ROMÂNII LA ORA CONSUMISMULUI (I)
                                                                                                                                         Ovidiu HURDUZEU


 
       

            În România de astăzi se scrie mult despre „valorile occidentale”: drepturile omului, societatea civilă, multiculturalism. Europa unită, pe portile căreia încercăm să intrăm, ne pare o catedrală a democratiei, legalitătii si a marii culturii ; cel ce păseste în sfîntul spatiu „comunitar” este pătruns de lumina celor mai înalte principii si valori pe care le-a creat umanitatea. Multi presupun că românii îsi vor regăsi, în sfîrsit, „vocatia europeană” de îndată ce vor fi admisi în UE. Putini remarcă o realitate de necontestat: în lumea contemporană vocatia europeeană se confundă din ce în mai mult cu vocatia consumistă. Europenii de astăzi si românii de mîine (din 2007) se vor regăsi într-o comuniune consumistă, celebra commodity communion, care va elimina treptat celelalte forme de interactiune umană. În cele din urmă, noi si celelalte neamuri vom uita cu totul de „acest continent mirabil” (M.Sora) iar „nostalgia (vechii) Europe” n-o vom simti nicicum.
 *

De la bun început, aparatul represiv al comunismului a avut grijă să înabuse pulsiunile consumiste ale populatiei. Era interzis să-ti procuri marfă occidentală de la „shop” sau din „pachet”. Sistemul avea grijă să înlăture orice stimuli externi ( reclame occidentale, călătorii în străinătate, „ralatiile cu străinii”) care ar fi exacerbat apetitul românilor pentru produsele de consum. Din motive propagandistice – pentru a demonstra superioritatea sistemului – si sociale – asigurarea linistei si ordinii publice - comunismul a privilegiat dintotdeauna „productia de dragul productiei”. Economia comunistă functiona într-un singur scop: să ofere tuturor o slujbă. Individul era considerat o simplă unealtă de muncă. În România, proiectele faraonice (Canalul Dunărea-Marea Neagră), dezvoltarea monstruoasă a petro-chimiei, siderurgiei si a industriei „constructoare de masini”, mentinerea în activitate a termocentralelor si minelor ineficiente – aveau menirea să producă în mod artificial locuri de muncă. Sfidînd cele mai elementare legi economice, comunismul a creat o societate a penuriei permanente în care întreaga populatie (cu exceptia nomenclaturii comuniste) trăia la limita subzistentei biologice. Incapabil să producă mărfuri de calitate, în cantităti suficiente, comunismul a trecut la controlul politienesc al dorintelor si plăcerilor. Se scrie mult despre controlul totalitar la care era supusă constiinta individuală în comunism. Mult mai putin analizat este modul în care comunistii reprimau dorintele stringente ale individului. Pentru „organele de partid si de stat”, a jindui ceva din afara sistemului era ilegal. Tot ceea ce tinea de domeniul „plăcerii” – sexul, muzica, arta, sportul, bunurile de consum din import – ascundea un potential subversiv.
 Prăbusirea comunismului în Europa de Est a fost urmată de o adevărată revolutie consumistă. Eliberati din cusca totalitarismului, esticii au echivalat libertatea cu libertatea consumatorului de-a alege marfa dorită; democratia cu nivelul de trai la „standarde occidentale”; drepturile omului cu dreptul de-a munci, pe „bani buni”, oriunde în Occident. Din Gulagul comunist, memoria colectivă a retinut mai ales aspectele legate de privatiunile materiale, lipsa totală de confort, restrîngerea drastică a posibilitătilor de relaxare si „agrement”. Cînd îsi aminteste de comunism, românul evocă cozile la alimente si benzină, frigul din locuintele la „bloc”, programele propagandistice, „partial color” ale televiziunii, imposibilitatea de a călători în Occident. În ochii multora încălcarea drepturilor si libertătilor civice, dezastrul ecologic, distrugerea simtului comunitar, dispretul fată de valorile adevărate, creearea „omului nou”, cinic si iresponsabil trec pe planul doi; marea crimă a comunismului rămîne imposibilitatea de a satisface nevoile materiale ale populatiei. Altfel spus, restrîngerea la maxim a consumului.
    La începutul anilor 90, am asistat la eliberarea explozivă a dorintei de a consuma. Cum s-au deschis granitele tării, românii au năvălit în Turcia, la cumpărat de blugi, haine de piele, spray-uri si alte nimicuri sclipicioase din bazarurile Istambulului. Comertul cu marfă ieftină si proastă, de provenientă orientală , a umplut orasele României cu tarabe si „buticuri”. Revolutia consumistă a început cu micul comert stradal, importul de rable poluante, si telenovele latino-americane. Occidentul si-a facut simtită prezenta mai ales prin produsele-vedetă, hamburger-ul MacDonald, Coca-Cola, Michael Jackson în concert la Bucuresti, filmele americane. Descătusarea libidoului consumist a măturat constrîngerile impuse de vechea „productie”. Munca a devenit facultativă, întreaga tară intrînd în vacantă. Proletariatul, aflat în somaj tehnic, a inaugurat chermeza protestelor. Salariile compensatorii oferite minerilor disponibilizati au luat calea unui consum aberant (băutură, produse electro-casnice). Putini au fost cei care au investit într-o afacere.
După 1989 prăbusirea productiei interne, coruptia si măsurile de austeritate impuse României de către Fondul Monetar International, au creat un climat de sărăcie generalizată. În mod paradoxal, pauperizarea populatiei a intensificat febra consumistă. Romănii s-au lansat într-o căutare frenetică de satisfactii materiale; îmbogătirea rapidă, prin orice mijloace a devenit o obsesie natională. În societătile postindustriale dezvoltate, consumul este o fortă productivă. Cresterea consumului stimulează productia; mărindu-se productia, scade somajul iar veniturile populatiei cresc în mod real. În România, consumul nu este sustinut de cresterea economică. În loc să învigoreze productia internă, avîntul consumist a stimulat practici anti-sociale (dilapidarea, coruptia) si a determinat creserea excesivă a importurilor. Multi au crezut în mod naiv că românul, slobozit din jugul vechilor prejudecăti, legate de îmbogătire si „îmburghezire”, va fi motivat să pună osul la muncă, acumulînd capital pentru investitii profitabile. S-a presupus că celebra teorie a lui Adam Smith din „The Wealth of Nations” – indivizii, actionînd în interesul propriu, contribuie în final la bunăstarea generală a unei societăti – va functiona si pe plaiurile carpatine. A fost uitat un aspect esential: pentru filozoful scotian interesul egoist al fiecăruia poate fi benefic pentru societate doar unde există un climat de reală competitie si un puternic sistem judiciar. Fără ochiul vigilent al competitiei si legii, urmărirea strictă a interesului propriu (self-interest) degenerează în avaritie, rapacitate, necinste, fraudă, abuz de putere.
„Tunul”, „mita”, „teapa”, „caritasul”, „ingineria financiară” nu sînt bolile „copilăriei capitalismului” , fenomene inerente tranzitiei spre capitalism. „«Setea de a dobîndi bunuri», «dorinta de profit» si bani, cît mai multi bani, prin ele însele, nu sînt legate prin nimic de capitalism…Dorinta avidă de a cîstiga nelimitat nu implică în nici un fel capitalismul, cu atît mai putin «spiritul» său. Capitalismul se identifică mai degrabî cu moderarea ratională a acestei impulsiuni irationale – afirmă clar si răspicat Max Weber în Etica protestantă si spiritul capitalismului. În Occident frugalitatea, înfrînarea si disciplinarea poftelor, ascetismul puritan au stat la baza capitalismului traditional. Tendintele consumiste erau considerate un adevărat pericol social. În 1898, într-un studiu devenit clasic, The Theory of the Leisure Class, Thorstein Veblen critica apetitul consumist al bogatilor. Neînfrînarea celor cu dare de mînă este emulată de nevoiasi, producînd inegalitate si nemultumire socială. În „Revolta maselor” (1932) , José Ortega y Gasset avertiza că o „lume prea plină de posibilităti produce malformatii”. Una dintre „malformatii” este „omul de masă”, un „animal multumit de sine însusi”, incult si lipsit de simtul responsabilitătii La începutul secolului, în SUA, noii imigranti erau adesea criticati pentru consumul de alcool iar femeile pentru irosirea banilor pe vestimentatia la modă. Acordarea de credite era descurajată. Întîi munceai din greu, economiseai, apoi cumpărai. Chiar un mare capitalist american precum Andrew Carnegie era „un om în acelasi timp dominat si dezgustat de tendintele sale pecuniare” (David Shi, The Simple Life).
 În societătile postindustriale avansate, dezvoltarea imperioasă a tehnologiei a permis producerea în surplus si la preturi accesibile a bunurilor de consum. Ceea ce ieri era considerat obiect de lux, a devenit astăzi obiect de „primă necesitate”, la îndemîna maselor de consumatori. (În economiile dezvoltate este mai usor să produci un obiect, decît să-l vinzi.) Privilegierea consumului a schimbat radical paradigma socio-culturală. „Societatea de consum” postmodernă a reusit o ispravă unică în istorie. Energii (pulsiuni, dorinte) si valori umane, considerate odinioară potential distructive – neînfrînarea, hedonismul, libertatea sexuală, experimentul ludic – au fost asimilate, rationalizate, în final, transformate în stimuli economici ai capitalismului tehnoglobalist. Începînd cu anii 60, în Occident ia nastere o cultură a irationalitătii bine temperate menită să promoveze ethosul consumist. În opinia mea nu există nici o contradictie între hedonismul din sfera consumului si etica instrumentală, ascetică care guvernează procesele de productie (Daniel Bell in „The Cultural Contradictions of Capitalism” sustine teza contrară) Să nu uităm un aspect esential. Hedonismul si pulsiunile irationale nu există în mod independent, în afara circuitului productie/consum. Ele sînt mediate, manipulate si cenzurate de trei structuri intermediare: banul, tehnologia si cadrul juridic.
Unii autori (Baudrillard, Douglas si Isherwood) au remarcat functia semiotică a bunurilor de consum. Precum cuvintele pe care le rostim, bunurile (pe care le consumăm) ne pun în raport cu cei din jur. Consumînd, abordăm o atitudine, dăm un anumit sens existentei noastre, ne plasăm într-o anumită pozitie socială. În prezent limbajul mărfii tinde să devină limbaj universal si sistem unic de schimb, impunînd logica sa celorlalte forme de interactiune umană. Este un limbaj de semne plate si echivalente, supuse unei circulatii permanente. Domenii, odinioară sustrase controlului economiei de piată – religia, cultura, învătămîntul, relatiile de familie, sexualitatea – sînt în prezent contaminate de consumism. Individul îsi defineste identitatea prin adoptarea unui „fel de viată”, lifestyle, bazat pe materialismul societătii de consum. Inginerul român emigrează în Canada în căutarea unui trai mai bun; îl interesează prea putin cultura sau drepturile si libertătilor civice din acea tară. În ochii românilor, o tară precum Canada apare ca un imens mall în care, odată intrat, renasti în postura de Consumator.
 Încet dar sigur, valorile si idealurile societătii civile sînt înlocuite de cele ale societătii de consum. Concomitent, „comunitătile de consumatori”, tind să înlocuiască comunitătile umane traditionale. „Clasa socială”, „natiunea”, „familia” devin structuri din ce în ce mai slabe, incapabile să-l încadreze pe individ. „Băietii de cartier” din România, care ascultă „gagsta rap” si imită star-urile MTV în gesturi si îmbrăcăminte, se simt mai aproape de tinerii „cool” din „State”, decît de conationalii lor.
Adeseori integrarea în economia de piată mondializată se realizează prin intermediul „grupurilor” (etnice, minorităti sexuale) formate pe tiparul comunitătii de consumatori. „Victimele” sînt indivizi care odinioară fuseseră exclusi (mai mult sau mai putin) din sfera consumului (femeile, minoritătile etnice, handicapatii, homosexualii, copiii). Prin afilierea la un grup de victime institutionalizate, individul „oprimat” obtine niste avantaje materiale (compensatii) care îi permit să devină consumator. Odată integrată în sistem, „victima” va fi îmboldită să consume din ce în ce mai mult. Consumul depinde însă de puterea de cumpărare a fiecăruia. Iată de ce, victima, pentru a-si satisface necesitătile, reale sau false, are obligatia să devină un producător constiincios. (Observăm cum mecanismele „victimizării” operează în mod selectiv. „Victime” nu sînt africanii din Mali, exclusi din circuitele economice ale mondializării; „victime” sînt femeile occidentale, negrii si mexicanii din SUA, arabii din Franta. Conectarea lor la circuitul productie/consum este necesară, creează noi piete de desfacere.
România are toate sansele să devină în următoarele decenii o societate de consum, cu avantajele si dezavantajele ei. Hypermarket-urile vor împînzi tara, oferind spre vînzare, aproape exclusiv, produse din import. În sistemul laissez-faire al tehnoglobalismului, rolul României va fi să înghită o parte din supraproductia statelor avansate, nicidecum să devină un producător competitiv. Banii pentru consum vor fi asigurati din împrumuturi – atît populatia cît si statul se vor îndatora la sînge – munca „la negru” în străinătate si o industrie de „asamblare”. Forta de muncă ieftină va fi singurul avantaj real al economiei românesti.
Pe plan social-economic vor avea loc schimbări masive. În primul rînd, în agricultură. Transformarea agriculturii românesti într-un „agro-business”, ce va utiliza doar 10% din forta de muncă a tării, implică pauperizarea a milioane de tărani. Marile ferme vor ruina micile gospodării tărănesti, incapabile să supravietuiască într-un regim de liberă concurentă. Drept urmare, tinerii de la sate vor lua drumul marilor orase unde vor deveni someri, delicventi sau, în cel mai bun caz, muncitori industriali cu salarii de mizerie. Prea putini vor fi tăranii care vor avea initiativa si capitalul necesar să pună pe roate afaceri prospere. Mi se pare utopică imaginea unei Românii în care fiecare gospodărie tărănească este transformată în pensiune rurală sau fermă de produse biologice. Transformarea unei agriculturi de subzistentă într-una de tip industrial nu poate fi decît traumatică. Din păcate, se pare că tragedia satului românesc, începută în comunism, nu se va sfîrsi prea curînd.
Marile orase se vor schimba radical. Bucurestiul va deveni probabil un Bangkok al Balcanilor, nicidecum mult visatul „Mic Paris”. Traficul, poluarea, speculatiile imobiliare, vor transforma orasul într-o metropolă haotică, dominată de contraste frapante. Mizeria „balcanică” din cartierele-mahala va sta alături de luxul ostentativ al „noilor” zone rezidentiale; „occidentalismul” impersonal al mall-urilor si „centrelor financiare” va însoti sărăcia neaosă de pe străzile lăturalinice. Zona verde a orasului, cu parcurile si restaurantele-grădină, se va restrînge considerabil, „verdeata” va deveni obiect de lux, destinat consumului celor bogati. Săraci si bogati, tineri si bătrîni, vor fi preocupati doar de partea materială a vietii. Banul va fi etalonul universal, criteriul de valoare suprem, alfa si omega unei societăti în care idealismul se va reduce la „cum să devii milionar în euro”. Îndividul se va defini pe sine prin acumularea si consumul de produse. Traditia, istoria natională, cu întreaga ei mitologie legată de eroii neamului, religia ortodoxă etc. – vor îndeplini un rol decorativ în formarea personalitătii individuale. Fiecare se va raporta la cum si ce consumă; confortul material va deveni scopul supreme al unei vieti „împlinite”.
Consumismul, ca factor fundamental în slefuirea identitătii individuale, va avea însă un alt înteles. „Smecherul”, „teparul”, „baronul local” – toti acesti urmasi ai bisnitarilor si securistilor neciopliti din comunism – sînt figuri umane asociate unui capitalism primitiv, dominat de relatii sociale de tip traditional. „Baronul local” consumă în mod sfidător, sub ochii celor care crapă de foame, ca „să-l vadă satul”, „să moară vecinii/dusmanii de ciudă”. Bogătia este o chestiune de prestigiu si putere. Însemnele banului (vile, masini de lux, amante, prieteni suspusi) trebuie afisate în public. Transformîndu-si bogătia într-un spectacol, „smecherul” si „baronul” doresc totusi să-si creeze o „imagine” pozitivă , jinduiesc după statutul de „burghezi respectabili”. Iată de ce îsi cumpără popularitatea prin sponsorizarea evenimentelor culturale si sportive, finantarea unor chermeze populare etc. Desi invidiat pentru puterea sa de cumpărare, „smecherul” zilelor noastre rămîne un tip ridicol, supus în permanentă oprobiului opiniei publice. Un „prost” care se dă mare în apă mica.
Încet dar sigur, consumatorul ideal al Tranzitiei, încarnat de „smecherul” grobian, îmbogătit prin încălcarea legilor, va fi înlocuit de „tehnicianul” occidentalizat, cu ochii în laptop si celularul la ureche. Tînăr, „băiat fin”, educat prin străinătături, „tehnicianul” va sti să „functioneze” într-o economie de piată mondializată. Precum „baronul local”, va echivala democratia cu prosperitatea materială a unei „elite”. Spre deosebire însă de îmbogătitii tranzitiei, „tehnocratul” întelege că vaca (economia) trebuie hrănită pentru a fi mulsă: nu poti consuma mereu fără să produci. Consumatorul ideal este în acelasi timp un „hiperprofesionist”, un om cu multiple „competente tehnice”. Consumismul merge mînă în mînă cu munca disciplinată, de tip birocratic-corporatist (din bănci, corporatii multinationale, organismele transnationale – NATO, UE), necesară finantării unui „stil de viată” personalizat. Mai mult. Tehnicianul crede într-o singură realitatea: totul, absolut totul, este supus mecanismelor pietei. „Smecherul” consuma obiecte-simbol, încercînd să imite bogatii de pe alte meleaguri (vedetele de cinema, marii oameni de afacere). Prin consum, îsi dorea să îmbrace o identitate de împrumut, să-si facă o imagine publică, să impresioneze o audientă. Pentru „tehnocrat”, consumul devine o afacere privată. Dacă „smecherul” îsi petrece o vacantă în Tahiti, ca să-si „dea gata” vecinii si prietenii, tehnocratul vede în Tahiti o „marfă” care-l ajută să-si „construiască” un stil de viată „adecvat”. Pentru tehnocrat, a consuma se dovedeste a fi un praxis, o experientă personală. Spune-mi ce mănînci, cum te îmbraci, unde îti petreci vacantele, ca să-ti spun cine esti! O subiectivitate goală, tehnocratul consumator nu are o personalitate bine definită, doar un stil de viată „diferit” de cel al „multimii”.
Asimilarea identitătii personale cu „stilul de viată” va avea consecinte majore pe plan cultural. În societătile traditionale, personalitatea individului era determinată de factori sociali si economici bine definiti: apartenenta natională, clasa socială, educatia primită în familie si în scoală. Acest „capital cultural” (Bourdieu) determina pozitia individului în societate. „Stilul de viată” este o constructie subiectivă, schimbătoare, strîns legată de gusturile, si preferintele individuale. În societatea de consum postmodernă, individul este liber să-si construiască o lume după gustul său. Nici politicienii, nici familia, nici opinia publică nu-l împiedică să-si definească personalitatea prin intermediul obiectelor si imaginilor de consum. Dacă n-are o letcaie în buzunar, intră într-un magazin „Hugo Boss” si-si construieste o identitate potentială prin consumul de imagini frumoase. Dacă e bogat, individul îsi permite să-si construiască o identitate autonomă, într-un univers alternativ, care să-l izoleze de problemele lumii reale. Granita dintre eu si lumea hipnotică a consumismului dispare; „omul recent” al postmodernitătii consumă pentru a-si manifesta „anti-conformismul” si autonomia individuală. „Consum, deci exist”.
Va fi românul consumator un om cu adevărat liber? Ii va oferi consumismul o autonomie economică reală? Cît de împlinită rămîne o viată „personală” „construită” din obiecte, imagini si simboluri „prefabricate”, în afara Celuilalt, fie el prieten sau dusman? Cum se va simti românul cînd căruciorul plin de cumpărături va fi singura sa legătură cu lumea si cu sine însusi?
Sînt întrebări la care nu mă hazardez să dau un răspuns. Din mijlocul imensului mall numit America, mă simt însă dator să trag un semnal de alarmă…