Le seul universel qui ne tomberait pas dans la tentation du fanatisme serait celui qui demeurerait constamment ŕ sa place, qui contenterait de son statut de promesse, objet de l’espoir, ligne d’horizon. Sans cette distance, il devient, un jour ou l’autre, terroriste.
 
Chantal Delsol, Eloge de la singularité
 
 
                                                                                                                        Excesul

1. Postmodernitatea este epoca superfluitătii  mondializate. Tot ceea ce odinioară exista sau se producea cu măsură, în limitele unor necesităti lăuntrice, a devenit excesiv, redundant, inutil. „Hiperfluu” (Prefixul „super” – din superfluu – păstrează încă nostalgia unei excelente calitative, „hiper” denotă excesul, exagerarea, deriziunea debordantă.).

2. Hiperfluul ne apare ca o consecintă firească a tehnicizării tuturor activitătilor umane. Practic, nu există limite naturale care să frîneze „progresul” tehnologic. Expansiunea gigantică a tehnologiei neantizează umanul; angrenajul tehnologic n-are nici „finalitate”, nici „valoare” umană, idealul său este dialogul între masini. Tehnologia tolerează doar prezenta unui om „usurat” de „balastul” uman (traditii, prejudecăti, emotii puternice etc.). Privit din prisma tehnologiei, omul este o formă parazitară.

3. În epoca superfluitătii, societătile postindustriale trec din domeniul necesitătii în cel al insignifiantului manifestat la scară planetară. Tehnologia si-a iesit din matcă, a rupt zăgazurile tuturor legiuirilor naturale si culturale, s-a constituit pe sine într-un pur exces. Globalizat, angrenajul tehnologic si-a depăsit masa critică, a spart în bucăti realul si sistemele sale de referintă. Precum scîndurile desprinse din corăbii esuate, fragmente de realitate plutesc pe apele oceanului planetar. Hiperfluul , bulbuceala prilejuită de fluxurile tehnologice, devine un habitat. Aici, doar aici, supravietuieste ceea ce a mai rămas din om.
 
4. Superabundente, mijloacele tehnice alimentează devalorizarea tuturor planurilor prin logica excesului si a retroversiunilor brutale. Excesul de semnificatie debordează în insignifiantă, excesul de planificare în improvizatie, excesul de comunicare se dovedeste a fi un dialog al surzilor, excesul de viteză sfîrseste în stagnare; prea multă informatie produce iliteratie, virtualul proliferează din prea multă realitate, mondializarea generează delirul etno-localist, „imperiul binelui” si „hegemonia pozitivului” globalizează structurile răului (terorism, coruptie). Adevărul, umflat de mass media, plezneste în milioane de stiri redundante, devine zgomot si imagine golită de continut.
    Aruncat de la o extremă la alta, omul postmodern trăieste sub semnul permanentei mobilizări. Logica excesului îl antrenează într-o auto-proliferare delirantă. La birou (faimosul „cubicle” al întreprinderii moderne), individul „se multiplică” în zeci de operatii concomitente; un „proiect” dă nastere la alt proiect, un „obiectiv” alimentează alt „obiectiv” într-o serie repetitivă care continuă la infinit. Nimic nu se termină, nu are cap si coadă, totul se aglomerează, se „masifică”, încetineste, accelerează. O tautologie turbulentă.
Nici un domeniu nu se sustrage cresterii rapide si nelimitate. Acasă te comporti ca un contabil. Indosariezi zeci de chitante, facturi, bonuri, acte fel de fel; legiferarea tuturor domeniilor existentei te obligă să-ti justifici scriptic spusele si faptele, altminteri dai de bucluc. De multe ori, noua tehnologie devine si ea un calvar. Ai o chestiune urgentă de rezolvat, pui mîna pe telefon, formezi un număr… Un robot îti oferă o puzderie de optiuni cu exceptia celei de a discuta cu un individ în carne si oase. Aparatura electronică de astăzi a devenit atît de complicată încît nimic nu functionează după principiul „apesi pe buton si masina porneste”. Banalele „instructiuni” au devenit ditamai „manuale de operare”. Doar excesul (cît mai multe functii, butoane si modele) aduce profit. Hipermarketul l-a falimentat pe micul comerciant, marea corporatie a desfiintat întreprinderea locală, aranjamentele economice si financiare transnationale au pus pe butuci statele-natiuni. În universitătile postmoderne, intelectualii valorosi sînt îmbrînciti de mediocrităti productive care publică cărti la kilogram. L“hyper”, c’est chic.

5. În postmodernitate, masa se transformă în hipermasă. A trecut vremea masificărilor primitive operate de epoca industrială (exces tehnologic: industrializare galopantă, consumism  si „uman”: miscări revolutionare, ideologii extremiste). În societătile occidentale, masificările conexioniste de tip postmodern au domolit sau eliminat „prea plinul” componentelor extra-tehnice: violenta miscărilor greviste si revolutionare, fanatismul ideologiilor (comunism, fascism), irationalismul pasiunilor colective (nationalism) si individuale. Curătată de balastul „omenesc”, reteaua postmodernă îsi asumă un rol pur „tehnic”. Omul este tolerat doar în calitatea sa de manager al fluxurilor tehnologice. Devenit „tehnician”, individul a pierdut „adîncimea” si transcendenta, se defineste doar prin functia sa în retea. Telul tehnicianului este să „se realizeze profesional”, să-si îndeplinească eficient functia sa de unealtă folositoare. Alienarea prin muncă este o notiune perimată. Astăzi omul se confundă cu însăsi munca pe care o desfăsoară într-o retea specifică, orice altă activitate este secundară. Nu-i de mirare că a abandonat atît fiinta cît si devenirea, s-a retras din eternitate, iar istoria nu-l mai interesează defel.
Spre deosebire de sistemele ierarhice din trecut, rigide si ineficiente, reteaua postmodernă este flexibilă, multiplicabilă, segmentabilă, sumă de accelerări si încetiniri. Gigantismul tehnoglobalist se manifestă prin fenomene de suprafată: viteză, deteritorializare, juxtapunere, intersanjabilitate. Suprafata postmodernă (platoul deleuzian) exclude orice altceva; în acest sens, o putem considera „pură”, autoreferentială, în acelasi timp realitate împlinită si „linie de orizont”. Universul conexionist se multiplică în retele echivalente care îsi răspund una alteia ca într-un sistem de oglinzi paralele. Repetitivul, redundantul, clonatul, previzibilul, simetricul devin „valori” de necontestat.
 Conexionismul tehnoglobalist se oferă în chip de „realitate” – o realitate artificială, debordantă, „obscenă” (cum ar zice Baudrillard), totdeauna realizată sau realizabilă. „Virtualul”, „simulacrul” sînt componente ale unui real instrumentalizat, măsti care ascund o pozitivitate absolută, nicidecum manifestările unui „imaginar” creator. Noua realitate conexionistă există doar prin „angrenare”, „adeziune”, „integrare”. (Există doar ceea ce este integrat în retea; orice continut este potential integrabil dacă se adaptează angrenajului tehnologic). Realitatea neintegrată – variată, contradictorie uneori haotică – pare precară, „distantă”, „irealizată”, actionează în chip de obstacol si eveniment. Iată de ce este mereu criticată, contestată, pusă sub semnul întrebării.

6. Tehnologia a creat un ansamblu gigantic de oglinzi în care insul îsi contemplă narcisist chipul. Pe plan simbolic, consecintele au fost catastrofale. Occidentul a pierdut oglinda divină. În Imago Dei, omul se reflectă pe sine în imaginea Celuilalt absolut care era în acelasi timp deosebit de lume, transcendent ei – si fată umană. Alteritatea absolută nu se instituia ca o prezentă înfricosătoare si incomprehensibilă, era mai degrabă o fiintă „dialogică”, în permanentă comunicare cu o persoană în carne si oase. Pe urmele religiei crestine, cultura occidentală a instituit alteritatea ca structură dialogică, unică si irepetabilă. „Celălalt” este atît apropiere cît si depărtare, prezentă autonomă (distantă) si persoană dornică de comunicare (apropiere). Democratiile occidentale au ca fundament ontologic principiul dialogic; „eul” si „celălalt” se deschid unul spre altul, se întîlnesc în cadrul unei relatii ec-statice reciproce.
Substituindu-se imaginii divine, tehnologia instituie alteritatea în chip de reproducere instrumentalizată (mecanică, digitală, biologică). „Celălalt” se confundă cu oglinda în care tehnicianul se reproduce pe sine. Între individ si imaginile sale nu mai există distanta separatoare (vezi cazul clonei). Prizonier al Oglinzii tehnologice, omul este închis în retele redundante de imagini normative (mass media, publicitate etc.).

7. În lumea de astăzi substantialul s-a dezintegrat. A rămas doar insignifiantul, realizabilul golit de continut. Tehnologia mondializată a creat un univers artificial de posibilităti „actualizabile”. Nicicînd nu s-a bucurat omenirea de atîtea „optiuni”, „alternative”, „oportunităti” care pot fi transpuse în realitate la o apăsare pe buton. Cîte însă din „oportunităti” răspund unor necesităti lăuntrice omului? N-avem nevoie de o limuzină cu sase cilindri si zece air-bag-uri. Totusi respectivul automobil devine scopul nostru – muncim, ne agităm, culegem căpsuni în Spania, emigrăm în Canada, SUA, dăm un tun în România. În momentul în care l-am obtinut, apare în fata noastră un alt „realizabil”. Începem din nou să gonim. Superfluul (excesul, realizabilul) actionează în chip de necesitate-surogat. Ne tine mobilizati, oferindu-ne iluzia unei vieti împlinite. Nu contează realizabilul după care gonim – oricum, urmărim forme intersanjabile – contează doar „hiperactivitatea”, „circulatia” permanentă. Hiperactivitatea este conditia subiectivitătii goale, libertatea celui care s-a transformat intr-un spectru…

8. Ceea ce considerăm „realitatea contemporană” nu-i altceva decît un „realizabil”, „un model tehnoglobalist de reorganizare a societătilor” (Armand Mattelart). „Modelul” s-a născut în momentul în care acumularea tehnicilor (metodelor de operare) a atins nivelul planetar, invadînd toate domeniile umane. Printr-un proces de mistificare, realitatea concretă a fost înlocuită de metodele instrumentale de organizare a realitătii. Politica de astăzi? Realitatea pur tehnică a „sondajelor de opinii” si a „campaniilor de imagine”. Nu contează doctrina (mesajul), contează „consultantii”, „expertii” care dirijează campaniile electorale. Stiintele umane? Un exces de „teorii” si „metode” pseudo-stiintifice în permanentă schimbare: ieri a fost „structuralismul”, „freudismul”, astăzi „deconstructivismul”, „poststructuralismul”, „feminismul”, „multiculturalismul”, mai stiu eu ce. Religia? Pe ruinele credintei crestine, au proliferat „tehnicile” religioase de tot felul: de la budismul vulgarizat pînă la sectele cibernetice gen scientologia (progresul spiritual nu are nevoie de Dumnezeu, poate fi atins utilizînd o tehnică adecvată). Terorismul sinucigas? Nimic altceva decît transformarea unui musulman într-o tehnică teroristă (bombă umană) eficace.
Găselnita supremă a „modelului tehnoglobalist” este Marea Convergentă sau Hibridizarea, momentul paradisiac al „conectivitătii universale”, cînd toate tehnologiile fac jonctiunea. „The emergence idea of our time is convergence. It is the governing metaphor of the turn of the millennium” (Forbes, 4 Octombrie 1999). – Ideea ce se naste astăzi este convergenta. Este metafora sfîrsitului de mileniu. Computerul se uneste cu telefonul celular, tehnica informatională penetrează domeniul serviciilor pentru ca, în final „our tools become us” – uneltele noastre să se identifice cu noi. (Dacă noi vom fi devenit computerul nostru, de ce ni se pare „sălbatic” că teroristul islamist devine unul si acelasi cu dispozitivul exploziv?). Urmînd logica conexionistă, marile religii converg într-un ecumenism găunos, cultura se „creolizează”, „masculinul” se estompează în „feminin”, „globalul” în „local” (formînd „glocalul”). Statele nationale dispar. Nu mai există o Românie, Frantă, Polonie de sine stătătoare, doar tărîmuri europeene amalgamate într-un unic model economic (Conectarea la „Europa Unită” impune respectarea scrupuloasă a tehnicilor de integrare, „acquis-ul comunitar”). Cu noile tehnologii de supraveghere, dispare granita dintre spatiul privat si cel public. De fapt, totul este supus convergentei, trecut si prezent, mintea si trupul, Diavolul si bunul Dumnezeu.
Rezultatul? O lume de acumulări superflue. Dematerializată, redundantă, sterilă si sterilizantă. Un univers tautologic în care imensitatea mijloacelor tehnice este egalată doar de deriziunea scopurilor. O utopie realizabilă, o metaforă ucigătoare de metafore.
O realitate prin „libera” adeziune. Tehnoglobalismul, construit pe un vid lichid în permanentă expansiune, ne atrage ca o gaură neagră. Expansiunea vidului este turbionară, imprimă acceleratii extreme. Nu putem rezista miscării frenetice, sîntem mixati, metisati, creolizati, amalgamati. Lichid-ati. Vidul tehnoglobalist devine scopul nostru, caruselul spectrelor singura noastră realitate. Hibridizare, convergentă, metisaj cultural etc., etc., reunite în adevărate „ideologii combinatorii”, sînt tehnici de integrare ale individului / multimilor si mecanisme de justificare. Promovează doar superfluul, neesentialul, ne fac să uităm adevărul: eliminarea omului prin propriile sale mijloace.