Omul
mondializat
MULTICULTURALISM SI UNIFORMIZARE
Ovidiu HURDUZEU
Multiculturalismul constã într-un mãnunchi de ideologii
si practici culturale dezvoltate în Occidentul ultimilor treizeci
de ani. Miscãrile pacifiste ale tinerilor americani din timpul rãzboiului
din Vietnam, protestele studentilor francezi din mai ’68, luptele pentru
drepturi civile ale minoritãtilor de culoare din SUA au produs circumstantele
istorice în care au apãrut germenii doctrinelor multiculturale.
Desi invocat adeseori în departamentele de Studii Culturale din universitãtile
americane, spiritul protestatar al acelor vremuri nu are nimic în
comun cu corectitudinea politicã si conformismul generalizat al
multiculturalismului doctrinar de astãzi.
Este uimitor cît de rapid au pãtruns aceste ideologii în spatiul cultural românesc. Universitãtile noastre au deja programe de Studii Culturale, reviste literare, de genul „Observatorului Cultural”, promoveazã în mod constant activismul multicultural, sanctionînd prompt devierile de la normã sub acuza de „antioccidentalism”, oameni politici, de toate culorile, invocã mereu o „Românie, model de convietuire multiculturalã”, intelectualii de valoare, în general, s-au dumerit, dar pãstreazã tãcerea de frica marginalizãrii. (în România, dacã esti împotriva multiculturalismului, esti prin definitie nationalist, anti-semit si simpatizant legionar). în scandalul iscat de aparitia Omului recent, elitele noastre intelectuale s-au plasat, în mod corect, de partea lui Patapievici. Protestul lor a fost însã îndreptat în mare parte împotriva manierei rudimentar-totalitare în care a fost „demascat” autorul Omului recent. Prea putini au fost cei care au analizat ideologia în numele cãreia au actionat inchizitorii. Faptul cã multiculturalismul si corectitudinea politicã provin de la cei care, vezi Doamne, ar trebui sã-i „imitãm”, creeazã o dilemã pe care intelectualitatea noastrã nu stie încã s-o rezolve. Pînã una alta, o ignorã cu seninãtate: „altele sînt problemele noastre, tovarãsi!”.
Eu unul rãmîn la credinta cã lipsa unor dezbateri serioase în jurul multiculturalismului este profund pãguboasã. Iatã de ce, în acest eseu îmi propun sã prezint adevãrata fatã a ideologiilor multiculturale, încercînd sã sap la rãdãcina lor doctrinarã.
Sincer vorbind, nu este usor sã „demasti” multiculturalismul. Cum sã crezi cã „multiculturalism” nu înseamnã „diversitate culturalã”, asa cum ne-ar sugera firma de la poartã, ci, pur si simplu, monoculturã? Cum sã-ti treacã prin minte cã „multi” este de fapt „unul”, „culturalism” este profund anti-cultural, iar împreunã, cei doi termeni desemneazã ideologia tehnoglobalismului actual?
înotînd împotriva curentului gîndirii conformiste, as îndrãzni sã afirm: multiculturalismul apartine acelei traditii culturale occidentale care a subordonat sau chiar reprimat particularul. începînd cu Sfîntul Augustin, Occidentul s-a reîntors la ontologia greacã. Gîndirea greacã, de la Parmenide la Aristotel, a acordat prioritate Fiintei, ea singurã fiind absolutã, eternã, „substantialã”. Elementele particulare erau privite doar din prisma apartenentei lor la o totalitate. (La Heidegger, particularul este încã un derivat, nu are valoare cauzativã, existã în orizontul unificator al mortii, care îl precede). Gîndirea occidentalã a plecat de la premisa cã existã întotdeauna o „esentã universalã deasupra”, ca în platonism, sau o „esentã interioarã”, ca în aristotelism. Esenta este consolatoare întrucît oferã certitudine si adevãr, de aici, poate, fascinatia pe care a exercitat-o permanent asupra gîndirii occidentale.
Alunecarea în monismul esentialist a condus, în final, la abandonarea Dumnezeului trinitar si înlocuirea sa cu o divinitate unicã si abstractã. Tendinta occidentalã de a defini divinitatea în termenii unei substantia abstracte si nedeterminate prezintã douã consecinte importante:
Pe de o parte, se dezvoltã conceptia metafizicã a unui „substrat etern”, „esentã” a realitãtii. Drept consecintã, realitatea a fost despãrtitã în esentã si aparentã, particularul fiind trecut la capitolul „aparentã”, întrucît nu este etern, tine de un timp si loc anume.
Pe de altã parte, divinitatea monistã si nedeterminatã a fost înzestratã cu o vointã arbitrarã. Secularizat, Dumnezeu devine „individul liber”, mînat si mãcinat de o vointã nestãpînitã.
Revolta modernitãtii si postmodernitãtii împotriva unui Dumnezeu monist si abstract nu a fãcut decît sã exacerbeze schemele voluntariste ale scolasticii medievale.
în Modernitate, particularul este imaginea în oglindã a Dumnezeului monadic.
Repliat asupra lui însusi, devine autonom, dar lipsa unui fundament îl face abstract, privîndu-l de concretete. Ideea unei temelii eterne a realitãtii este atît de înrãdãcinatã în constiinta occidentalã încît încercãrile de a elimina substantia au promovat-o si mai mult.
Postmodernismul nu rezolvã nici el problema. Pretinde doar cã reabiliteazã particularul concret prin suprimarea esentei metafizice. Prin faptul cã este obsedat de „esentialism” si nu viseazã decît la suprimarea fundamentelor metafizice, postmodernismul confirmã vechea tezã a gîndirii occidentale: particularul si esenta sînt indisolubil legate. Mai mult. Fãrã un fundament, entitãtile particulare ale postmodernitãtii „nu mai au nici o noimã”, îsi pierd unicitatea si concretetea, se transformã în entitãti-simulacru. De aici, relativismul cultural si ideologiile uniformizatoare.
Multiculturalismul, în calitatea sa de fenomen postmodern, nu înlãturã „esentialismul” si „monismul”, ci le exacerbeazã. Conceptul de „diversitate culturalã” manifestã o predilectie vãditã pentru particularul abstract si o suspiciune „platonicã” fatã de pluralitate, concretete si devenire. în fond, multiculturalismul nu este decît o adaptare a esentialismului metafizic la relativismul cultural al postmodernitãtii! Mai mult, multiculturalismul neagã atît pluralismul, cît si individualitatea, prin postularea identitãtii de grup – o abstractiune platonizantã, ce produce în mod programatic indivizi stersi si inautentici. în spatiul multiculturalist, individul îsi poate împlini personalitatea doar dacã adoptã identitatea de grup. Nu-i greu de recunoscut doctrina platonicã a perfectionãrii de sine sub autoritatea statului si a strãjerilor lui. în campusurile universitare americane, armatele de administratori, terapeuti, cadre didactice îndoctrineazã studentii în Weltanschauung-ul „grupului” – nu-s ei oare Gardienii din Republica lui Platon? Pentru multiculturalism, a-ti „construi” identitatea înseamnã, nici mai mult nici mai putin decît sã aderi la o esentã arbitrarã – feminitate, masculinitate, homosexualitate, afro-americanitate. Precum divinitatea monistã, identitatea de grup este garantul identitãtii personale. Nu te poti „împlini” în urma unei relatii libere, dialogale cu persoane din afara grupului.
Ideologiile multiculturaliste considerã individul o victimã – un „eu” minimal, instabil si lipsit de concretete, legat de celelalte victime printr-o calitate abstractã si generalã (de pildã calitatea de a fi femeie). O femeie este doar în mãsura în care se recunoaste în „esenta” sa de femeie, esentã definitã în termenii stabiliti de gardienii feminismului. Plasînd femeia în carne si oase într-un „grup” de victime, ideologic definit, multiculturalismul ignorã realitatea ei concretã, îi sacrificã unicitatea personalã.
Victima multiculturalistã este rezultatul unui proces ilicit de abstractizare. Concretetea si unicitatea fiintelor umane sînt reduse la diferente „universal acceptate”. Nu numai cã aceste „diferente” se dovedesc arbitrare si reductioniste, mai sînt si statice, închise în ele însele ca niste fortãrete. Persoana se transformã astfel într-o abstractiune ideologicã, ferecatã definitiv în categoriile „sex”, „rasã”, „sexualitate”. Multiculturalismul nu este preocupat de persoane, ci de „esente” platonizante. Se neagã astfel eterna nãzuintã umanã a eliberãrii din constrîngerile de naturã biologicã, socialã, sexualã. Fiecare din noi întretine cu celãlalt o legãturã unicã, particularizantã. Ne slefuim personalitatea în cadrul unor relatii interpersonale libere, nicidecum în urma unei participãri obligatorii la viata unor grupuri oficial desemnate.
Multiculturalismul si-a construit edificiul pe urmãtorul paradox postmodern: orientãri si practici individualiste tind sã impunã norme abstracte si colectiviste.
Pe de o parte, grupurile multiculturaliste se definesc în termeni „individualisti”: sînt entitãti abstracte, monadice, aflate într-o falsã opozitie unele fatã de altele. Ca si Dumnezeul voluntarist si monist, grupul se declarã autosuficient, se defineste în termenii propriei sale „sete de putere” (woman power, girl power, gay power), nu se simte rãspunzãtor fatã de contextul larg al realitãtii sociale, pretinde drepturi speciale. Cu alte cuvinte, multiculturalismul continuã proiectul epocii Luminilor, proiect care a înlocuit Dumnezeul abstract al scolasticii cu o multitudine de vointe individuale („grupuri” în multiculturalism), fiecare aspirînd la conditia „autonomiei divine” (în viziunea epocii Luminilor, individul imitã capacitatea divinitãtii voluntariste de a alege în mod liber si arbitrar).
Pe de altã parte, grupurile auto-definite dau dovadã de reflexe si atitudini colectiviste. Ca obiectiv major, multiculturalismul îsi propune sã controleze comportamentul uman. Ca orice institutie totalitarã, multiculturalismul promoveazã forme de control colectivist (controlul hãrtuirii sexuale, coduri de vorbire, clasificarea oficialã a persoanelor dupã rasã, sex, vîrstã) menite sã limiteze sau sã elimine din viata omului DISONANTUL si tot ceea ce se opune înregimentãrii („integrare” în limbajul etic al postmodernitãtii).
Procesul de disciplinare se înfãptuieste prin intermediul „marginalilor”. Desteaptã miscare! Marginalilor – grupuri minoritare potential recalcitrante – li se oferã posibilitatea de a deveni „vizibile” pe scena politicã si în viata socialã („minoritãtile” oficial desemnate au însã un acces neglijabil la mecanismele decizionale ale puterii). Angrenate în sistem, „victimele” institutionalizate – lesbienele, homosexualii, afro-americanii, handicapatii si cîte or mai fi – sînt folosite ca instrumente de control al relatiilor interumane.
Foucault este autorul en vogue în universitãtile multiculturale. Ideologii multiculturalismului denatureazã însã teoriile puterii elaborate de celebrul gînditor francez. Foucault pretinde cã marginalul si surghiunitul se plaseazã întodeauna de partea elementelor eterogene, cele care se opun asimilãrii. Multiculturalismul actioneazã însã pentru eradicarea oricãror obstacole din calea integrãrii omului în structurile societãtii tehnologice. Intr-o lume multiculturalã, orice element intractabil, orice se dovedeste viatã concretã - spontanã, imaginativã, creatoare, anarhicã, metafizicã, în sensul larg al cuvîntului – trebuie eliminat.
Existã o mai mare congruentã decît s-ar crede între protagonistul individualismului „burghez”, al ordinii „patriarhale” (atacat cu furie de multiculturalisti) si eul colectivist al totalitarismului. în cultura occidentalã, atît individualismul cît si colectivismul împãrtãsesc deseori aceeasi tendintã omogenizatoare, desigur în proportii diferite. Atît individul monadic al individualismului cît si grupul multiculturalist revendicã un statut privilegiat în termenii unei „unicitãti” abstracte, aproape transcendente. „Unicitatea” este o calitate definitã în termeni juridici. Esti „liber”, „suveran” si „diferit” fiindcã asa spune litera legii – forma contractualã prin care te legi de ceilalti indivizi, abstracti ca si tine.
Lumea multiculturalistã este împînzitã de o multime de grupuri aflate în rivalitate unele cu altele pentru dobîndirea unei pozitii cît mai „vizibile” în societatea tehnologicã globalã. Tehnoglobalismul este liantul între grupurile monadice. în lumea tehnoglobalistã, procesele de „separare” si „omogenizare” nu mai sînt antagoniste, ci corelative.
Se trece sub tãcere sau, pur si simplu, nu se întelege cã multiculturalismul este ideologia oficialã a noii societãti tehnologice globale. în ciuda numelui, multiculturalismul apartine spatiului tehnologiei, nicidecum sferei culturii. Iatã de ce este inutil sã analizãm doctrinele multiculturaliste în termeni strict culturali, fãrã sã interogãm paradigma economic-tehnologicã pe care multiculturalismul cu onor o serveste.
Ne-am obisnuit deja cu tristul adevãr: societatea tehnologicã globalã – pe care eu am numit-o Angrenajul – are un efect omogenizator asupra vietii umane. Tehnologia unificã si integreazã în spatiul sãu toate elementele culturale si orice stil de viatã. (Ne amãgim dacã vorbim de independenta culturii fatã de tehnicã în epoca actualã.) Sînt eliminate astfel traditiile si valorile locale, iar valorile universale rãmîn exclusiv cele „tehnice”. Prin fluxurile nestãvilite ale tehnologiei si comertului se urmãreste crearea unui single global lifestyle (unic stil de viatã global) pe baza celebrei converging commonality – convergenta a tot si toate spre realizarea pietii mondiale integrate.
Spatiul tehnologic este un tãrîm al purei uniformizãri, prezentat însã – culmea mistificãrii! – în chip de „domeniu al diferentei” si „ocrotirii diferentei”. Fluxurile întrepãtrunse si omogenizatoare ale tehnologiei si capitalului global pozeazã în chip de „spatii libere”, unde „diferentele” cresc precum ciupercile dupã ploaie.
De ce oare aceastã mistificare? Societatea tehnologicã mondializatã este, în esenta ei, o „societate de control” (Foucault) în care constrîngerile, din ce în ce mai apãsãtoare, trebuie sã fie interiorizate de fiecare fiintã umanã. Odatã cu prãbusirea comunismului, s-a prãbusit si modelul „societãtii disciplinare” (Foucault), în care dominau constrîngerile exterioare. „Societatea disciplinarã” a caracterizat prima fazã a acumulãrii capitaliste; comunistii au preluat modelul, perfectionînd cu entuziasm latura represivã. Astãzi acest model a devenit ineficient. Individul trebuie sã fie convins, nu numai constrîns. De aici, nevoia unei ideologii „multiculturaliste” care, pe de o parte, sã sustinã tehnoglobalismul mercantil în procesul de uniformizare a lumii, iar pe de altã parte, sã ascundã natura devastatoare a acestui proces prin promovarea unei retorici a diferentei si a „încrîncenãrii” diversioniste împotriva unui dusman, de fapt, inexistent: cultura omului alb, acel Dead White Male. Urmînd logica tehnologicã, multiculturalismul suprimã diferentele reale (alteritãtile), înlocuindu-le cu diferente igienizate, de tip Derrida, în care „celãlalt” devine un insignifiant, o imagine platã si interschimbabilã.
Existã însã un obiectiv si mai ambitios. Noua societate globalã are nevoie de un om nou: homo economicus. Considerat din prisma vechii dihotomii individualism/colectivism, homo economicus a economiei globalizate nu-i nici un pur „individualist”, nici un „om colectiv”. Este produsul INDIVIDUALISMULUI TEHNOCRATIC ale cãrui prototipuri sînt Victima de profesie sau „activistul multicultural” – în domeniul vietii culturale si politice, managerul din corporatiile transnationale – în economie si finante, Terapeutul, în domeniul vietii personale normate juridic si medical. Toti trei sînt TEHNICIENI. Au în comun dorinta de a suprima rezistentele (justificarea lor: „eliminãm conflictele, fluidizãm viata economicã si socialã”) prin strategii care oblitereazã separatia dintre manipulare si non-manipulare, autoritate si putere, legitim si nelegitim. Scopul este construirea unui om nou în conformitate cu rationalitatea tehnologicã (analizatã de Max Weber) a adecvãrii optime a mijloacelor la scopurile propuse.
Fiecare grup multiculturalist îsi construieste identitatea pe baza calitãtilor prototipice ale „minoritãtii victimizate”, calitãti care se aplicã celorlalte grupuri oficial desemnate. Grupurile sînt interschimbabile, nimic nu le deosebeste în afarã de o „diferentã culturalã” neglijabilã, redusã la niste aspecte superficiale, cum ar fi traditiile culinare, costumele populare. Recunoastem din nou modul de functionare al tehnologiei, conjugat, de aceastã datã, cu maniera de operare a consumismului. „Grupurile”, cultivate de ideologiile multiculturalismului, sînt echivalentul „cultural” al acelor consumption communities (comunitãti de consumatori). Produsele de consum nu sînt importante prin ele însele, ci prin faptul cã perpetueazã praxisul consumist. Este evident mimetismul dintre „comunitatea de consumatori”, cu care opereazã specialistii în marketing, si „grupul victimizat” al multiculturalismului. Consumatorii, izolati între ei, formeazã o „comunitate” prin relatia „pe verticalã” pe care o întretin cu o abstractiune „construitã”, transcendentã lor: consumatorul ideal, garantul identitãtii oricãrei consumption community. La rîndul lor, „victimele”, apartinînd grupurilor etnice „oprimate” sau grupurilor bazate pe o anumitã preferintã sexualã, au în comun ideea abstractã a unei „victimizãri” universale. „Victimizarea”, aceastã abstractiune platonizantã stã la baza identitãtii lor de grup. Drept urmare, diferentele reale dintre indivizi dispar, iar grupurile devin, la rîndul lor, interschimbabile. Ian Burma, într-un celebru articol publicat în prestigioasa „The New York Review of Books” (8 aprilie 1999) sub titlul Bucuriile victimizãrii remarca: „imaginarul sacrificial din zilele noastre este anistoric, întrucît experientele concrete ale victimelor care au suferit în istorie se amestecã într-un fel de supã a suferintei. Chinezii, evreii, homosexualii si altii au suferit cu adevãrat – asupra acestui fapt nu planeazã nici o îndoialã; este însã mai putin sigur cã ei toti au suferit la fel.” în cadrul angrenajului tehnoglobalist, atît produsul de consum cît si victima multiculturalã au statut de mãrfuri, menite sã producã un rãspuns emotional (dorintã achizitivã, compasiune, milã, admiratie etc.)
Orice proces de construire a identitãtii umane oferã în mod explicit sau implicit niste standarde morale. Ca si „bucuriile consumismului”, popularizate de cultura advertising-ului (publicitãtii), „bucuriile victimizãrii” sînt bazate pe emotii. Orice justificare moralã postmodernã evitã criteriile de valoare/evaluare, înlocuindu-le prin emotivism. Soldati de nãdejde ai postmodernismului, multiculturalistii pretind cã n-au posibilitatea de a distinge binele de rãu. Iatã de ce, nici capul nu-i doare cînd una dintre vedetele victimizãrii, Rigoberta Menchu, tãranca maya care a cîstigat premiul Nobel pentru pace, este prinsã cu mîta în sac. Chiar dacã, în mult mediatizata ei autobiografie, respectiva a inventat „atrocitãtile” (comise de autoritãti), la care, zice-se, ar fi fost martorã – sentimentele sale nu pot fi puse sub semnul întrebãrii. în lumea relativistã a multiculturalismului, adevãrul este o chestiune de „preferintã”, dar sentimentele victimei sînt totdeauna autentice; una sau douã povestiri autobiografice false nu pot schimba contextul general al victimizãrii. Tehnicile de perception management („manangement al perceptiei”) sînt un înlocuitor constant al faptelor în discursul cultural si politic al multiculturalismului.
Emotiile, „trãite” de membrii grupurilor victimizate si sustinãtorii lor, sînt superficiale si ambivalente. Ele sînt mediate cultural, iar circulatia lor este manipulatã cu abilitate de mass media si intelectualii înregimentati. Fiind un insignifiant interschimbabil, „victima multiculturalã” nutreste sentimentele pe care i le sugereazã cultura emotivistã a victimizãrii. în multiculturalism se gîndeste si se simte la unison. Sentimentul general de „vulnerabilitate” nu este spontan, o emotie vie. Este bazat pe imitatie si constructie culturalã, pe felul „politic corect” în care „simt” ideologii multiculturalisti.
Emotiile sînt echivalente banilor, nu existã prin ele însele, circulã în chip de semne – dacã banii sînt semnul bogãtiei, emotiile sînt semnul apartenentei la grupul victimizat cel „corect”. Si banii, si emotiile „corecte” aduc profit. Emotionalismul transformã pe orice individ într-un agent moral în mãsura în care el exprimã „sentimentele” grupului victimizat. Dacã nu devii membru al „comunitãtii de sentiment”, esti redus la tãcere, ti se atîrnã o placã de gît: „Nesimtitule! Nepãsãtorule!” (Cititorii pot gãsi numeroase exemple în acest sens, rememorînd „episodul Kosovo”, cînd parte din intelectuali au… stiti dumneavoastrã)
*
Multiculturalismul nu ia în piept realitãtile lumii. Viseazã, ca orice utopie, sã creeze o societate aplatizatã. Nici o diferentiere majorã între rase, popoare, state, religii sau culturi; fãrã criminali, fãrã poeti; nici un rãzboi, nici un conflict. „Celãlalt”? Nici gînd! Imperiul Roman, taedium vitae al ultimilor sãi ani…
Bum! Bum! Ben Landen! Se întoarce Replicatul!
Suprimarea disonantului si trimiterea „celuilalt” (alteritãtii) în exil are ca rezultat întoarcerea „replicatului”. Replicatul este real, ia chipul si asemãnarea omului, dar sistemul sãu de valori este incompatibil cu cel al lumii civilizate. Hitler, Stalin, Ben Laden au reîntronat în Occident sentimentul pierdut al realitãtii într-o orgie a distrugerii si terorii. Pervertind toate valorile, au umplut cu prezenta lor monstruoasã golul lãsat prin eliminarea alteritãtii însãsi. Dacã tehnoglobalismul, si ideologiile care-l însotesc, vor continua neabãtute marsul lor fortat întru uniformizarea planetarã, un alt „replicat” le va tãia probabil calea. îmi imaginez cu groazã marele, infinitul pericol: … si dacã noul „replicat” va poseda vointa si mijloacele pentru a împlini ceea ce Unabomber, teroristul tehnofob, a îndrãznit doar sã gîndeascã: „ar fi mai bine sã aruncãm la gunoi sistemul ãsta împutit si sã suportãm consecintele”…
Este uimitor cît de rapid au pãtruns aceste ideologii în spatiul cultural românesc. Universitãtile noastre au deja programe de Studii Culturale, reviste literare, de genul „Observatorului Cultural”, promoveazã în mod constant activismul multicultural, sanctionînd prompt devierile de la normã sub acuza de „antioccidentalism”, oameni politici, de toate culorile, invocã mereu o „Românie, model de convietuire multiculturalã”, intelectualii de valoare, în general, s-au dumerit, dar pãstreazã tãcerea de frica marginalizãrii. (în România, dacã esti împotriva multiculturalismului, esti prin definitie nationalist, anti-semit si simpatizant legionar). în scandalul iscat de aparitia Omului recent, elitele noastre intelectuale s-au plasat, în mod corect, de partea lui Patapievici. Protestul lor a fost însã îndreptat în mare parte împotriva manierei rudimentar-totalitare în care a fost „demascat” autorul Omului recent. Prea putini au fost cei care au analizat ideologia în numele cãreia au actionat inchizitorii. Faptul cã multiculturalismul si corectitudinea politicã provin de la cei care, vezi Doamne, ar trebui sã-i „imitãm”, creeazã o dilemã pe care intelectualitatea noastrã nu stie încã s-o rezolve. Pînã una alta, o ignorã cu seninãtate: „altele sînt problemele noastre, tovarãsi!”.
Eu unul rãmîn la credinta cã lipsa unor dezbateri serioase în jurul multiculturalismului este profund pãguboasã. Iatã de ce, în acest eseu îmi propun sã prezint adevãrata fatã a ideologiilor multiculturale, încercînd sã sap la rãdãcina lor doctrinarã.
Sincer vorbind, nu este usor sã „demasti” multiculturalismul. Cum sã crezi cã „multiculturalism” nu înseamnã „diversitate culturalã”, asa cum ne-ar sugera firma de la poartã, ci, pur si simplu, monoculturã? Cum sã-ti treacã prin minte cã „multi” este de fapt „unul”, „culturalism” este profund anti-cultural, iar împreunã, cei doi termeni desemneazã ideologia tehnoglobalismului actual?
înotînd împotriva curentului gîndirii conformiste, as îndrãzni sã afirm: multiculturalismul apartine acelei traditii culturale occidentale care a subordonat sau chiar reprimat particularul. începînd cu Sfîntul Augustin, Occidentul s-a reîntors la ontologia greacã. Gîndirea greacã, de la Parmenide la Aristotel, a acordat prioritate Fiintei, ea singurã fiind absolutã, eternã, „substantialã”. Elementele particulare erau privite doar din prisma apartenentei lor la o totalitate. (La Heidegger, particularul este încã un derivat, nu are valoare cauzativã, existã în orizontul unificator al mortii, care îl precede). Gîndirea occidentalã a plecat de la premisa cã existã întotdeauna o „esentã universalã deasupra”, ca în platonism, sau o „esentã interioarã”, ca în aristotelism. Esenta este consolatoare întrucît oferã certitudine si adevãr, de aici, poate, fascinatia pe care a exercitat-o permanent asupra gîndirii occidentale.
Alunecarea în monismul esentialist a condus, în final, la abandonarea Dumnezeului trinitar si înlocuirea sa cu o divinitate unicã si abstractã. Tendinta occidentalã de a defini divinitatea în termenii unei substantia abstracte si nedeterminate prezintã douã consecinte importante:
Pe de o parte, se dezvoltã conceptia metafizicã a unui „substrat etern”, „esentã” a realitãtii. Drept consecintã, realitatea a fost despãrtitã în esentã si aparentã, particularul fiind trecut la capitolul „aparentã”, întrucît nu este etern, tine de un timp si loc anume.
Pe de altã parte, divinitatea monistã si nedeterminatã a fost înzestratã cu o vointã arbitrarã. Secularizat, Dumnezeu devine „individul liber”, mînat si mãcinat de o vointã nestãpînitã.
Revolta modernitãtii si postmodernitãtii împotriva unui Dumnezeu monist si abstract nu a fãcut decît sã exacerbeze schemele voluntariste ale scolasticii medievale.
în Modernitate, particularul este imaginea în oglindã a Dumnezeului monadic.
Repliat asupra lui însusi, devine autonom, dar lipsa unui fundament îl face abstract, privîndu-l de concretete. Ideea unei temelii eterne a realitãtii este atît de înrãdãcinatã în constiinta occidentalã încît încercãrile de a elimina substantia au promovat-o si mai mult.
Postmodernismul nu rezolvã nici el problema. Pretinde doar cã reabiliteazã particularul concret prin suprimarea esentei metafizice. Prin faptul cã este obsedat de „esentialism” si nu viseazã decît la suprimarea fundamentelor metafizice, postmodernismul confirmã vechea tezã a gîndirii occidentale: particularul si esenta sînt indisolubil legate. Mai mult. Fãrã un fundament, entitãtile particulare ale postmodernitãtii „nu mai au nici o noimã”, îsi pierd unicitatea si concretetea, se transformã în entitãti-simulacru. De aici, relativismul cultural si ideologiile uniformizatoare.
Multiculturalismul, în calitatea sa de fenomen postmodern, nu înlãturã „esentialismul” si „monismul”, ci le exacerbeazã. Conceptul de „diversitate culturalã” manifestã o predilectie vãditã pentru particularul abstract si o suspiciune „platonicã” fatã de pluralitate, concretete si devenire. în fond, multiculturalismul nu este decît o adaptare a esentialismului metafizic la relativismul cultural al postmodernitãtii! Mai mult, multiculturalismul neagã atît pluralismul, cît si individualitatea, prin postularea identitãtii de grup – o abstractiune platonizantã, ce produce în mod programatic indivizi stersi si inautentici. în spatiul multiculturalist, individul îsi poate împlini personalitatea doar dacã adoptã identitatea de grup. Nu-i greu de recunoscut doctrina platonicã a perfectionãrii de sine sub autoritatea statului si a strãjerilor lui. în campusurile universitare americane, armatele de administratori, terapeuti, cadre didactice îndoctrineazã studentii în Weltanschauung-ul „grupului” – nu-s ei oare Gardienii din Republica lui Platon? Pentru multiculturalism, a-ti „construi” identitatea înseamnã, nici mai mult nici mai putin decît sã aderi la o esentã arbitrarã – feminitate, masculinitate, homosexualitate, afro-americanitate. Precum divinitatea monistã, identitatea de grup este garantul identitãtii personale. Nu te poti „împlini” în urma unei relatii libere, dialogale cu persoane din afara grupului.
Ideologiile multiculturaliste considerã individul o victimã – un „eu” minimal, instabil si lipsit de concretete, legat de celelalte victime printr-o calitate abstractã si generalã (de pildã calitatea de a fi femeie). O femeie este doar în mãsura în care se recunoaste în „esenta” sa de femeie, esentã definitã în termenii stabiliti de gardienii feminismului. Plasînd femeia în carne si oase într-un „grup” de victime, ideologic definit, multiculturalismul ignorã realitatea ei concretã, îi sacrificã unicitatea personalã.
Victima multiculturalistã este rezultatul unui proces ilicit de abstractizare. Concretetea si unicitatea fiintelor umane sînt reduse la diferente „universal acceptate”. Nu numai cã aceste „diferente” se dovedesc arbitrare si reductioniste, mai sînt si statice, închise în ele însele ca niste fortãrete. Persoana se transformã astfel într-o abstractiune ideologicã, ferecatã definitiv în categoriile „sex”, „rasã”, „sexualitate”. Multiculturalismul nu este preocupat de persoane, ci de „esente” platonizante. Se neagã astfel eterna nãzuintã umanã a eliberãrii din constrîngerile de naturã biologicã, socialã, sexualã. Fiecare din noi întretine cu celãlalt o legãturã unicã, particularizantã. Ne slefuim personalitatea în cadrul unor relatii interpersonale libere, nicidecum în urma unei participãri obligatorii la viata unor grupuri oficial desemnate.
Multiculturalismul si-a construit edificiul pe urmãtorul paradox postmodern: orientãri si practici individualiste tind sã impunã norme abstracte si colectiviste.
Pe de o parte, grupurile multiculturaliste se definesc în termeni „individualisti”: sînt entitãti abstracte, monadice, aflate într-o falsã opozitie unele fatã de altele. Ca si Dumnezeul voluntarist si monist, grupul se declarã autosuficient, se defineste în termenii propriei sale „sete de putere” (woman power, girl power, gay power), nu se simte rãspunzãtor fatã de contextul larg al realitãtii sociale, pretinde drepturi speciale. Cu alte cuvinte, multiculturalismul continuã proiectul epocii Luminilor, proiect care a înlocuit Dumnezeul abstract al scolasticii cu o multitudine de vointe individuale („grupuri” în multiculturalism), fiecare aspirînd la conditia „autonomiei divine” (în viziunea epocii Luminilor, individul imitã capacitatea divinitãtii voluntariste de a alege în mod liber si arbitrar).
Pe de altã parte, grupurile auto-definite dau dovadã de reflexe si atitudini colectiviste. Ca obiectiv major, multiculturalismul îsi propune sã controleze comportamentul uman. Ca orice institutie totalitarã, multiculturalismul promoveazã forme de control colectivist (controlul hãrtuirii sexuale, coduri de vorbire, clasificarea oficialã a persoanelor dupã rasã, sex, vîrstã) menite sã limiteze sau sã elimine din viata omului DISONANTUL si tot ceea ce se opune înregimentãrii („integrare” în limbajul etic al postmodernitãtii).
Procesul de disciplinare se înfãptuieste prin intermediul „marginalilor”. Desteaptã miscare! Marginalilor – grupuri minoritare potential recalcitrante – li se oferã posibilitatea de a deveni „vizibile” pe scena politicã si în viata socialã („minoritãtile” oficial desemnate au însã un acces neglijabil la mecanismele decizionale ale puterii). Angrenate în sistem, „victimele” institutionalizate – lesbienele, homosexualii, afro-americanii, handicapatii si cîte or mai fi – sînt folosite ca instrumente de control al relatiilor interumane.
Foucault este autorul en vogue în universitãtile multiculturale. Ideologii multiculturalismului denatureazã însã teoriile puterii elaborate de celebrul gînditor francez. Foucault pretinde cã marginalul si surghiunitul se plaseazã întodeauna de partea elementelor eterogene, cele care se opun asimilãrii. Multiculturalismul actioneazã însã pentru eradicarea oricãror obstacole din calea integrãrii omului în structurile societãtii tehnologice. Intr-o lume multiculturalã, orice element intractabil, orice se dovedeste viatã concretã - spontanã, imaginativã, creatoare, anarhicã, metafizicã, în sensul larg al cuvîntului – trebuie eliminat.
Existã o mai mare congruentã decît s-ar crede între protagonistul individualismului „burghez”, al ordinii „patriarhale” (atacat cu furie de multiculturalisti) si eul colectivist al totalitarismului. în cultura occidentalã, atît individualismul cît si colectivismul împãrtãsesc deseori aceeasi tendintã omogenizatoare, desigur în proportii diferite. Atît individul monadic al individualismului cît si grupul multiculturalist revendicã un statut privilegiat în termenii unei „unicitãti” abstracte, aproape transcendente. „Unicitatea” este o calitate definitã în termeni juridici. Esti „liber”, „suveran” si „diferit” fiindcã asa spune litera legii – forma contractualã prin care te legi de ceilalti indivizi, abstracti ca si tine.
Lumea multiculturalistã este împînzitã de o multime de grupuri aflate în rivalitate unele cu altele pentru dobîndirea unei pozitii cît mai „vizibile” în societatea tehnologicã globalã. Tehnoglobalismul este liantul între grupurile monadice. în lumea tehnoglobalistã, procesele de „separare” si „omogenizare” nu mai sînt antagoniste, ci corelative.
Se trece sub tãcere sau, pur si simplu, nu se întelege cã multiculturalismul este ideologia oficialã a noii societãti tehnologice globale. în ciuda numelui, multiculturalismul apartine spatiului tehnologiei, nicidecum sferei culturii. Iatã de ce este inutil sã analizãm doctrinele multiculturaliste în termeni strict culturali, fãrã sã interogãm paradigma economic-tehnologicã pe care multiculturalismul cu onor o serveste.
Ne-am obisnuit deja cu tristul adevãr: societatea tehnologicã globalã – pe care eu am numit-o Angrenajul – are un efect omogenizator asupra vietii umane. Tehnologia unificã si integreazã în spatiul sãu toate elementele culturale si orice stil de viatã. (Ne amãgim dacã vorbim de independenta culturii fatã de tehnicã în epoca actualã.) Sînt eliminate astfel traditiile si valorile locale, iar valorile universale rãmîn exclusiv cele „tehnice”. Prin fluxurile nestãvilite ale tehnologiei si comertului se urmãreste crearea unui single global lifestyle (unic stil de viatã global) pe baza celebrei converging commonality – convergenta a tot si toate spre realizarea pietii mondiale integrate.
Spatiul tehnologic este un tãrîm al purei uniformizãri, prezentat însã – culmea mistificãrii! – în chip de „domeniu al diferentei” si „ocrotirii diferentei”. Fluxurile întrepãtrunse si omogenizatoare ale tehnologiei si capitalului global pozeazã în chip de „spatii libere”, unde „diferentele” cresc precum ciupercile dupã ploaie.
De ce oare aceastã mistificare? Societatea tehnologicã mondializatã este, în esenta ei, o „societate de control” (Foucault) în care constrîngerile, din ce în ce mai apãsãtoare, trebuie sã fie interiorizate de fiecare fiintã umanã. Odatã cu prãbusirea comunismului, s-a prãbusit si modelul „societãtii disciplinare” (Foucault), în care dominau constrîngerile exterioare. „Societatea disciplinarã” a caracterizat prima fazã a acumulãrii capitaliste; comunistii au preluat modelul, perfectionînd cu entuziasm latura represivã. Astãzi acest model a devenit ineficient. Individul trebuie sã fie convins, nu numai constrîns. De aici, nevoia unei ideologii „multiculturaliste” care, pe de o parte, sã sustinã tehnoglobalismul mercantil în procesul de uniformizare a lumii, iar pe de altã parte, sã ascundã natura devastatoare a acestui proces prin promovarea unei retorici a diferentei si a „încrîncenãrii” diversioniste împotriva unui dusman, de fapt, inexistent: cultura omului alb, acel Dead White Male. Urmînd logica tehnologicã, multiculturalismul suprimã diferentele reale (alteritãtile), înlocuindu-le cu diferente igienizate, de tip Derrida, în care „celãlalt” devine un insignifiant, o imagine platã si interschimbabilã.
Existã însã un obiectiv si mai ambitios. Noua societate globalã are nevoie de un om nou: homo economicus. Considerat din prisma vechii dihotomii individualism/colectivism, homo economicus a economiei globalizate nu-i nici un pur „individualist”, nici un „om colectiv”. Este produsul INDIVIDUALISMULUI TEHNOCRATIC ale cãrui prototipuri sînt Victima de profesie sau „activistul multicultural” – în domeniul vietii culturale si politice, managerul din corporatiile transnationale – în economie si finante, Terapeutul, în domeniul vietii personale normate juridic si medical. Toti trei sînt TEHNICIENI. Au în comun dorinta de a suprima rezistentele (justificarea lor: „eliminãm conflictele, fluidizãm viata economicã si socialã”) prin strategii care oblitereazã separatia dintre manipulare si non-manipulare, autoritate si putere, legitim si nelegitim. Scopul este construirea unui om nou în conformitate cu rationalitatea tehnologicã (analizatã de Max Weber) a adecvãrii optime a mijloacelor la scopurile propuse.
Fiecare grup multiculturalist îsi construieste identitatea pe baza calitãtilor prototipice ale „minoritãtii victimizate”, calitãti care se aplicã celorlalte grupuri oficial desemnate. Grupurile sînt interschimbabile, nimic nu le deosebeste în afarã de o „diferentã culturalã” neglijabilã, redusã la niste aspecte superficiale, cum ar fi traditiile culinare, costumele populare. Recunoastem din nou modul de functionare al tehnologiei, conjugat, de aceastã datã, cu maniera de operare a consumismului. „Grupurile”, cultivate de ideologiile multiculturalismului, sînt echivalentul „cultural” al acelor consumption communities (comunitãti de consumatori). Produsele de consum nu sînt importante prin ele însele, ci prin faptul cã perpetueazã praxisul consumist. Este evident mimetismul dintre „comunitatea de consumatori”, cu care opereazã specialistii în marketing, si „grupul victimizat” al multiculturalismului. Consumatorii, izolati între ei, formeazã o „comunitate” prin relatia „pe verticalã” pe care o întretin cu o abstractiune „construitã”, transcendentã lor: consumatorul ideal, garantul identitãtii oricãrei consumption community. La rîndul lor, „victimele”, apartinînd grupurilor etnice „oprimate” sau grupurilor bazate pe o anumitã preferintã sexualã, au în comun ideea abstractã a unei „victimizãri” universale. „Victimizarea”, aceastã abstractiune platonizantã stã la baza identitãtii lor de grup. Drept urmare, diferentele reale dintre indivizi dispar, iar grupurile devin, la rîndul lor, interschimbabile. Ian Burma, într-un celebru articol publicat în prestigioasa „The New York Review of Books” (8 aprilie 1999) sub titlul Bucuriile victimizãrii remarca: „imaginarul sacrificial din zilele noastre este anistoric, întrucît experientele concrete ale victimelor care au suferit în istorie se amestecã într-un fel de supã a suferintei. Chinezii, evreii, homosexualii si altii au suferit cu adevãrat – asupra acestui fapt nu planeazã nici o îndoialã; este însã mai putin sigur cã ei toti au suferit la fel.” în cadrul angrenajului tehnoglobalist, atît produsul de consum cît si victima multiculturalã au statut de mãrfuri, menite sã producã un rãspuns emotional (dorintã achizitivã, compasiune, milã, admiratie etc.)
Orice proces de construire a identitãtii umane oferã în mod explicit sau implicit niste standarde morale. Ca si „bucuriile consumismului”, popularizate de cultura advertising-ului (publicitãtii), „bucuriile victimizãrii” sînt bazate pe emotii. Orice justificare moralã postmodernã evitã criteriile de valoare/evaluare, înlocuindu-le prin emotivism. Soldati de nãdejde ai postmodernismului, multiculturalistii pretind cã n-au posibilitatea de a distinge binele de rãu. Iatã de ce, nici capul nu-i doare cînd una dintre vedetele victimizãrii, Rigoberta Menchu, tãranca maya care a cîstigat premiul Nobel pentru pace, este prinsã cu mîta în sac. Chiar dacã, în mult mediatizata ei autobiografie, respectiva a inventat „atrocitãtile” (comise de autoritãti), la care, zice-se, ar fi fost martorã – sentimentele sale nu pot fi puse sub semnul întrebãrii. în lumea relativistã a multiculturalismului, adevãrul este o chestiune de „preferintã”, dar sentimentele victimei sînt totdeauna autentice; una sau douã povestiri autobiografice false nu pot schimba contextul general al victimizãrii. Tehnicile de perception management („manangement al perceptiei”) sînt un înlocuitor constant al faptelor în discursul cultural si politic al multiculturalismului.
Emotiile, „trãite” de membrii grupurilor victimizate si sustinãtorii lor, sînt superficiale si ambivalente. Ele sînt mediate cultural, iar circulatia lor este manipulatã cu abilitate de mass media si intelectualii înregimentati. Fiind un insignifiant interschimbabil, „victima multiculturalã” nutreste sentimentele pe care i le sugereazã cultura emotivistã a victimizãrii. în multiculturalism se gîndeste si se simte la unison. Sentimentul general de „vulnerabilitate” nu este spontan, o emotie vie. Este bazat pe imitatie si constructie culturalã, pe felul „politic corect” în care „simt” ideologii multiculturalisti.
Emotiile sînt echivalente banilor, nu existã prin ele însele, circulã în chip de semne – dacã banii sînt semnul bogãtiei, emotiile sînt semnul apartenentei la grupul victimizat cel „corect”. Si banii, si emotiile „corecte” aduc profit. Emotionalismul transformã pe orice individ într-un agent moral în mãsura în care el exprimã „sentimentele” grupului victimizat. Dacã nu devii membru al „comunitãtii de sentiment”, esti redus la tãcere, ti se atîrnã o placã de gît: „Nesimtitule! Nepãsãtorule!” (Cititorii pot gãsi numeroase exemple în acest sens, rememorînd „episodul Kosovo”, cînd parte din intelectuali au… stiti dumneavoastrã)
*
Multiculturalismul nu ia în piept realitãtile lumii. Viseazã, ca orice utopie, sã creeze o societate aplatizatã. Nici o diferentiere majorã între rase, popoare, state, religii sau culturi; fãrã criminali, fãrã poeti; nici un rãzboi, nici un conflict. „Celãlalt”? Nici gînd! Imperiul Roman, taedium vitae al ultimilor sãi ani…
Bum! Bum! Ben Landen! Se întoarce Replicatul!
Suprimarea disonantului si trimiterea „celuilalt” (alteritãtii) în exil are ca rezultat întoarcerea „replicatului”. Replicatul este real, ia chipul si asemãnarea omului, dar sistemul sãu de valori este incompatibil cu cel al lumii civilizate. Hitler, Stalin, Ben Laden au reîntronat în Occident sentimentul pierdut al realitãtii într-o orgie a distrugerii si terorii. Pervertind toate valorile, au umplut cu prezenta lor monstruoasã golul lãsat prin eliminarea alteritãtii însãsi. Dacã tehnoglobalismul, si ideologiile care-l însotesc, vor continua neabãtute marsul lor fortat întru uniformizarea planetarã, un alt „replicat” le va tãia probabil calea. îmi imaginez cu groazã marele, infinitul pericol: … si dacã noul „replicat” va poseda vointa si mijloacele pentru a împlini ceea ce Unabomber, teroristul tehnofob, a îndrãznit doar sã gîndeascã: „ar fi mai bine sã aruncãm la gunoi sistemul ãsta împutit si sã suportãm consecintele”…