infantilizante” asupra personalitãtii sale: „În aceastã viziune” – afirma (în 1970) Erich Fromm, unul dintre reprezentantii Scolii de la Frankfurt, – „tehnica preia caracteristicile Mamei-Naturã; îsi hrãneste copiii la sîn, îi alinã cu un neîncetat cîntec de leagãn (în forma radioului si a televiziunii). În acest proces, din punct de vedere emtional, omul devine un copil; crede cã sînul mamei îi va furniza mereu lapte, din abundentã, iar deciziile nu mai trebuie luate de cãtre individ.
Începînd cu anii 80, revolutia informationalã favorizeazã mondializarea societãtii tehnologice. Urmîndu-si propria logicã, tehnologia actualã unificã omenirea prin omogenizarea diferentelor si eradicarea alteritãtii. In noul global village, omul occidental se simte din ce în ce mai vulnerabil. Cadrele de referintã traditionale, atît mentale cît si sociale – familia, natiunea, religia crestinã, cultura umanist-clasicã – nu mai furnizeazã sistemul de valori necesar „construirii” unei solide identitãti personale. Omul este redus la prezenta precarã a corpului sãu (fizic si mental) – un corp angrenat într-un cadru supus rationalizãrii tehnice.
Ca parte a unor ansambluri tehnologice, acest trup în viatã urmeazã logica de functionare a tehnologiei. Pentru a opera în mod eficient, sistemele tehnologice dezamorseazã contradictiile, lichideazã antinomiile si evitã relatiile conflictuale. Orice tensiune, dezacord sau desincronizare poate sã producã scurtcircuite, gripaje sau blocãri. De o manierã similarã, „animalul tehnologic” (Elul) se simte în sigurantã doar în momentul în care orice variabilã si element necunoscut sau rezistent sînt eliminate din viata sa. Diferentele (elementele variabile) sînt tolerate atîta timp cît rãmîn la stadiul ornamental, nu comportã contradictii.
În noua viziune „precautionistã”, variabilitatea si alteritatea au devenit factori de risc, implicã un „hazard” (în englezã „hazard” a ajuns sã desemneze orice element neprevãzut). La tot pasul, întîlnesti o primejdie, o amenintare, un „safety hazard” (factor de risc), vizibil sau invizibil, Ceea ce pînã mai ieri pãrea un risc neglijabil, pe deplin asumat, a devenit astãzi un pericol coplesitor, uneori apocaliptic. Factorii de risc au devenit alunele, telefoanele celulare, încãlzirea planetei, asteroizii, boala vacii nebune, exploziile stelare, Salmonella, sîngele contaminat, tigãrile, obezitatea, pesticidele, expunerea la soare, ca sã nu mai vorbim de teroristi, pedofili, hãrtuitori sexuali. La toate acestea se adaugã riscurile potentiale sau fantasmatice: orice arab ar putea fi terorist, orice bãrbat, un posibil violator etc. A fost destul ca o mînã de fanatici religiosi sã anunte clonarea unei fiinte umane; imediat s-a declansat isteria colectivã în jurul tehnicilor de clonare. Încet dar sigur, viziunea precautionistã începe sã domine mai toate domeniile de activitate. Se impun restrictii si interdictii, se iau mãsuri de securitate chiar acolo unde ceva nici mãcar nu s-a întîmplat, sub pretextul „dar dacã…”. Decît sã ne trezim cu nu stiu ce belea pe cap, mai bine nu riscãm! Prin urmare, în laborator, savantul devine precaut în experimentãrile sale; la birou, bãrbatul n-o mai complimenteazã pe colega sa, ca nu cumva sã fie acuzat de „hãrtuire sexualã”. Riscurile s-au înmultit exponential încît a apãrut si-o nouã stiintã: riscologia! Desigur, nu riscurile s-au înmultit, s-a schimbat doar perspectiva din care sînt percepute. (Un prieten american îmi spunea cã românii ar putea scoate bani frumosi din turismul de masã, dacã ar promova formula „Romania- safe exoticism” – România, exotism în sigurantã).
Încercarea de a construi o „societate cu risc zero” tine de domeniul utopiilor totalitare. A elimina variabilitatea si incertitudinea din viata omului înseamnã, nici mai mult nici mai putin, decît a exercita un control minutios asupra fiecãrui individ. Inteleg prin control nu numai tehnicile de „supraveghere” tehno-birocraticã, ci mai ales auto-controlul si supravegherea reciprocã a indivizilor. În acest sens, un exemplu concludent ni-l furnizeazã „corectitudinea politicã”. Sub pretextul apãrãrii individului vulnerabil, „corectitudinea politicã” se dovedeste a fi o metodã sofisticatã de a cenzura orice manifestare de agresivitate (verbalã, comportamentalã) – manifestare „ofensatoare” în limbajul „politic correct” - oricît ar fi ea de nevinovatã sau legitimã. ( Pulsiunile agresive sînt variabile disturbatorii ce nu pot „rationalizate” în sensul weberian al cuvîntului)
„Societatea de supraveghere” în curs de constituire nu este impusã de sus, de fortele oculte ale Puterii. Precum tehnologia, omul vulnerabil se simte pierdut în fata complexitãtii vietii. Dupã cum bine stim, un ordinator oferã solutia cea mai eficientã doar în conditiile rezolvãrii problemelor într-un cadru predeterminat. In mod asemãnãtor, omul vulnerabil nu tolereazã disonantul, „functioneazã” doar în contexte previzibile. In fond, pentru omul vulnerabil, pierderea autonomiei si a libertãtii este un fel de usurare. Libertatea, o mult prea grea povarã, stîrneste dorinta de a explora necunoscutul si incitã la nesupunere fatã de realitãtile status-quo-ului.
Omul vulnerabil renuntã în mod voluntar la libertatea sa în favoarea „tehnicilor” si „tehnicienilor” care promit sã transforme imprevizibilul într-un element cuantificabil. Intreaga viatã trebuie trãitã dupã norme „corecte”, sub îndrumarea specialistilor. Individul, aflat într-o stare de nesigurantã extremã, se simte incapabil sã mai navigheze prin existentã. In loc sã-si exercite initiativa, apeleazã la sfatul „profesionistilor” cum ar fi celebrii „life coaches” (instructori de viatã): „În acelasi timp, mentor, terapeut, consilier de afaceri, cel mai bun prieten si mamã dojenitoare, un ‘life coach’ te sfãtuieste ce strategii sã adopti atît fatã de sefi, în relatiile de muncã, cît si fatã de pãrinti, copii, si sotie. ‘Life coach’- ul vrea sã stie cît de bine mãnînci. Dacã faci exercitii fizice. Dacã te cureti între dinti în fiecare zi. Dacã esti la zi cu plata impozitelor. Dacã dormi pe o saltea confortabilã – dacã îti faci patul.” (Tessa Souter, Un cuvînt suflat la ureche, „The Times Weekend », 22 martie 1997, p.1).
Din punct de vedere economic, societãtile postindustriale sînt mai solide decît oricînd. Nivelul de trai al cetãtenilor a atins limite de „vis”. În ciuda atacului terorist asupra Americii, nu existã nici o amenintare majorã la adresa Occidentului postindustrial. Capitalismul de tip laissez-faire a cuprins întreaga planetã. In SUA, conservatorii, adepti ai rãspunderii si responsabilitãtii individuale, au obtinut o victorie zdrobitoare la urne. Europa, si ea, înclinã din ce în ce mai mult spre laissez-faire si politicile liberale de centru dreapta. Climatul de pasivitate, nesigurantã si apatie rãmîne însã neschimbat. Nici economia, nici schimbãrile politice nu par sã afecteze „constiinta vulnerabilitãtii”, a cãrei sursã pare a fi mult mai adîncã.
Cultura vulnerabilitãtii postuleazã un univers determinist, tehnocentric care exclude contingenta, spontaneitatea, libertatea si alteritatea. Este o lume aplatizatã, finitã si auto-referentialã. O lume degradatã în care diversitatea, alteritatea, relatiile conflictuale sînt percepute ca „riscuri”, reale sau potentiale. În aceastã lume lipsitã de mister si transcendentã, omul este o fiintã fragilã, „hãrtuitã” permanent de pericole. Noul univers al vulnerabilitãtii se dovedeste a fi varianta postmodernã a mai vechii lumi gnostice. Ca si omul gnostic, omul vulnerabil recunoaste doar relatiile de putere. Pe de o parte, omul vulnerabil se simte strivit de divinitãtile surogat, marile „sisteme de putere” contemporane, tehnocratice în esenta lor (piata mondializatã, scientismul, tehnologia); pe de altã parte, acest om încearcã sã suplineascã propria-i slãbiciune prin aderarea conformistã la un „grup” (grupul feminist, grupul ecologist, grupul „apãrãtorilor drepturilor omului” etc.). „Grupul” functioneazã ca o structurã intermediarã, de legãturã, între individul izolat si divinitãtile imanente ce au înlocuit Unul transcendent al societãtilor teocratice. Adoptarea unei identitãti de grup îi oferã individului atît iluzia apartenentei la o colectivitate (cu siguranta si beneficiile pe care le conferã „puterea de grup”), cît si un anumit „spatiu de manevrã” ( un surogat de gîndire individualã, curãtatã însã de „riscurile” asociate individualismului traditional: responsabilitate, unicitate si autonomie personalã, libertatea gîndirii, atitudinilor si comportamentelor ).
Dezvoltarea unei culturi a vulnerabilitãtii, a omniprezentei riscurilor este o revenire la neo-platonismul gnosticilor. Lumea realã este denigratã întrucît se dovedeste a fi tãrîmul „periculos” al singularitãtii, diversitãtii si pluralitãtii. Variabilitatea implicã un risc, un hazard. Iatã de ce, noua culturã a vulnerabilitãtii limiteazã sau descurajeazã experimentele intelectuale si artistice „prea îndrãznete”, schimbãrile sociale „radicale”, gîndirea criticã si demistificatoare, încrederea în capacitatea omului de-a depãsi în permanentã limitele. Departe de a înlãtura „esentialismul”, omul vulnerabil îl reintroduce în mai toate domeniile. Ceea ce nu are o naturã predeterminatã, nu urmeazã o normã si se sustrage unei ordini supuse rationalizãrii tehniciste - implicã riscuri pe care nu este „indicat” sã ni le asumãm. Omul vulnerabil nu are altã solutie decît sã se conformeze ordinii stabilite. Sã se integreze în angrenaj ca o piesã bine, bine unsã.
Spre deosebire de români, masele si elitele occidentale au încetat sã gîndeascã în termeni „eroici”. Incepînd cu anii 90, asistãm la mondializarea unei noi paradigme culturale construitã în jurul conceptului de „vulnerabilitate”.
In ultimul timp, occidentalul se simte din ce în ce mai „vulnerabil”. Panica, nesiguranta, apatia socialã, evitarea riscurilor, însotitã de luarea unor mãsuri drastice de securitate au înlocuit spiritul temerar si eroic, activismul politic, dorinta de-a experimenta si a depãsi limitele. Individul încrezãtor în sine si în lumea din jur a lãsat locul unui ins ezitant, derutat - victimã neputincioasã sau, în cel mai bun caz, persoanã „precautã”, temãtoare de riscurile care-o pîndesc la tot pasul.
La început de mileniu, totul a devenit subordonat notiunii de „safety”, sigurantã, securitate. Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabã: te simti liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este „are you safe?”( te simti în sigurantã?). „Siguranta” nu trebuie privitã într-un sens restrîns, pur tehnic, ci în adevãrul ei profound: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realitãtii prin ochelarii „vulnerabilitãtii” este un fenomen cultural, strîns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizãrii si a postmodernitãtii institutionalizate.
Capitalismul traditional si paradigma culturalã a individualismului competitiv au favorizat dezvoltarea „eroului”, a individul „autonom si rational”. „Eroul” se constituia pe el însusi în chip de „subiect”, intervenea activ în cursul istoriei, transformînd realitatea din jur. Atitudinea activ-transformatoare nu avea un caracter aleatoriu. „Animal înzestrat cu ratiune”, subiectul îsi asuma responsabilitatea propriilor sale actiuni a cãror consecinte le suporta direct si în totalitate.
Nu voi insista asupra defectelor individului „autonom si rational” al modernitãtii. Le-am semnalat in Sclavii fericiti, o carte apãrutã anul trecut la Editura Fundatiei Culturale Române. Tin doar sã mentionez cã, în ciuda marilor sale lipsuri, individul „autonom si rational” a contribuit la progresul fãrã precedent al civilizatiei euro-atlantice. Modernitatea si individualismul competitiv au generat un etos al libertãtii individuale, responsabilitãtii si transformãrii (sociale si personale). Fiinta umanã se simtea capabilã sã intervinã si sã modifice cursul istoriei prin permanenta confruntare cu lumea. Individualismul competitiv valoriza astfel actiunea „obiectivã” prin care „eul” iesea din gãoacea propriei subiectivitãti pentru a „testa” realitatea exterioarã.
Postmodernismul a atacat vehement subiectul „eroic”, modelul de identitate umanã al individualismului competitiv (asociat modernitãtii). Heidegger, Foucault, Derrida si multi altii au denuntat „subiectul” în calitatea lui de sub-jectum, element subiacent, bazã a propriilor sale acte si reprezentãri, fundament al istoriei, adevãrului si legii. Individul „autonom si rational” s-a vãzut încoltit din toate pãrtile. I s-au reprosat printre altele viziunea antropocentricã, tendinta de a reduce realitatea la propriile sale reprezentãri (imagini), transformarea ratiunii în ratio (ratiunea instrumentalã a tehnologiei), stergerea granitelor dintre ratio si putere. În final, actiunea transformatoare a „individului autonom si rational” a fost asimilatã actiunii devastatoare a statului totalitar. Pentru stabilimentul cultural al postmodernismului, subiectul „autonom si rational” a instaurat domnia Terorii; Holocaustul nu este creatia lui Hitler, ci a Omului, nãscut odatã cu Renasterea si „dispãrut” gratie multiculturalismului, feminismului & Co., ca „un chip desenat în nisip, la marginea mãrii”(Foucault).
Postmodernitatea opereazã o recontextualizare a conceptelor si valorilor modernitãtii. In primul rînd, libertatea si autonomia subiectului se pierd în pînza de pãianjen a determinismelor de tot felul. Individul si comunitãtile umane sînt incapabile sã-si modifice soarta, sã opereze transformãri majore pe plan social întrucît totul este determinat dinainte, „înscris” inexorabil în fiinta fiecãruia. Omul îsi pierde calitatea sa de „agent al istoriei”, devenind o simplã frunzã bãtutã de vînt.
În acest sens, mi se pare elocventã recontextualizarea de cãtre postmoderni a marxismului si freudismului. Din Marx, postmodernismul retine faptul cã individul apartine în primul rînd unei clase sociale, este reprezentantul unui grup. Drept consecintã, individul, „fiintã istoricã” nu poate actiona în mod liber; la fiecare pas autonomia sa este limitatã de multiplele legãturi care-l leagã de clasa sa socialã si conditiile materiale dintr-o anumitã epocã istoricã. O perspectivã similarã „extrag” postmodernii din opera lui Freud: autonomia subiectului este o iluzie, comportamentul subiectului fiind determinat de cãtre inconstientul sãu. Postmodernii uitã sã aminteascã cã atît Marx cît si Freud cred încã în responsabilitatea si vointa individualã. Departe de a vedea în individ o victimã sau o fiintã vulnerabilã, cei doi gînditori sînt ferm convinsi cã fiinta umanã are capacitatea de a transgresa determinismele care-o înlãntuiesc. Printr-un act lucid de vointã (personalã, la Freud, colectivã, la Marx), omul poate sã instaureze conditiile necesare unei existente mai putin alienante.
Cu riscul de a schematiza un climat intelectual extrem de complex, as îndrãzni totusi sã afirm: într-un fel sau altul, toate curentele de idei legate de postmodernism – (post) structuralism, feminism, multiculturalism etc. – au contribuit la reducerea dimensiunilor individului. Dintr-o fiintã autonomã si responsabilã, omul a devenit slab si dependent, lipsit de capacitatea de a întelege lumea din jur, si, cu atît mai putin, de a o schimba. Timp de patruzeci de ani, corifeii postmodernismului institutionalizat, din universitãti, mass media, „cultura pop(ularã)”, i-au inculcat occidentalului ideea „conditionãrii” sale sociale si psihologice. (De pildã, bãrbatul alb - white male – este „homofob”, se pronuntã împotriva homosexualitãtii întrucît, din fragedã pruncie, patriarhatul l-a „conditionat”, i-a înfipt în cap ideea cã homosexualitatea este o boalã.) Postmodernismul reduce varietatea infinitã a legãturilor interumane la „relatii de putere”. În acceptia lui Foucault „puterea” pãtrunde în toate ungherele persoanei individuale, conditionîndu-i corpul, actiunile, atitudinile, întreaga sa existentã socialã. Mai mult. Ca într-o pînzã de pãianjen, relatiile de putere se împletesc cu relatiile de productie si cele care afecteazã sfera privatã (familie, sexualitate). Puterea nu se manifestã doar prin actiunea sa prohibitivã si punitivã, ci prin multe alte forme „nebãnuite” care o fac „omniprezentã”.
Cînd si cum s-a produs trecerea radicalã de la individualismul competitiv, cultivat de capitalismul traditional, la individualismul „precautionist” al tehno-globalismului? se va fi întrebat cititorul. în opinia mea, individualismul competitiv si cultura „eroicã” ( în care se dezvoltase ) si-au dat obstescul sfîrsit prin anii ’60. Pe ruinele vechii paradigme, se infiripã un nou model de identitate individualã. Este vorba de subiectul solipsist, repliat asupra lui însusi, preocupat doar de universul limitat si limitativ al propriei persoane. Un individ „diminuat” ce se percepe în chip de om vulnerabil, victimã, supravietuitor.
La sfîrsitul anilor ’60 „factorul tehnologic” începe sã afecteze toate cotloanele vietii occidentale. Circulatia persoanelor, mãrfurilor, banilor, informatiilor, imaginilor, simbolurilor, ideilor sau sentimentelor depindeau din ce în ce mai mult de noile tehnologii. Fenomenele majore ale acelor ani – nasterea societãtii de consum si a „culturii pop(ulare)”, dezvoltarea unei mentalitãti a confortului – au fost generate de dezvoltarea exponentialã a tehnologiilor moderne. Activitatea tehnologicã începe deja sã determine raportul individului fatã de naturã, societate si el însusi. Exigentele impuse de rationalizarea si standardizarea tehnologicã devin însã apãsãtoare. Individul se simte „încadrat” de un angrenaj artificial ce nu tolereazã libertatea persoanei de a se dezvolta conform unor legi proprii. Incapabil sã ia o distantã criticã fatã de societatea tehnologicã, individul adoptã o atitudine pasivã si resemnatã – atitudinea victimei si a omului vulnerabil.
„Sînt vulnerabil!” devine deviza tinerei generatii „baby-boomer” (a anilor 60). Omul vulnerabil renuntã sã mai actioneze asupra lumii exterioare, „sa facã istorie”, se preocupã exclusiv de propria sa subiectivitate. Incapabil sã schimbe lumea exterioarã, este obsedat de „împlinirea de sine”.
De la bun început, noua societate postindustrialã creeazã mecanisme adaptative si consolative menite sã ascundã efectele distructive ale integrãrii tehniciste. „Vulnerabilitatea” nu este perceputã ca o conditie intolerabilã, asociatã suferintei si lipsei de libertate. Dimpotrivã. „Cultura popularã” a anilor 60, supranumitã si „contra-culturã”, considerã vulnerabilitatea o virtute, un mod de existentã acceptabil, chiar de dorit.
Pe de-o parte, vulnerabilismul postmodern deculpabilizeazã individul, îi oferã o justificare pentru neputinta de a mai initia si opera schimbãri sociale. Omul nu este responsabil de actele sale. Încã din copilãrie, clasa socialã din care face parte, „pulsiunile” sale psihice îi determinã ideile si comportamentul. Sociobiologia, formã de scientism „en vogue” în zilele noastre, sustine cu toatã seriozitatea: genele ne-au creat trup si suflet. Urmînd o astfel de argumentatie, un criminal este un „bolnav” ce nu rãspunde de faptele sale. De aici, dezvoltarea fãrã precendent a unui stabiliment terapeutic menit sã se îngrijeascã de „vulnerabilitãtile” persoanelor individuale sau a unor grupuri de „victime” oficial desemnate.
Pe de altã parte, revolutia tehnologicã post-industrialã permite dezvoltarea consumismului de masã si a „societãtii spectacolului”. Abundenta de mãrfuri si imagini spectaculare creeazã viziunea unui paradis pe pãmînt. Omul vulnerabil adoptã o mentalitate a confortului cu efecte „infantilizante” asupra personalitãtii sale: „În aceastã viziune” – afirma (în 1970) Erich Fromm, unul dintre reprezentantii Scolii de la Frankfurt, – „tehnica preia caracteristicile Mamei-Naturã; îsi hrãneste copiii la sîn, îi alinã cu un neîncetat cîntec de leagãn (în forma radioului si a televiziunii). În acest proces, din punct de vedere emtional, omul devine un copil; crede cã sînul mamei îi va furniza mereu lapte, din abundentã, iar deciziile nu mai trebuie luate de cãtre individ.
Începînd cu anii 80, revolutia informationalã favorizeazã mondializarea societãtii tehnologice. Urmîndu-si propria logicã, tehnologia actualã unificã omenirea prin omogenizarea diferentelor si eradicarea alteritãtii. In noul global village, omul occidental se simte din ce în ce mai vulnerabil. Cadrele de referintã traditionale, atît mentale cît si sociale – familia, natiunea, religia crestinã, cultura umanist-clasicã – nu mai furnizeazã sistemul de valori necesar „construirii” unei solide identitãti personale. Omul este redus la prezenta precarã a corpului sãu (fizic si mental) – un corp angrenat într-un cadru supus rationalizãrii tehnice.
Ca parte a unor ansambluri tehnologice, acest trup în viatã urmeazã logica de functionare a tehnologiei. Pentru a opera în mod eficient, sistemele tehnologice dezamorseazã contradictiile, lichideazã antinomiile si evitã relatiile conflictuale. Orice tensiune, dezacord sau desincronizare poate sã producã scurtcircuite, gripaje sau blocãri. De o manierã similarã, „animalul tehnologic” (Elul) se simte în sigurantã doar în momentul în care orice variabilã si element necunoscut sau rezistent sînt eliminate din viata sa. Diferentele (elementele variabile) sînt tolerate atîta timp cît rãmîn la stadiul ornamental, nu comportã contradictii.
În noua viziune „precautionistã”, variabilitatea si alteritatea au devenit factori de risc, implicã un „hazard” (în englezã „hazard” a ajuns sã desemneze orice element neprevãzut). La tot pasul, întîlnesti o primejdie, o amenintare, un „safety hazard” (factor de risc), vizibil sau invizibil, Ceea ce pînã mai ieri pãrea un risc neglijabil, pe deplin asumat, a devenit astãzi un pericol coplesitor, uneori apocaliptic. Factorii de risc au devenit alunele, telefoanele celulare, încãlzirea planetei, asteroizii, boala vacii nebune, exploziile stelare, Salmonella, sîngele contaminat, tigãrile, obezitatea, pesticidele, expunerea la soare, ca sã nu mai vorbim de teroristi, pedofili, hãrtuitori sexuali. La toate acestea se adaugã riscurile potentiale sau fantasmatice: orice arab ar putea fi terorist, orice bãrbat, un posibil violator etc. A fost destul ca o mînã de fanatici religiosi sã anunte clonarea unei fiinte umane; imediat s-a declansat isteria colectivã în jurul tehnicilor de clonare. Încet dar sigur, viziunea precautionistã începe sã domine mai toate domeniile de activitate. Se impun restrictii si interdictii, se iau mãsuri de securitate chiar acolo unde ceva nici mãcar nu s-a întîmplat, sub pretextul „dar dacã…”. Decît sã ne trezim cu nu stiu ce belea pe cap, mai bine nu riscãm! Prin urmare, în laborator, savantul devine precaut în experimentãrile sale; la birou, bãrbatul n-o mai complimenteazã pe colega sa, ca nu cumva sã fie acuzat de „hãrtuire sexualã”. Riscurile s-au înmultit exponential încît a apãrut si-o nouã stiintã: riscologia! Desigur, nu riscurile s-au înmultit, s-a schimbat doar perspectiva din care sînt percepute. (Un prieten american îmi spunea cã românii ar putea scoate bani frumosi din turismul de masã, dacã ar promova formula „Romania- safe exoticism” – România, exotism în sigurantã).
Încercarea de a construi o „societate cu risc zero” tine de domeniul utopiilor totalitare. A elimina variabilitatea si incertitudinea din viata omului înseamnã, nici mai mult nici mai putin, decît a exercita un control minutios asupra fiecãrui individ. Inteleg prin control nu numai tehnicile de „supraveghere” tehno-birocraticã, ci mai ales auto-controlul si supravegherea reciprocã a indivizilor. În acest sens, un exemplu concludent ni-l furnizeazã „corectitudinea politicã”. Sub pretextul apãrãrii individului vulnerabil, „corectitudinea politicã” se dovedeste a fi o metodã sofisticatã de a cenzura orice manifestare de agresivitate (verbalã, comportamentalã) – manifestare „ofensatoare” în limbajul „politic correct” - oricît ar fi ea de nevinovatã sau legitimã. ( Pulsiunile agresive sînt variabile disturbatorii ce nu pot „rationalizate” în sensul weberian al cuvîntului)
„Societatea de supraveghere” în curs de constituire nu este impusã de sus, de fortele oculte ale Puterii. Precum tehnologia, omul vulnerabil se simte pierdut în fata complexitãtii vietii. Dupã cum bine stim, un ordinator oferã solutia cea mai eficientã doar în conditiile rezolvãrii problemelor într-un cadru predeterminat. In mod asemãnãtor, omul vulnerabil nu tolereazã disonantul, „functioneazã” doar în contexte previzibile. In fond, pentru omul vulnerabil, pierderea autonomiei si a libertãtii este un fel de usurare. Libertatea, o mult prea grea povarã, stîrneste dorinta de a explora necunoscutul si incitã la nesupunere fatã de realitãtile status-quo-ului.
Omul vulnerabil renuntã în mod voluntar la libertatea sa în favoarea „tehnicilor” si „tehnicienilor” care promit sã transforme imprevizibilul într-un element cuantificabil. Intreaga viatã trebuie trãitã dupã norme „corecte”, sub îndrumarea specialistilor. Individul, aflat într-o stare de nesigurantã extremã, se simte incapabil sã mai navigheze prin existentã. In loc sã-si exercite initiativa, apeleazã la sfatul „profesionistilor” cum ar fi celebrii „life coaches” (instructori de viatã): „În acelasi timp, mentor, terapeut, consilier de afaceri, cel mai bun prieten si mamã dojenitoare, un ‘life coach’ te sfãtuieste ce strategii sã adopti atît fatã de sefi, în relatiile de muncã, cît si fatã de pãrinti, copii, si sotie. ‘Life coach’- ul vrea sã stie cît de bine mãnînci. Dacã faci exercitii fizice. Dacã te cureti între dinti în fiecare zi. Dacã esti la zi cu plata impozitelor. Dacã dormi pe o saltea confortabilã – dacã îti faci patul.” (Tessa Souter, Un cuvînt suflat la ureche, „The Times Weekend », 22 martie 1997, p.1).
Din punct de vedere economic, societãtile postindustriale sînt mai solide decît oricînd. Nivelul de trai al cetãtenilor a atins limite de „vis”. În ciuda atacului terorist asupra Americii, nu existã nici o amenintare majorã la adresa Occidentului postindustrial. Capitalismul de tip laissez-faire a cuprins întreaga planetã. In SUA, conservatorii, adepti ai rãspunderii si responsabilitãtii individuale, au obtinut o victorie zdrobitoare la urne. Europa, si ea, înclinã din ce în ce mai mult spre laissez-faire si politicile liberale de centru dreapta. Climatul de pasivitate, nesigurantã si apatie rãmîne însã neschimbat. Nici economia, nici schimbãrile politice nu par sã afecteze „constiinta vulnerabilitãtii”, a cãrei sursã pare a fi mult mai adîncã.
Cultura vulnerabilitãtii postuleazã un univers determinist, tehnocentric care exclude contingenta, spontaneitatea, libertatea si alteritatea. Este o lume aplatizatã, finitã si auto-referentialã. O lume degradatã în care diversitatea, alteritatea, relatiile conflictuale sînt percepute ca „riscuri”, reale sau potentiale. În aceastã lume lipsitã de mister si transcendentã, omul este o fiintã fragilã, „hãrtuitã” permanent de pericole. Noul univers al vulnerabilitãtii se dovedeste a fi varianta postmodernã a mai vechii lumi gnostice. Ca si omul gnostic, omul vulnerabil recunoaste doar relatiile de putere. Pe de o parte, omul vulnerabil se simte strivit de divinitãtile surogat, marile „sisteme de putere” contemporane, tehnocratice în esenta lor (piata mondializatã, scientismul, tehnologia); pe de altã parte, acest om încearcã sã suplineascã propria-i slãbiciune prin aderarea conformistã la un „grup” (grupul feminist, grupul ecologist, grupul „apãrãtorilor drepturilor omului” etc.). „Grupul” functioneazã ca o structurã intermediarã, de legãturã, între individul izolat si divinitãtile imanente ce au înlocuit Unul transcendent al societãtilor teocratice. Adoptarea unei identitãti de grup îi oferã individului atît iluzia apartenentei la o colectivitate (cu siguranta si beneficiile pe care le conferã „puterea de grup”), cît si un anumit „spatiu de manevrã” ( un surogat de gîndire individualã, curãtatã însã de „riscurile” asociate individualismului traditional: responsabilitate, unicitate si autonomie personalã, libertatea gîndirii, atitudinilor si comportamentelor ).
Dezvoltarea unei culturi a vulnerabilitãtii, a omniprezentei riscurilor este o revenire la neo-platonismul gnosticilor. Lumea realã este denigratã întrucît se dovedeste a fi tãrîmul „periculos” al singularitãtii, diversitãtii si pluralitãtii. Variabilitatea implicã un risc, un hazard. Iatã de ce, noua culturã a vulnerabilitãtii limiteazã sau descurajeazã experimentele intelectuale si artistice „prea îndrãznete”, schimbãrile sociale „radicale”, gîndirea criticã si demistificatoare, încrederea în capacitatea omului de-a depãsi în permanentã limitele. Departe de a înlãtura „esentialismul”, omul vulnerabil îl reintroduce în mai toate domeniile. Ceea ce nu are o naturã predeterminatã, nu urmeazã o normã si se sustrage unei ordini supuse rationalizãrii tehniciste - implicã riscuri pe care nu este „indicat” sã ni le asumãm. Omul vulnerabil nu are altã solutie decît sã se conformeze ordinii stabilite. Sã se integreze în angrenaj ca o piesã bine, bine unsã.