Dacă mi s-ar cere să definesc timpurile postmoderne printr-un singur termen, as alege fără să ezit cuvîntul „mediocritate”. Dintotdeauna oamenii au avut tendinta să minimalizeze prezentul si să idealizeze trecutul sau viitorul. Prezentul este deseori perceput ca o vreme a „declinului” si a „supravietuirii”. Fiecare generatie consideră că prezentul ei este lipsit de idealuri înalte, stă sub semnul relativismului, apatiei, lehamitei, cinismului. Bine si frumos a fost „odată”, într-o „epocă de aur”, apropiată sau îndepărtată, si va mai fi poate „cîndva”. Rareori însă binele si frumosul se găsesc „aici si acum”.
 Din păcate, nevrednicia si obtuzitatea lumii contemporane nu sînt simple „impresii”. Semnele unui climat favorabil dezvoltării mediocritătii apar la tot pasul în societătile postindustriale si în cele „mimetic” postindustriale (în genul României). Nu este vorba despre o conjuratie de tip comunist în care incapabilii si neisprăvitii îi dau la o parte pe oamenii de ispravă. Ne aflăm în fata unui fenomen mult mai complex. Mediocritatea postmodernă se dezvoltă pe fondul mondializării economiei de piată si al prăbusirii sistemului de valori traditionale. Încet dar sigur, devine conditia fundamentală a „omului recent”, o „valoare” pe care o cultivă în mod consecvent. A fi mediocru este o calitate necesară integrării individului în Sistem.
 Într-un trecut, nu foarte îndepărtat, mediocritatea, fie ea reală sau simplă perceptie, crea o profundă nemultumire. Am uitat astăzi că epoca modernă, spre deosebire de postmodernitate, era însetată de Ideal si Absolut, căuta cu înfrigurare să depăsească limitele. Un Hegel, un Marx au nutrit visuri colosale, si-au propus să refacă din temelii lumea. Mallarmé a fost obsedat toată viata să scrie Marea Operă, care să intre în concurentă cu Universul. Michaux caută în mescalină „infinitul turbulent”, „despărtirea ideii umane de a instaura, prin comprehensiune, sfîrsitul, limitele, si închiderea”. Bataille este fascinat de Rău ca mijloc de transgresare a limitelor. Nu-i de mirare că Emil Cioran este atacat astăzi de animatori culturali din Franta si România. Atît „tînărul” cît si „bătrînul” Cioran încearcă să „transfigureze banalitatea” printr-un adevărat „cult al infinitului”. Toti acesti autori ai timpurilor moderne, atît de diferiti între ei, au un inamic comun: mediocritatea sub toate formele ei – obtuzitatea „vietii burgheze” (Marx), mediocritatea existentei umane în general (Cioran) etc. Cînd lumea este judecată din perspectiva infinitului, unor visuri, aspiratii si standarde grandioase, deseori imposibil de atins, cum ar putea mediocritatea să-si mai impună nimicnicia?
Modernitatea, care în Occident îsi dă duhul prin anii 60, s-a cristalizat în jurul „eului” autonom, capabil să-si delimiteze propriul său cîmp de actiune, potrivit vointei, experientei si ratiunii sale. Înscris în linia umanistă a traditiei renascentist-iluministe, „eul” modernitătii „clasice” si al miscărilor avangardiste era un agent al transformărilor de tot felul; responsabil, încrezător în sine si în justetea proiectelor sale, „eul” a creat o civilizatie fără egal în istoria umanitătii.
Autonomia personală face posibilă dezvoltarea democratiei; fiind răspunzător de propriile sale acte, individul nu are nevoie de puternice constrîngeri sociale pentru a-si organiza existenta. La rîndul ei, democratia modernă creează un climat favorabil dezvoltării creativitătii, initiativei, experimentului îndrăznet. Mediocritatea, cu simptomele ei – nivelarea valorilor, conformism, fuga de răspundere, evitarea riscului, apatie, cinism, mentalitatea de grup – este departe de idealurile si etosul Modernitătii.
 Spre deosebire de „eu”, care este un agent, „subiectul” este un subjectus, cel care este supus. În istoria sa, fiinta umană s-a supus la tot felul de „mari figuri plasate în centrul unor configuratii simbolice” (Dufour, Les désarrois de l’individu-sujet) cum ar fi Physis la grecii antici, Dumnezeu, în religiile monoteiste, Regele în monarhiile absolute, Poporul în sistemele republicane, Rasa în nazism, Proletariatul în comunism. Gradul si tipul de supunere sînt însă diferite. Au existat epoci tensionate în care „subiectul” nu s-a împăcat cu starea de „supus”. Încercarea sa, deseori tragică, de a opune rezistentă „marilor figuri”, de-a se sustrage unei sorti aparent pecetluite, a fost profund creatoare. Ar mai fi existat tragedia antică fără raportul tensionat dintre Physis si fiinta umană? Cum ar fi arătat civilizatia crestină dacă „subiectul” n-ar fi avut libertatea să accepte sau să refuze dragostea lui Dumnezeu?
Din păcate, istoria cunoaste perioade în care „subiectul” s-a supus neconditionat „marilor figuri”, devenind un simplu obiect al manipulărilor. Evul Mediu scolastic, nazismul, comunismul au creat un climat totalitar, caracterizat prin represiune, stagnare socială si culturală. Le putem considera epoci regresive, invadate de mediocritate, în care omul fără orizont are o singură preocupare: supravietuirea prin supunere si conformism.
Începînd cu anii 60, în Occident, începe domnia Postmodernitătii institutionalizate, în care „eul” autonom este înlocuit treptat de un nou „subiect”. Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ eliberat de asa zisele „metanaratiuni”. Eliberarea din constrîngerile traditionale lipseste însă fiinta umană de actul transgresiunii, care-o transforma într-un „eu” autonom. Fată în fată doar cu el însusi, individul revine la conditia originară de obiect pe care o cunoaste omul primitiv, sclavul si copilul.
 „Subiectul” postmodern trece printr-un vast proces de infantilizare, în urma căruia îsi pierde capacitatea de a actiona în mod autonom. Dintr-un „aventurier al propriei sale idei”, cum îl numea Victor Hugo, omul devine un copil care caută cu înfrigurare siguranta oferită de sînul mamei – o mamă întruchipată de treimea Tehnologie, Consumism, Statul dădacă. Spre deosebire de „marile figuri”, care actionau ca un Altul exigent si distant (de exemplu Dumnezeu, Regele) sau ca un Principiu impersonal si abstract (Rasa, Proletariatul), paradisul consumist creează aparenta unei previzibilităti confortabile. „Subiectul” se simte safe, în sigurantă, întrucît totul este dat, realizat, pręt-ŕ-porter, în mod real sau virtual. Se creează astfel un univers cunoscut, familiar, previzibil. Previzibilitatea este însă o conditie limitativă, rezultată în urma unui proces de obiectivizare (reificare) a existentei. Previzibil poate fi doar ceea ce este perfect normat, ceea ce se supune exigentelor unui model prestabilit.
 Nu există nici o incompatibilitate între „libertatea” „subiectului” postmodern si dorinta sa de-a urma căi bătătorite. Dimpotrivă. Cu cît „subiectul” se declară mai liber, cu atît devine mai mărginit si obedient. Libertatea postmodernă se confundă cu dorintele capricioase ale consumatorului individual. „Subiectul” este liber să aleagă într-o lume în care totul este dinainte determinat. Atît obiectul alegerii cît si criteriile de evaluare, inclusiv solutiile, alternativele, i se oferă „pe tavă”. Chiar si preferintele sale sînt prefabricate de institutiile „neutre” (mass media, experti, grupurile de presiune) ale economiei de piată. Consumatorul este cel care niciodată nu stie, sau nu trebuie să stie exact ceea ce vrea. El este mînat doar de sentimente, emotii si dorinte, pe care le vrea totdeauna cît mai plăcute. De peste tot i se sopteste: „Do it! Fă-o!” (publicitate Nike), „Ecoutez vos instincts! Ascultati-vă instinctele!” (filmul „Sade”). Construit pe o coloană absentă, cum ar spune Michaux, „subiectul” postmodern nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. (Aceasta ar însemna să aibă o perspectivă sau atitudine critică fată de realitate). Relatia cu lumea si Istoria s-a transformat într-o relatie interioară, solipsistă, dintre „subiect” si dorintele sale. Neputincios în fata unor realităti pe care nu le mai poate modifica, „subiectul” îsi asumă rolul mediocru de supravietuitor într-un prezent etern. Supravietuirea înseamnă în primul rînd adaptare la circumstante – conformism.
Retragerea „subiectului” în cochilia subiectivitătii sale declansează maladia mediocritătii; „subiectul” proslăveste „copilul etern din noi”, se lasă coplesit de emotivitate, adoptă gîndirea de grup, încearcă să evite cît mai mult riscurile, devine obsedat de egalitatea nivelatoare

Infantilizarea

As începe analiza „infantilizării” postmoderne prin a le aminti cititorilor atmosfera scrierilor lui Mircea Cărtărescu. Sincronizat la sensibilitatea occidentală de tip „baby-boomer”, autorul Visului cultivă programatic o literatură ancorată în experientele sale adolescentine. Oricît ar părea de insolite temele si motivele cărtăresciene – întoarcerea obsesivă la universul copilăriei si adolescentei, încercarea obstinată de a rămîne mereu tînăr, cultul androginului, feminizarea masculinului („poetul e putin femeie”, declară Cărtărescu) – au la bază experiente „livresti”; de fapt, Cărtărescu „traduce” în româneste the immature sensibility (sensibilitatea imatură) care domină mare parte din scena social-culturală occidentală. (Sincronia dintre sensibilitatea cărtăresciană si cea vestică explică în mare parte succesul international al Visului ). În Occident, cultul imaturitătii a depăsit demult faza experimentului literar (vezi Kerouac si generatia sa). Institutionalizată, infantilizarea actionează alături de „corectitudinea politică” si cultul victimei ca o ideologie, un instrument de manipulare si control.
Weltanschauung-ul infantocentric al postmodernitătii s-a dezvoltat odată cu transformarea „eului” activ si responsabil, creator de istorie, într-un „subiect” pasiv, incapabil să controleze o lume care-i scapă de sub control. În timp ce „eu”-ul era îndreptat spre lumea dinafară, actiona ca un adult rational care încerca să modifice cursul evenimentelor reale, „subiectul” postmodern rămîne claustrat în propria subiectivitate. Precum copilul, „subiectul” amestecă planul realitătii cu cel al perceptiei subiective, evenimentele reale cu perceptia lor emotională. Incapabil să modifice lumea, să lupte si să cîstige, „subiectul” postmodern dezvoltă un etos al vulnerabilitătii. A fi vulnerabil, fragil devine o virtute supremă, un mijloc pervers de a-si transforma neputinta în… putere. Nu mă răni, sînt vulnerabil! Celebrarea vulnerabilitătii conduce în mod firesc la apologia handicapului fizic sau mental. Precum copilul, tîmpul, paraplegicul si victima „minoritară” au devenit „modele umane”, întruchiparea autenticitătii într-o lume haină dominată de figura Tatălui (bărbatul alb). O mare parte din filmele de succes produse de Hollywood celebrează literalmente conditia tîmpului (filmele cu Jim Carey, de exemplu). Forest Gump a fost aclamat drept cel mai bun film al anului 1994. Încă din anii 60 lumea muzicii rock cultivă moda infantilizării. Celebra opera rock Tommy, a grupului The Who, prezintă povestea unui băiat orb, mut si retardat.
În ultimul deceniu infantilizarea a devenit o afacere comercială profitabilă. Adultii care vor să rămînă copii tind să cheltuiască cu nesăbuintă. Consolele video game, care în anii ‘80 se adresau exclusiv copiilor, sînt destinate astăzi celor între 18 si 35 de ani (de pildă Sony Play Station). Trotinetele, patinele cu rotile se vînd ca pîinea caldă adultilor infantilizati. Disneyland-ul, simbolul copilăriei mumificate, a contaminat pînă si Las Vegas-ul. Lumea cazinourilor, a maturitătii virile si depravate, s-a transformat într-un parc tematic, un loc de vacantă în care părintii îsi duc odraslele să vadă un Paris si o Venetie în miniatură.

Gîndirea de grup sau întoarcerea la barbarie

Infantilizarea comportamentelor este însotită de încetosarea gîndirii. Precum copilul, individul timpurilor postmoderne are o minte confuză. Lipsit de reperele unui sistem de valori ferme, este incapabil să distingă grîul de neghină. Confundă problemele majore cu cele secundare, discută despre lucruri „în afara chestiunii”, se agată de fapte insignifiante, neglijînd ceea ce poate avea cu adevărat consecinte. Nu întelege nuantele, complexitătile existentei, ambiguitatea îi repugnă. Iată de ce, în fata unor crize grave, reactionează ca un adolescent, emotional si incoerent. Adaptarea la împrejurări, în care Petre Tutea vedea conditia plosnitei, o ridică la rangul de valoare supremă.
În conditiile postmodernitătii, „împrejurările” înseamnă în primul rînd „viata de grup”. Comunitătile de consumatori (consumption communities), echipele de specialisti, „grupurile victimizate” etc. încadrează „subiectul” incapabil să-si exerseze autonomia în mod responsabil. Din fragedă pruncie, copilul este învătat să se supună disciplinei de grup; în companii team building (tehnicile „construirii” unor echipe eficiente) a devenit o adevărată obsesie. „Subiectul” renuntă la individualitatea sa pentru a deveni un element intersanjabil într-o masă uniformă.  Adoptarea voluntară a virtutilor colectiviste nu este percepută ca un sacrificiu sau alienare. Din moment ce „subiectul” nu se mai confruntă cu lumea reală ci cu propriile sale dorinte (după tiparul consumatorului), libertatea sa devine lipsită de sens. Este un bun de consum, îl doreste, fără să se întrebe de ce, asa cum doreste atîtea alte mărfuri dintr-un supermarket.
 Jinduind ceea ce jinduiesc toti ceilalti, omul recent se vrea în ton cu lumea. Cu alte cuvinte, vrea să imite, nicidecum să se diferentieze. Afilierea la un grup îl „eliberează” de povara răspunderii individuale si a reflectiei critice independente. Grupul îi asigură o viziune asupra lumii, o identitate (colectivă), satisfactiile unei oglindiri narcisiste, protectie, recompense materiale.
 După acest tipar „functionează” o mare parte din intelectualitatea occidentală de azi. De pildă, în Franta, grupurile saizecisioptistilor – cei care erau tineri în timpul revoltelor din Mai 68 – au instaurat un adevărat monopol cultural, „citîndu-se unii pe altii si excluzînd formele de artă sau expresiile intelectuale care nu emană din cercul lor cultural, (Apostolidčs, Héroisme et victimisation). Pentru Alain Finkielkraut postura intelectualului de astăzi este cea a „unei adolescente prelungite dincolo de limitele rezonabilului”, în care spiritul riscă să fie redus la starea de gramofon.  („L’esprit réduit a l’état de gramophone”, Alexis Lacroix, interviu cu Alain Fienkielkraut). Un astfel de climat conformist nu face decît să instaureze „insignifianta în arte, în filozofie sau în literaturî. Acesta este spiritul timpului. Totul conspiră la răspîndirea insignifiantei” (Castoriadis, Contre le conformisme generalisé. Stopper la montéé de l’insignifiance).
 Ne aflăm în plin neo-tribalism, ne anuntă pe drept cuvînt Michel Maffesoli, intelectual institutionalizat (profesor la Sorbona) si autorul unui studiu de mare succes, Le Temps des Tribus. Doar că, în opinia lui Maffesoli, „nostalgia unei fuziuni pre-individuale”, „dimensiunea trans-individuală, colectivă”, „narcisismul de grup” nu sînt nicidecum simptomele unei avansate scleroze sociale si culturale, ci constituie o „redinamizare a unui corp social putin îmbătrînit” („Tribalisme postmoderne”). Nici vorbă de o întoarcere în linie dreaptă la barbarie; potrivit distinsului profesor, asistăm la o „regredientă” si o „ingresiune”, elucubratii lingvistice inventate pentru a numi „reîntoarcerea spiralată (retour spiralesque) a valorilor arhaice ce însotesc dezvoltarea tehnologică”.
Unde am putea găsi semnele acestei „redinamizări”? Ei bine, în creativitatea publicitară, anomia (dezordinea) sexuală, „băietii nostri de mahala” (nos loubards de banlieues), efervescenta muzicală, isteria sportivă, teatralitatea comunitară. Aceste aspecte ale cretinizării ambientului social si cultural ne sînt prezentate în ambalajul unei noi paradigme menită să înlocuiască „schema substantialistă” care a marcat occidentul: Fiinta, Dumnezeu, Statul, Institutiile, Individul.
Mai ales Individul, ultimul avatar al vechii lumi. Individul, Dumnezeul modern. Lui i-a declarat război tribalismul postmodern, ne avertizează Maffesoli. Si cum tot ne aflăm în mijlocul unei orientalizări difuze – orientalii n-au pus niciodată individualitatea la temelia civilizatiei lor – n-ar fi rău, ni se sugerează, să acceptăm trecerea de la Omul Ontologiei (Individul) la Omul Ontogenezei (Omul de grup).
Cînd, în Franta, mari intelectuali ai zilei văd în grupurile omogenizate, cultura de mahala, servitutia voluntară si orientalismul turistic alternative la revitalizarea socialului – mă întreb cum va arăta în viitor noua spiritualitate a Europei Unite. Mi-e teamă că, în momentul „integrării”, românii vor trebui să-si ascundă prin beciuri personalitătile „ontologice” de astăzi si din trecut. În serabili în noua „paradigmă” s-ar putea să fie doar „comunitarii” dornici „să se ataseze la suprafata lucrurilor” – de pildă, un I.B. Lefter sau cei doi Andreescu; orbitorul Cărtărescu, cu al său „puer aeternus” ; lăutarii lui Dinescu, băietii de la B.U.G. Mafia si alti „sauvageons”; fetele de la MISA, în chip de reprezentante ale „orientalizării difuze” dar si ale anomiei sexuale. Nu mai vorbim de clanurile politice si mafiile locale, perfect integrabile datorită puternicului lor sentiment de fraternité. „La réalité du tribalisme est lŕ, aveuglante, pour le meilleur et pour le pire. Réalité incontournable qui n’est pas limitée a une aire géographique particuličre”. „Realitatea tribalismului este, aici, orbitoare, spre bine sau spre rău. Realitate de netăgăduit care nu este limitată la o anumită arie geografică”. Într-adevăr.