1. Omul mondializat (al postmodernitãtii institutionalizate) nu cunoaste decît o singurã dimensiune: orizontala. Îsi desfãsoarã existenta pe „mii de platouri” (Deleuze), în lumina pozitivitãtii – luminã totalã si imediatã, fãrã umbre si dorinte. A pierit tot ceea ce vietuia la adãpostul misterului. Au fost înlãturate obstacolele pe care le-au ridicat alteritatea, negativitatea, contradictia. Cadavrul verticalitãtii a fost incinerat; vînturi uscate, bãtînd dinspre desertul relativismului, i-au spulberat cenusa. Buldozerul juxtapunerilor arbitrare a nivelat profunzimea. Amplitudinea, nuanta, semnificatiile, vibrînd în carnea cuvintelor – au dispãrut ca pîraiele înghitite de secetã. Convingerile ferme, pasiunile, elanurile s-au aplatizat; rãmîn doar gusturile si opiniile. Planeta se încãlzeste; odatã cu topirea ghetarilor se topesc si ultimele dorinte de a dialoga cu infinitul…
                                                                                                     *
    2. Pe platouri, existã doar entitãti si fenomene imbricate. Fragmente, aglutinate si perfect transparente, viermuiesc într-o promiscuitate perpetuã, numitã eufemistic „marea convergentã”. Shakespeare stã alãturi de Shakespeare in love, omul alãturi de omul clonat; Dracula locuieste cu Vlad Tepes în Dracula-land; crestinismul se „ecumenizeazã” alãturi de miscãrile New Age si tehnicile terapeutice; televizorul s-a combinat cu ordinatorul, telefonul celular cu Internetul. Fragmentele, înghesuite unele în altele, sînt „reasezate” în blocuri compacte si echivalente. Grup de consumatori, grup etnic, grup de putere. În cadrul „grupului”, universalii postmoderne, precum norma identitarã, omogenizeazã particularitãtile. Într-o manierã similarã, existenta „grupurilor” din puzzle-ul postmodern depinde de abstractiuni normative (norme biologice, sociale, etnice, rasiale etc). Etalarea obscenã a „diversitãtii”, în momentul în care aceasta este pe cale sã devinã piesã muzealã, dezvãluie un imens mecanism de diversiune. „Multiculturalismul”, construit sub semnul identitãtii, îmi aminteste de „diversitatea de opinii” sub îndrumarea pãrinteascã a partidului comunist.

    3. În noua société de surveillance, nimeni nu mai stie unde începe si se sfîrseste democratia. .
                                                                                             *
    4. A picat peretele geografiei si al timpului încetinit. Pentru Pentagon, ne spune Paul Virilio, „global înseamnã interiorul unei lumi finite a cãrei finitudine ridicã numeroase probleme logistice. Si local este exteriorul, periferia, poate chiar «suburbiile» lumii” (sublinierile apartin lui Paul Virilio). În regimul conexionist postmodern, înlãntuirea generatã de „interdependenta” si „bransarea la retea” se numeste „eliberare”.
                                                                                                 *
    5. Platoul impune omului mondializat un mod aplatizat de a fi si gîndi. În societatea mondializatã, dominatã de fortele tehnoglobalismului, aplatizarea „slefuieste” valorile, stilurile de viatã, modelele de urmat. Aplatizarea se constituie ca infrastructurã psihicã a fiecãrui individ si esentã a domeniului socio-economic.
 Aplatizarea generalã marcheazã trecerea la o nouã etapã istoricã. Trãim un moment crucial din evolutia umanitãtii: persoana – individul în carne si oase, lipsit de asemãnare si irepetabil – este înlocuit de o abstractiune, omul mondializat. Ceea ce odinioarã fusese doar o nãzuintã delirantã a sistemului tehnologic, în prezent, s-a realizat pe deplin. Fie cã-l numim „omul recent” (Patapievici), „homo festivus” (Philippe Muray), „eul minimal” (Christopher Lasch), „omul mondializat”, „sclavul fericit” – fantosa satisfãcutã si rînjitoare nu-i decît un mercenar în solda nihilismului tehnologic.
„Un mercenar” este totusi incorect spus. Fantosa nu existã decît la plural în chip de unitãti adunate în blocuri compacte – grup, hoardã, masã. Pe „miile de platouri”, doar ei, mercenarii tehnoglobalismului, miriade si miriade, vorbesc în numele Persoanei. Pe de o parte justificã si legitimizeazã ceea ce existã: transformarea omului din subiect într-un element superfluu, o prelungire inutilã a masinii. Pe de altã parte, reduc totul la un numitor comun: orizontala.
Din „vechiul om”, au rãmas unele incoerente, contradictii, valori si ierarhii „retrograde”; existã încã aspiratii „atavice” cãtre un alt plan de existentã, calitativ superior. Iatã de ce, fantosele postmodernitãtii „tîrzii” aplatizeazã pãrtile rebele, încã pulsînd de viatã, ale vechiului om. Concomitent, glorificã sclipiciul sub care se ascunde vidul de la baza propriei lor existente.
Lobectomizat, „vechiul om” supravietuieste sub o formã vegetativã. Îl mai întîlnesti prin biblioteci, repetînd în gînd, ca o ultimã rugãciune, argumentele sale în favoarea civilizatiei iudeo-crestine. Fãrã sã stie, evocã post festum insignifianta pe care tehnologia o atribuie persoanei si complexitãtii sale existentiale. Din moment ce „les vraies communications s’établissent au niveau des machines”(Ellul), adeziunea la valorile unui umanism muzeal este un gest inutil, o impardonabilã iluzie.
Pe mãsurã ce persoana si universul ei se „dezincarneazã”, tind sã devinã derizorii, fantosele rînjitoare prind „realitate”. Oamenii mondializati „se încarneazã” prin aderarea „noii omeniri” la universul hipnotic si totalitar al orizontalei. Platoul le oferã o „realitate” confortabilã si securizantã (environmentul tehnologic) în care existenta lor se „împlineste” sub semnul non-contradictiei. (Eliminînd îndoiala si contradictia, iluzia si halucinatia devin mai „solide” decît realitatea; prea diversã, „realitatea” pare „irealizatã”, nu oferã certitudinile „plenitudini” ). Persoana, amestec tensionat de umbre, contradictii, paradoxuri si aspiratii neîmplinite – se dovedeste a fi o realitate fragilã. Fie „prea plinã”, fie „prea putinã”, complexitatea existentialã a persoanei poate fi pusã sub semnul întrebãrii.
Mai grav, ba chiar, de neacceptat din punct de vedere „postmodern”: persoana fiinteazã în chip de obstacol, rezistentã, negativitate, separare, distantã. Spre deosebire de persoanã, „incertã” si „irealizatã”, supusã tensiunilor de tot felul, oamenii mondializati se considerã „împliniti”, „perfecti” (auto-suficienti). De aici, legitimizarea tuturor fantasmelor fuzionale si a obsesiilor integrative.
Sã nu ne lãsãm amãgiti! „Diversitatea” orizontalitãtii este o diversiune. Universul platoului este asimilationist si integrist. Orizontala se postuleazã pe sine în chip de unicã realitate. Postmodernitatea institutionalizatã nu acceptã decît contingentele decorative, negativitatea „consensualã”, „politic corectã”. Distanta dintre elemente este suprimatã, odatã cu ea relatiile bazate pe dragoste. (Dragostea ocroteste distanta, blocheazã pornirile fuzionale, promoveazã unirea fãrã contopire; doar cel ce iubeste cu adevãrat doreste ca persoana iubitã, Celãlalt, sã-si pãstreze alteritatea, sã rãmînã ceea ce este: fiintã a cãrei singularitate este absolutã.) Dupã ce limbajul comun (al dragostei) a fost distrus, totalitarismul platoului recompune în mod artificial unitatea distrusã, aglutinînd fragmentele pe baze legalist-egalitare.
                                                                                                     *
    6. Omul sãtul – sfîrsitul istoriei concrete.
                                                                                                     *
    7. Aplatizare – adaptarea omului la conditiile societãtii tehnologice mondializate. Tehnologie – sistem integrat de mijloace si tehnici. Activitatea utilã – modul de existentã al „tehnicii”.
Sã luãm la puricat aceste notiuni. Tehnica este actiune, nimic altceva decît actiune. O masinã care stã nu-i bunã la nimic, o arunci la fiare vechi. Desigur, tehnologia nu este purã miscare, ci act-ivitate, act-iune, producere, facere, realizare. Cu alte cuvinte, miscare împlinitã în act. Din punct de vedere tehnic, un act este considerat „împlinit”, „realizat” în momentul în care a lichidat ambiguitãtile si contradictiile. O metodã, o tehnologie se dovedeste eficientã dacã reduce complexitãti inextricabile la un real obiectiv, concret utilizabil. „Realul obiectiv” trebuie înteles în termeni pur utilitari – schemã clarã, univocã, perfect coerentã în care scopurile sînt perfect adaptate mijloacelor disponibile. „Realul obiectiv” nu poate exista decît într-un regim de aplatizare, în care „organizarea” se substituie „organicului”, „sistemul” înlocuieste „complexitatea vie”, „previzibilul” si „predeterminatul” au înlãturat „spontaneitatea” si „hazardul” iar „realizarea” devalorizeazã „proiectul”, „nãzuinta” si „visul”. Altfel spus, „realul obiectiv” nu actioneazã decît în regimul tehnic al platoului.
                                                                                                             *
    8. În primul rînd, aplatizarea este totalitarã prin reducerea relatiilor umane la trei raporturi „tehnice”: raporturi de adecvare, integrare si adaptare. Asa cum am scris în „Sclavii fericiti” (Editura Fundatiei Culturale Române, 2002) a fi în spatiul tehnologic înseamnã, pur si simplu, a fi integrat. Tehnologia nu urmãreste o finalitate umanã. Scopul ei principal este eficacitatea obtinutã prin perfecta integrare si coordonare a „pieselor” în „angrenaj”.

    9. Platoul este modul de administrare a unei fundamentale insignifiante. (Prin „administrare” înteleg apãrarea, legitimizarea, si organizarea unui discurs sau a unor practici sociale. În spatiul „platoului”, „administrarea” este discurs justificativ si practicã socialã legatã de o insignifiantã cu rol normativ). Diversitatea „obiectivãrilor”, imensele mijloace tehnice si miscarea lor permanentã „voaleazã” un gol, ascund o absentã. Fantosele postmodernitãtii institutionalizate nu se sinchisesc însã de insignifianta regimului aplatizat în care vietuiesc. Nu percep vidul întrucît îsi oglindesc mutrele în imagini linistitoare. Imaginile nu rãmîn disparate, platoul le integreazã în „spectacole” – „spectacolul mass-media”, de exemplu. „Spectacolele”, accesibile si agreabile, oferã certitudinile unei ordini simbolice. (În maniera lui Guy Debord, prin „spectacol „ înteleg totalitatea formelor de mediere – imagini, institutii, experti etc – care guverneazã relatiile interpersonale cît si cele dintre individ si mediul înconjurãtor)
Departe de omul mondializat, sentimentul alienãrii si al neîncrederii în sine! „Constiinta alienatã” apartine unor timpuri revolute. Fantosele postmodernitãtii „se reproduc” integral în imaginile prefabricate administrate de tehnicienii mondializãrii. Existã o relatie de perfectã adecvare între omul mondializat si imaginile/rolurile sale. Sãtulã, fantosa rînjitoare este încredintatã cã „spectacolele” o reflectã în mod adecvat. „Tu si nimeni altul este cel mai frumos! Cel mai bun!” o asigurã fetele zîmbitoare din panourile publicitare.
Imaginile spectaculare sînt plate, închise în sine, fãrã temei sau „dincolo.” Ele au însã un mare avantaj. Sînt agreate de tehnicienii mondializãrii, noii legiuitori. Ei sînt cei care institutionalizeazã imaginile. Institutionalizarea imaginilor este absolut necesarã; doar prin intermediul institutiilor (tehnoglobaliste), fantosa este „recreatã” (legitimatã) într-o ordine simbolicã, singura care îi poate asigura „realitatea”. (Institutia, scrie Pierre Legendre în Dieu au mirroir, este o fictiune care furnizeazã legitimitatea fãrã de care nu poate exista organizare socialã.)
Tehnicienii-legiuitori nu-i întind omului mondializat doar Oglinda. Ei însisi se substituie Imaginii. Contemplîndu-se extaziatã, fantosa se îndrãgosteste de chipul livid al Masinii.