Încet dar sigur, valorile si idealurile societătii civile sînt înlocuite de cele ale societătii de consum. Concomitent, „comunitătile de consumatori”, tind să înlocuiască comunitătile umane traditionale. „Clasa socială”, „natiunea”, „familia” devin structuri din ce în ce mai slabe, incapabile să-l încadreze pe individ. „Băietii de cartier” din România, care ascultă „gagsta rap” si imită star-urile MTV în gesturi si îmbrăcăminte, se simt mai aproape de tinerii „cool” din „State”, decît de conationalii lor.
Adeseori integrarea în economia de piată mondializată se realizează prin intermediul „grupurilor” (etnice, minorităti sexuale) formate pe tiparul comunitătii de consumatori. „Victimele” sînt indivizi care odinioară fuseseră exclusi (mai mult sau mai putin) din sfera consumului (femeile, minoritătile etnice, handicapatii, homosexualii, copiii). Prin afilierea la un grup de victime institutionalizate, individul „oprimat” obtine niste avantaje materiale (compensatii) care îi permit să devină consumator. Odată integrată în sistem, „victima” va fi îmboldită să consume din ce în ce mai mult. Consumul depinde însă de puterea de cumpărare a fiecăruia. Iată de ce, victima, pentru a-si satisface necesitătile, reale sau false, are obligatia să devină un producător constiincios. (Observăm cum mecanismele „victimizării” operează în mod selectiv. „Victime” nu sînt africanii din Mali, exclusi din circuitele economice ale mondializării; „victime” sînt femeile occidentale, negrii si mexicanii din SUA, arabii din Franta. Conectarea lor la circuitul productie/consum este necesară, creează noi piete de desfacere.
România are toate sansele să devină în următoarele decenii o societate de consum, cu avantajele si dezavantajele ei. Hypermarket-urile vor împînzi tara, oferind spre vînzare, aproape exclusiv, produse din import. În sistemul laissez-faire al tehnoglobalismului, rolul României va fi să înghită o parte din supraproductia statelor avansate, nicidecum să devină un producător competitiv. Banii pentru consum vor fi asigurati din împrumuturi – atît populatia cît si statul se vor îndatora la sînge – munca „la negru” în străinătate si o industrie de „asamblare”. Forta de muncă ieftină va fi singurul avantaj real al economiei românesti.
Pe plan social-economic vor avea loc schimbări masive. În primul rînd, în agricultură. Transformarea agriculturii românesti într-un „agro-business”, ce va utiliza doar 10% din forta de muncă a tării, implică pauperizarea a milioane de tărani. Marile ferme vor ruina micile gospodării tărănesti, incapabile să supravietuiască într-un regim de liberă concurentă. Drept urmare, tinerii de la sate vor lua drumul marilor orase unde vor deveni someri, delicventi sau, în cel mai bun caz, muncitori industriali cu salarii de mizerie. Prea putini vor fi tăranii care vor avea initiativa si capitalul necesar să pună pe roate afaceri prospere. Mi se pare utopică imaginea unei Românii în care fiecare gospodărie tărănească este transformată în pensiune rurală sau fermă de produse biologice. Transformarea unei agriculturi de subzistentă într-una de tip industrial nu poate fi decît traumatică. Din păcate, se pare că tragedia satului românesc, începută în comunism, nu se va sfîrsi prea curînd.
Marile orase se vor schimba radical. Bucurestiul va deveni probabil un Bangkok al Balcanilor, nicidecum mult visatul „Mic Paris”. Traficul, poluarea, speculatiile imobiliare, vor transforma orasul într-o metropolă haotică, dominată de contraste frapante. Mizeria „balcanică” din cartierele-mahala va sta alături de luxul ostentativ al „noilor” zone rezidentiale; „occidentalismul” impersonal al mall-urilor si „centrelor financiare” va însoti sărăcia neaosă de pe străzile lăturalinice. Zona verde a orasului, cu parcurile si restaurantele-grădină, se va restrînge considerabil, „verdeata” va deveni obiect de lux, destinat consumului celor bogati. Săraci si bogati, tineri si bătrîni, vor fi preocupati doar de partea materială a vietii. Banul va fi etalonul universal, criteriul de valoare suprem, alfa si omega unei societăti în care idealismul se va reduce la „cum să devii milionar în euro”. Îndividul se va defini pe sine prin acumularea si consumul de produse. Traditia, istoria natională, cu întreaga ei mitologie legată de eroii neamului, religia ortodoxă etc. – vor îndeplini un rol decorativ în formarea personalitătii individuale. Fiecare se va raporta la cum si ce consumă; confortul material va deveni scopul supreme al unei vieti „împlinite”.
Consumismul, ca factor fundamental în slefuirea identitătii individuale, va avea însă un alt înteles. „Smecherul”, „teparul”, „baronul local” – toti acesti urmasi ai bisnitarilor si securistilor neciopliti din comunism – sînt figuri umane asociate unui capitalism primitiv, dominat de relatii sociale de tip traditional. „Baronul local” consumă în mod sfidător, sub ochii celor care crapă de foame, ca „să-l vadă satul”, „să moară vecinii/dusmanii de ciudă”. Bogătia este o chestiune de prestigiu si putere. Însemnele banului (vile, masini de lux, amante, prieteni suspusi) trebuie afisate în public. Transformîndu-si bogătia într-un spectacol, „smecherul” si „baronul” doresc totusi să-si creeze o „imagine” pozitivă , jinduiesc după statutul de „burghezi respectabili”. Iată de ce îsi cumpără popularitatea prin sponsorizarea evenimentelor culturale si sportive, finantarea unor chermeze populare etc. Desi invidiat pentru puterea sa de cumpărare, „smecherul” zilelor noastre rămîne un tip ridicol, supus în permanentă oprobiului opiniei publice. Un „prost” care se dă mare în apă mica.
Încet dar sigur, consumatorul ideal al Tranzitiei, încarnat de „smecherul” grobian, îmbogătit prin încălcarea legilor, va fi înlocuit de „tehnicianul” occidentalizat, cu ochii în laptop si celularul la ureche. Tînăr, „băiat fin”, educat prin străinătături, „tehnicianul” va sti să „functioneze” într-o economie de piată mondializată. Precum „baronul local”, va echivala democratia cu prosperitatea materială a unei „elite”. Spre deosebire însă de îmbogătitii tranzitiei, „tehnocratul” întelege că vaca (economia) trebuie hrănită pentru a fi mulsă: nu poti consuma mereu fără să produci. Consumatorul ideal este în acelasi timp un „hiperprofesionist”, un om cu multiple „competente tehnice”. Consumismul merge mînă în mînă cu munca disciplinată, de tip birocratic-corporatist (din bănci, corporatii multinationale, organismele transnationale – NATO, UE), necesară finantării unui „stil de viată” personalizat. Mai mult. Tehnicianul crede într-o singură realitatea: totul, absolut totul, este supus mecanismelor pietei. „Smecherul” consuma obiecte-simbol, încercînd să imite bogatii de pe alte meleaguri (vedetele de cinema, marii oameni de afacere). Prin consum, îsi dorea să îmbrace o identitate de împrumut, să-si facă o imagine publică, să impresioneze o audientă. Pentru „tehnocrat”, consumul devine o afacere privată. Dacă „smecherul” îsi petrece o vacantă în Tahiti, ca să-si „dea gata” vecinii si prietenii, tehnocratul vede în Tahiti o „marfă” care-l ajută să-si „construiască” un stil de viată „adecvat”. Pentru tehnocrat, a consuma se dovedeste a fi un praxis, o experientă personală. Spune-mi ce mănînci, cum te îmbraci, unde îti petreci vacantele, ca să-ti spun cine esti! O subiectivitate goală, tehnocratul consumator nu are o personalitate bine definită, doar un stil de viată „diferit” de cel al „multimii”.
Asimilarea identitătii personale cu „stilul de viată” va avea consecinte majore pe plan cultural. În societătile traditionale, personalitatea individului era determinată de factori sociali si economici bine definiti: apartenenta natională, clasa socială, educatia primită în familie si în scoală. Acest „capital cultural” (Bourdieu) determina pozitia individului în societate. „Stilul de viată” este o constructie subiectivă, schimbătoare, strîns legată de gusturile, si preferintele individuale. În societatea de consum postmodernă, individul este liber să-si construiască o lume după gustul său. Nici politicienii, nici familia, nici opinia publică nu-l împiedică să-si definească personalitatea prin intermediul obiectelor si imaginilor de consum. Dacă n-are o letcaie în buzunar, intră într-un magazin „Hugo Boss” si-si construieste o identitate potentială prin consumul de imagini frumoase. Dacă e bogat, individul îsi permite să-si construiască o identitate autonomă, într-un univers alternativ, care să-l izoleze de problemele lumii reale. Granita dintre eu si lumea hipnotică a consumismului dispare; „omul recent” al postmodernitătii consumă pentru a-si manifesta „anti-conformismul” si autonomia individuală. „Consum, deci exist”.
Va fi românul consumator un om cu adevărat liber? Ii va oferi consumismul o autonomie economică reală? Cît de împlinită rămîne o viată „personală” „construită” din obiecte, imagini si simboluri „prefabricate”, în afara Celuilalt, fie el prieten sau dusman? Cum se va simti românul cînd căruciorul plin de cumpărături va fi singura sa legătură cu lumea si cu sine însusi?
Sînt întrebări la care nu mă hazardez să dau un răspuns. Din mijlocul imensului mall numit America, mă simt însă dator să trag un semnal de alarmă…