Omul
mondializat
FLUX
Ovidiu HURDUZEU
Motto:
Mediile, prin care circulã informatia electricã, fiind total eterice, creeazã iluzia cã lumea este o substantã spiritualã, un facsimil credibil al trupului mistic (al lui Hristos). Este vorba de o evidentã manifestare a Antihristului . In fond, Printul acestei lumii este un mare inginer electronist.
(Marshall McLuhan, Scrisoare cãtre Jacques Maritain)
Adevãratul Dumnezeu al timpurilor noastre este Sfînta Treime Stat-Muncã-Tehnicã…Pe el trebuie sã-l ucidem! – si nu pe bãtrînul, cam ros de carii, al Genezei.
(Jacques Ellul, La Métamorphose du bourgeois)
Dumnezeul iudeo-crestin a creat lumea ex nihilo. In calitatea sa de creatie divinã lumea este realã, nu poate fi o imagine, un simulacru, un vis sau nãscocire. Dovada supremã a realitãtii creatiei este oferitã de încarnarea cristicã. Iisus Hristos nu împrumutã un trup omenesc, precum zeii Olimpului; Iisus este trupul sãu omenesc în carne si oase, ceea ce conferã creatiei o deplinã demnitate ontologicã. Sustinutã cristic, lumea nu se degradeazã într-un concret slab, într-o substantã de calitate inferioarã; nici nu este o realitate contrafãcutã, un joc de aparente. Crestinismul nu se îndoieste de realitatea, bunãtatea si concretetea lumii materiale. O atitudine fundamental diferitã de viziunea religiilor orientale si a traditiei gnostic-platonice în care creatia este un real degradat.
În crestinism existã douã entitãti diferite prin natura lor – Dumnezeul si lumea creatiei divine. Zãmislitã din iubire, în urma unui act de creatie liberã, lumea este realã dar contingentã, nicidecum trupul etern a lui Dumnezeu. De aici, demistificarea naturii si eliminarea panteismului. Dumnezeu este „Celãlalt” absolut, transcendent creatiei dar într-o strînsã legãturã cu ea. Relatia dintre planul divin si planul creatiei este personalã, asiguratã de Hristos si Duhul Sfînt.
Duhul Sfînt este suflarea particularizantã, puterea ce oferã posibilitatea unicitãtii si neasemãnãrii personale. Diversitatea creatiei nu se disperseazã, se aflã adunatã în trupul lui Iisus Hristos: „El este mai înainte de toate, si toate se tin prin el”. (Coloseni 1:17) Prin faptul cã Iisus este participant, alãturi de Tatãl, la creatie, persoana Sa este „sustinãtoare” a lumii. Cu alte cuvinte, Hristos mentine varietatea lumii reale într-o „comunitate”, o unire de entitãti neuniforme si neconfundate. Sã retinem ce ne spune Pãrintele Stãniloaie: „neconfundîndu-se cele trei Persoane dumnezeiesti, nu se poate confunda nici omul cu Dumnezeu, cãci pentru aceasta ar trebui ca Dumnezeu sã devinã impersonal, lipsit de un interes personal pentru fiecare om ca persoanã deosebitã. Cînd copilul experiazã dragostea unitã, dar si distinctã a ambilor pãrinti, fatã de el ca persoanã distinctã, nu se poate confunda cu ei”. (Spiritualitate si Comuniune în liturghia ortodoxã)
Civilizatia construitã de crestinism are asadar o dimensiune trinitarã. Cu riscul asumat de a simplifica mult datele problemei, as încerca totusi sã-i definesc „specificul”:
1) Crestinismul postuleazã un plan de existentã unde nu existã „grade de realitate”, toate entitãtile create se bucurã de aceeasi plinãtate ontologicã. De aici, suprimarea dualismului grecesc materie/spirit, sensibil/intelectual. Întrucît se exclude „defectul de fiintã”, lumea materialã, cu contingenta ei, este deschisã investigatiei experimentale a stiintei. Rationalitatea este inerentã lumii, apartine acestei lumi contingente, si nu unor „forme” platonice eterne.
2) Între Dumnezeul creator si lumea creatã nu existã trepte intermediare precum în gnosticism. Dumnezeu este „Celãlalt” absolut care se implicã în lumea materialã prin Hristos si Duhul Sfînt. Eternitatea contamineazã timpul istoric, fãrã ca diferenta de esentã între creator si creaturã sã fie afectatã.
3) Dumnezeul treimic creeazã o lume adevãratã (si nu un simulacru) care are libertatea de a fi ea însãsi, în timp si spatiu. In felul acesta se protejeazã „diferenta” (diaphora) care, departe de a fi o amenintare la adresa unitãtii, este conditia esentialã, sine qua non-ul unitãtii însisi. Trebuie sã întelegem notiunea de „a fi ea însãsi” în sensul unei creatii functionînd mereu întru împlinirea menirii sale escatologice, aceea de a fi „desãvîrsitã”. Datoritã autonomiei sale, omul are posibilitatea de a participa la procesul istoric al împlinirii proiectului divin. Nu este vorba de o nouã creatie, nici de o adãugare de fiintã, de o corectare a unei creatii schioape sau neterminate. Sub actiunea omului, „inspirat” de Sfînta Treime, creatia „se petrece” mereu întru „lucrul foarte bun”. De aici, trãirea permanentã sub semnul unei radicalitãti tragice. Crestinul se „mobilizeazã” sã împlineascã idealurile libertãtii, justitiei sociale, egalitãtii, adevãrului, fiind însã constient cã împlinirea lor este imposibilã în lumea creatã. Iisus oferã oamenilor libertate si dragoste, nu iluzii consolatoare.
4) În sfîrsit, trinitarismul a produs o fiintã umanã perfect compatibilã cu ideea de autonomie si libertate personalã. Sfînta Treime stabileste cu individul un dialog al dragostei, nicidecum al conformismului si obedientei.
Dimensiunea trinitarã, cea care a dus la înflorirea civilizatiei europene, a fost în permanentã subrezitã de procese contrare. În cazul Occidentului, sînt bine cunoscute interpretãrile platonizante ale Sfintei Treimi; cochetarea permanentã cu dualismele gnostice; importanta acordatã universalului (substantia), în dauna particularului; fascinatia exercitatã de abstractiuni, sisteme, si forme. Biserica vesticã a pornit de la O ESENTA ca sã ajungã la persoanele Treimii, în vreme ce Sfintii Pãrinti au preferat întotdeauna CONCRETUL ca punct de plecare. În final, toate aceste „derapaje” au dus, nu atît la „moartea lui Dumnezeu”, ci la prãbusirea edificiului trinitar si înlocuirea lui cu Unul impersonal.
Nu am intentia sã trasez procesul istoric care a condus la evacuarea treptatã a unitãtii trinitare din spatiul civilizatiei crestine. Mã voi limita la o descriere, si aceasta succintã, a „Unului” zilelor noastre.
*
Fenomenul fundamental al epocii actuale constã în unificarea omenirii, în timp, spatiu si spirit, sub semnul tehnologiei. „Unul” tehnologic, pe care l-am numit, Angrenajul, a devenit singura realitate ontologicã a „modernitãtii tardive” (Chantal Delsol). Tehnologia este spatiul si modul de existentã al „omului recent” (Patapievici), o realitate totalã, perfect autonomã.
Ceea ce caracterizeazã omul „modernitãtii tardive” este totala sa dependentã de realitatea tehnologicã. Singura sa actiune „creatoare” este adaptarea la Angrenaj prin imitarea modului de functionare a tehnologiei însãsi. În spatiul civilizatiei euro-atlantice, consecintele sînt devastatoare. În cursul ultimilor cincizeci de ani, o întreagã civilizatie, construitã pe pilonii trinitarismului crestin, s-a transformat în mod ireversibil, într-o civilizatie tehnocraticã. Occidentul a încetat sã mai fie garantul valorilor iudeo-crestine, în forma lor religioasã sau secularã, supunîndu-se neconditionat exigentelor Angrenajului tehnologic mondializat.
Nu este vorba de o secularizare sau despiritualizare a societãtilor occidentale postindustriale. Dimpotrivã. În Occident asistãm în prezent la o explozie a miscãrilor religioase. ( Noile Miscãri Religioase – pe scurt NRM – provoacã o îngrijorare serioasã la Vatican. In 1991, Consistoriul extraordinar reunit de Papa a discutat provocãrile la adresa Bisericii, generate de „grupurile neo, quasi sau pseudo religioase”, discutii terminate însã cu un raport surprinzãtor de „tolerant” al Cardinalului Arinze. De pildã, în raport , „sectele” sînt numite „noi miscãri religioase”, se propune chiar un „dialog” util între Bisericã si unele dintre aceste grupuri). Ceea ce caracterizeazã noua theodiversitate este adaptarea factorului religios la conditiile realitãtilor tehnologice. Practic, Angrenajul mondializat îsi creeazã propria sa „transcendentã”. Nu este de mirare cã multe dintre noile „religii”, precum Soka Gakkai, au primit statut de ONG-uri pe lîngã ONU. Angrenajul încearcã sã-si legitimizeze astfel nu numai componentele economice (globalismul), culturale (multiculturalismul, apãrarea drepturilor omului), legislative (Tribunalele internationale), ci si cele religioase.
În ce mod reproduc noile religii logica de functionare a Angrenajului? La începutul secolului XXI, tehnologia functioneazã ca un flux de informatii, imagini, simboluri, ceea ce produce o lume a imaterialitãtii si dezincarnãrii. „Trupul” – ne spune un analist american al culturii (Mark Dery, Escape Velocity) – „este un apendice arhaic de care nu mai are nevoie Homo Cyber, Homo Sapiens al zilelor noastre.” Nu numai trupul, ci întreaga realitate materialã dispare. Frenetica apãsare pe pedala de acceleratie transformã lumea în flux, lichefiind distantele, timpul, granitele – în general, orice rezistentã. Fluidizarea tehnologicã maximizeazã eficienta si productivitatea Angrenajului. Transformat într-un information system, Angrenajul iese de sub incidenta materiei, energiei si a limbajul încarnat (limbajul cultural). Ceea ce asigurã acum eficienta, adecvarea mijloacelor la scopurile programate, este feedback-ul si permanenta „comunicare” dintre subansamblurile Angrenajului. (Sã nu confundãm informatia codificatã digital – formã abstractã si universalã, circulînd într-un spatiu tautologic, decontextualizat si denaturat - cu limbajul viu, situat al culturii. Primul îndeplineste o functie utilitarã – produce, organizeazã si controleazã – cel de-al doilea ascunde întotdeauna preaplinul unui înteles).
As îndrãzni sã afirm: în fluxul informational, tehnologia îsi gãseste forma idealã de existentã. Ca un gigantic pãianjen, Angrenajul înfãsoarã planeta cu retelele sale comunicationale. Pînza arahnidei tehnologice se transformã în formã si continut a realitãtii, în timp ce realitatea, o biatã muscã prinsã în materialul electronic, moare si se stafideste. La cea mai micã atingere, se risipeste într-o pulbere finã. Angrenajul îsi satisface astfel setea neostoitã de a asimila totul. Omul si ceea ce duce în spinare – traditie, religie, culturã, principii, valori – devin un reflex al insignifiantului, iar insignifiantul, singura manifestare legitimã a seriosului vietii. In fond, „fluxul” nu-i decît întoarcerea „Unului” deghizat în „Diferentã”, a „Omogenului” deghizat în „Eterogen”, a „Extensivului”, în „Intensiv”, a „Normei” în „Libertate”, a „Închiderii” în „Deschidere”.
Este evident cã Sfînta Treime este incompatibilã cu modul de operare în flux a Angrenajului. Dezincarnarea, imaterialitatea, simulacrul, decontextualizarea, uniformizarea, sînt departe de spiritul si litera crestinismului. Paradigma trinitarã propune o persoanã unicã, fiintînd într-o „comunitate” de unitãti neuniforme si neconfundate. Angrenajul are însã nevoie de un om intersanjabil, permanent bransat, un „nod” într-o retea colectivã. Nu-i oare network-ul echivalentul postmodern al faimoasei benzi rulante?
Sã aruncãm o privire mai atentã asupra comunitãtilor umane organizate în retea. În acest sens, celebrul Silicon Valley – unde, de altfel, locuiesc – oferã un exemplu „clasic”. Ceea ce te frapeazã de la bun început în „Vale” este uniformitatea si monotonia. Locul cu cea mai mare diversitate etnicã din lume nu îti aminteste cu nimic de „mozaicul” populatiilor, caracteristic Statelor Unite. Un fapt pe care americanul de rînd tine sã-l precizeze: „Silicon Valley is not America!”. Chiar si pentru vecinii „Vãii”, cei din pitoreasca regiune Santa Cruz de lîngã ocean, Silicon Valley este un teritoriu „strãin”. Îl numesc cu indiferentã „Over the Hill” – „Peste deal”. Santa Cruzenii îsi amintesc cu plãcere un amãnunt aproape uitat; înainte de „sosirea” tehnologiei, prin anii 70, „Valea” era renumitã pentru livezile de caisi. Uneori, parfumul pomilor înfloriti îl puteai respira chiar pe malul Pacificului…
Caisii au dispãrut cu desãvîrsire. În locul lor, geometria impecabilã a suburbiilor, mall-urilor si a parcurilor industriale. Desi pretind cã trãiesc în „comunitãti”, locuitorii „Vãii” s-au strîns laolaltã în network-uri. N-au nimic în comun unul cu altul, si nici cu locul în care trãiesc. Îi leagã doar tehnologia.
Comunitãtile umane reticulare (tip retea) sînt formate din indivizi specializati. Locuiesti în Silicon Valley – gresit ar fi sã spui „trãiesti în Silicon Valley” – doar dacã esti un specialist, inginer de software, analist de sisteme etc. Network-ul nu dã doi bani pe calitatea ta de individ unic, mostenitor al unei zestre culturale si posesorul Tainei insondabile. Prea putin îi pasã de persoana ta, - „persoanã” cu toate conotatiile pe care le implicã termenul; îl intereseazã doar acea pãrticicã din tine care-i poate servi scopurile. Într-o lume reticularã, esti nevoit mereu sã te separi în pãrticele specializate, iar fiecare pãrticicã s-o angrenezi într-un anumit tip de retea. Fiecare network desprinde din tine felia care-i trebuie si-ti cere sã elimini restul. Cu cît te bransezi la mai multe retele, cu cît suvoiul te poartã mai la vale, cu atît nu reusesti „sã te aduni”, sã-ti angajezi întreaga fiintã, sã-ti recîstigi integritatea. Se produce o disolutie a personalitãtii organice întrucît omul, fãcut dupã chipul lui Dumnezeu, nu poate fi epuizat. Sîntem mult mai mult decît snopuri, snopuri de „îndemînãri” lucrative - faimoasele „skills”-uri fãrã de care nu poti supravietui în sistem. Analistii contemporani ne tot vorbesc de epoca „dezunificãrii”, „spargerea în cioburi a personalitãtii”, „individul contemporan ca spatiu flotant, fãrã fixare, nici repere, disponibilitate purã, adaptatã la acceleratia combinatiilor, la fluiditatea sistemelor noastre” (citez din G. Lipovetsky, Anti-Oedip). Uitã sã ne spunã cã „spargerea în cioburi a personalitãtii” este fãcãtura Angrenajului. Introdusi în retea, devenim parte a unor ansamble tehnologice. La fel ca si uneltele, putem fi detasati, separati unii de altii, si chiar de noi însisi, combinati sau recombinati în functie de necesitãti. Tot logica industrialã cere sã fim transati în pãrti izolabile – izolabile piesele pot fi controlate pe tot parcursul productiei.
Ar fi nedrept sã afirm cã bransarea la retea nu aduce avantaje. În schimbul integritãtii persoanei tale, reteaua te ajutã sã-ti atingi în mod eficient scopurile imediate. Feministele, multiculturalistii, cei angrenati în retelele de „apãrare a drepturilor omului” stiu prea bine la ce mã refer…
Fluiditatea Angrenajului se poate realiza doar prin totala „dezangrenare” a omului din fiinta sa concretã. Mereu pe fugã, omul „trece în vitezã”, cu o indiferentã „respectuoasã”, pe lîngã tot ceea ce l-ar putea situa. Traditiile si pasiunile prezentului, ierarhizãrile valorice, dragostea, plãcerile puternice, cãutarea adevãrului implicã un atasament care i-ar opri curgerea. Nimic însã din realitate nu-l mai retine pe omul „cool”. Toate valorile i se par echivalente. Burghezul capitalismului „clasic” era atasat de proprietate, familie, natiune, „tinea” la „renumele” sãu. Expertul si tehnocratul, care l-au înlocuit, nu recunosc decît fluxul în chip de „activitate”, „cariera profesionalã”, „schimbare” (sub forma permanentei permutãri). Plãcerea este derivatã din muncã în chip de „activitate purã”, lipsitã de un continut si un scop definitive. Existã însã o succesiune ametitoare de „scopuri” partiale, care trebuie sã fie atinse de dragul sã fie atinse; de fapt, atingerea acestor tinte, asa-zis „palpabile”, relanseazã în permanentã fluxul activitãtilor. Dezangrenarea din realitate trece drept „libertate”. Nu-i decît o „eliberare” gnosticã din realitatea concretã.
In „flux”, dispare distanta dintre subiect si Angrenaj prin asimilarea totalã a subiectului în continuumul tehnologice. Prins în „flux”, omul simte doar Angrenajul, realitatea sa atotînsfãcãtoare, sigura la care are acces. O realitate hipnoticã.
Se petrece astfel un formidabil fenomen regresiv. Cu o expresie la modã, as spune cã douã mii de ani de dezvoltare culturalã sînt stersi din memoria computerului. Omul postmodernitãtii tardive se întoarce la gîndirea panteistã, la nostalgia „marelui tot” de care se simte „conectat” într-o „uniune misticã”. De aici, succesul miscãrilor spiritualiste de tip New Age si permanenta fascinatie exersatã de religiile orientale. Dacã budismul tibetan era practic necunoscut în Franta acum douãzeci de ani, în prezent „iradiazã” din 70 de centre si mînãstiri.
Spiritualitatea ciberneticã a Angrenajului este perfect compatibilã cu sensibilitatea panteist-gnosticã. Ce ne spune faptul cã omul postmodernitãtii tardive îmbrãtiseazã o spiritualitate care propãvãduieste domnia „Unului” si contopirea cu Dumnezeul-Lume? Rãspunsul nu trebuie sã ne socheze. Întoarcerea la misticã si panteism este dovada elocventã a pãtrunderii Angrenajului în suflete. Omul se recunoaste doar în acele experiente spirituale în care trebuie „sã te pierzi”, „sã te contopesti”, „sã nu depui rezistentã”, „sã manifesti rezilientã”. Nu-i greu de tradus imaginarul esoteric al panteismului în termenii Angrenajului. „Fluxul universal” îsi gãseste echivalent în „fluxul de informatii”, „integrarea în Angrenaj” se poate citi „contopire în Marele Tot”. Scopul final rãmîne acelasi: adaptarea la sistem. Nu numai individul urmeazã sã se integreze Angrenajului, ci si întreaga civilizatie „bazatã pe diferentiere” (citeste civilizatia iudeo-crestinã). Diferenta a murit, trãiascã Integrarea! Iatã ce ne propune psihologul american Mihaly Csikszentmihalyi, autorul bestseller-ului Flow (Flux): „Diferentierea a produs stiinta, tehnologia, si puterea fãrã precedent a omenirii de-a construi si a distruge environment-ul. Dar complexitatea înseamnã nu numai diferentiere, ci si integrare. Sarcina viitoarelor decenii si secole va fi sã dezvoltãm aceastã componentã neglijatã a mintii. Cea mai promitãtoare credintã a viitorului ar putea fi bazatã pe întelegerea întregului univers ca un sistem de legi comune[..] Problema întelesului vietii noastre va fi rezolvatã în momentul în care scopurile omului se vor contopi cu fluxul universal.”
Majoritatea miscãrilor panteist-gnostice sînt în primul rînd tehnici de adaptare la sistem si terapii consolative. Angrenajul abhorã frictiunile, ne vrea pe toti „sclavi fericiti”. Terapiile New Age (si nu numai) alinã suferinta fãrã sã confrunte cauzele care au produs-o. Nici nu-i cer individului o schimbare radicalã a vietii sale. Ele rãmîn dominate de logica instrumentalã a tehnologiei: fiind o masinã, omul se poate controla pe sine însusi printr-un process de „feedback”, îsi „programeazã” propriile sale obiective, devine „managerul” propriei sale vieti. Singurele cerinte: sã folosesti tehnici spirituale corecte, sã urmezi întocmai îndrumãrile „specialistilor”. Noi religii sau forme plãcute de control social?
Imaginarul „supunerii”, „acomodãrii”, si „reconfortãrii spirituale” invadeazã întreg spatiul cultural al postmodernitãtii. Un exemplu clasic ni-l oferã miscarea beatnicilor americani, din care fac parte celebrii poeti Allan Ginsberg si Jack Kerouak.
Deschid DEX-ul, editat de Academia românã. Prin „beatnic”, DEX-ul întelege „un intelectual American care practicã o filozofie contestatarã si are o tinutã neglijentã”. Se poate ca, în anii 60, tinuta vestimentarã a beatnicilor sã fi apãrut contestatarã, filozofia lor denotã însã obedientã.
Beatnicii trãiesc într-o realitate estompatã: „the dreamlike nature of reality, the reality of dreams” – „natura de vis a realitãtii, realitatea visurilor” (Kerouak). In fata acestei realitãti, „eul” este un receptor pasiv care acceptã lumea asa cum este. This is it! Asta e! Pasivitatea si celebrarea stãrii de fapt sînt ridicate la rangul de experientã misticã – „beat” înseamnã „beaten” (bãtut) dar si „beatific”. Mai mult. Poetul beatnic Gary Snyder întelege prin „beat”: „perspectiva de a fi bãtut de bãtul învãtãtorului budist”.
Sã renunti la autonomia individualã, sã divinizezi ceea ce este, sã cauti unirea cu „fluxul universal” sub îndrumarea guru-ului – sînt atitudini care au inspirat mii si mii de tineri occidentali în anii 60-70. Privind retrospectiv, spiritualitatea beatnicilor îmi apare ca prima manifestare „în masã” a spiritualitãtii cibernetice. Anii 60 marcheazã începutul globalizãrii sistemului tehnocratic. Nu-i întîmplãtor faptul cã tocmai în aceastã perioadã se dezvoltã miscarea beatnicilor. Formal, ei par sã se opunã structurilor, în realitate, reproduc aneantizarea individualitãtii umane întreprinsã de Angrenaj.
În ziua de astãzi, contestatia este ferm încadratã în structuri institutionalizate. Feminismul, multiculturalismul, miscãrile de emancipare ale minoritãtilor, handicapatilor, „drepturile omului” – într-un cuvînt retelele Corectitudinii Politice – sînt încercãri penibile, uneori grotesti, de a creea aparenta libertãtii, diversitãtii, a unui punct de vedere exterior Angrenajului. Iluziile sînt încã necesare, oricît ar fi de stupide. Omul mondializat mai nutreste nostalgia subiectului autonom, a unor realitãtii care sã însemne în mod esential altceva.
Deocamdatã. Va veni vremea cînd autonomia subiectului va deveni o simplã temã de arheologie culturalã.
Sînt acele timpuri departe?
Nu stiu. În fata mea, pe birou, troneazã Furnicile, trilogia lui Bernard Werber. Mã gîndesc la enormul ei succes, la miile de cititori care s-au identificat extatic cu „eroinele” lui Werber. Pe ruinele civilizatiei care a fost pînã nu demult „a noastrã”, Angrenajul construieste deja Furnicarul…
Mediile, prin care circulã informatia electricã, fiind total eterice, creeazã iluzia cã lumea este o substantã spiritualã, un facsimil credibil al trupului mistic (al lui Hristos). Este vorba de o evidentã manifestare a Antihristului . In fond, Printul acestei lumii este un mare inginer electronist.
(Marshall McLuhan, Scrisoare cãtre Jacques Maritain)
Adevãratul Dumnezeu al timpurilor noastre este Sfînta Treime Stat-Muncã-Tehnicã…Pe el trebuie sã-l ucidem! – si nu pe bãtrînul, cam ros de carii, al Genezei.
(Jacques Ellul, La Métamorphose du bourgeois)
Dumnezeul iudeo-crestin a creat lumea ex nihilo. In calitatea sa de creatie divinã lumea este realã, nu poate fi o imagine, un simulacru, un vis sau nãscocire. Dovada supremã a realitãtii creatiei este oferitã de încarnarea cristicã. Iisus Hristos nu împrumutã un trup omenesc, precum zeii Olimpului; Iisus este trupul sãu omenesc în carne si oase, ceea ce conferã creatiei o deplinã demnitate ontologicã. Sustinutã cristic, lumea nu se degradeazã într-un concret slab, într-o substantã de calitate inferioarã; nici nu este o realitate contrafãcutã, un joc de aparente. Crestinismul nu se îndoieste de realitatea, bunãtatea si concretetea lumii materiale. O atitudine fundamental diferitã de viziunea religiilor orientale si a traditiei gnostic-platonice în care creatia este un real degradat.
În crestinism existã douã entitãti diferite prin natura lor – Dumnezeul si lumea creatiei divine. Zãmislitã din iubire, în urma unui act de creatie liberã, lumea este realã dar contingentã, nicidecum trupul etern a lui Dumnezeu. De aici, demistificarea naturii si eliminarea panteismului. Dumnezeu este „Celãlalt” absolut, transcendent creatiei dar într-o strînsã legãturã cu ea. Relatia dintre planul divin si planul creatiei este personalã, asiguratã de Hristos si Duhul Sfînt.
Duhul Sfînt este suflarea particularizantã, puterea ce oferã posibilitatea unicitãtii si neasemãnãrii personale. Diversitatea creatiei nu se disperseazã, se aflã adunatã în trupul lui Iisus Hristos: „El este mai înainte de toate, si toate se tin prin el”. (Coloseni 1:17) Prin faptul cã Iisus este participant, alãturi de Tatãl, la creatie, persoana Sa este „sustinãtoare” a lumii. Cu alte cuvinte, Hristos mentine varietatea lumii reale într-o „comunitate”, o unire de entitãti neuniforme si neconfundate. Sã retinem ce ne spune Pãrintele Stãniloaie: „neconfundîndu-se cele trei Persoane dumnezeiesti, nu se poate confunda nici omul cu Dumnezeu, cãci pentru aceasta ar trebui ca Dumnezeu sã devinã impersonal, lipsit de un interes personal pentru fiecare om ca persoanã deosebitã. Cînd copilul experiazã dragostea unitã, dar si distinctã a ambilor pãrinti, fatã de el ca persoanã distinctã, nu se poate confunda cu ei”. (Spiritualitate si Comuniune în liturghia ortodoxã)
Civilizatia construitã de crestinism are asadar o dimensiune trinitarã. Cu riscul asumat de a simplifica mult datele problemei, as încerca totusi sã-i definesc „specificul”:
1) Crestinismul postuleazã un plan de existentã unde nu existã „grade de realitate”, toate entitãtile create se bucurã de aceeasi plinãtate ontologicã. De aici, suprimarea dualismului grecesc materie/spirit, sensibil/intelectual. Întrucît se exclude „defectul de fiintã”, lumea materialã, cu contingenta ei, este deschisã investigatiei experimentale a stiintei. Rationalitatea este inerentã lumii, apartine acestei lumi contingente, si nu unor „forme” platonice eterne.
2) Între Dumnezeul creator si lumea creatã nu existã trepte intermediare precum în gnosticism. Dumnezeu este „Celãlalt” absolut care se implicã în lumea materialã prin Hristos si Duhul Sfînt. Eternitatea contamineazã timpul istoric, fãrã ca diferenta de esentã între creator si creaturã sã fie afectatã.
3) Dumnezeul treimic creeazã o lume adevãratã (si nu un simulacru) care are libertatea de a fi ea însãsi, în timp si spatiu. In felul acesta se protejeazã „diferenta” (diaphora) care, departe de a fi o amenintare la adresa unitãtii, este conditia esentialã, sine qua non-ul unitãtii însisi. Trebuie sã întelegem notiunea de „a fi ea însãsi” în sensul unei creatii functionînd mereu întru împlinirea menirii sale escatologice, aceea de a fi „desãvîrsitã”. Datoritã autonomiei sale, omul are posibilitatea de a participa la procesul istoric al împlinirii proiectului divin. Nu este vorba de o nouã creatie, nici de o adãugare de fiintã, de o corectare a unei creatii schioape sau neterminate. Sub actiunea omului, „inspirat” de Sfînta Treime, creatia „se petrece” mereu întru „lucrul foarte bun”. De aici, trãirea permanentã sub semnul unei radicalitãti tragice. Crestinul se „mobilizeazã” sã împlineascã idealurile libertãtii, justitiei sociale, egalitãtii, adevãrului, fiind însã constient cã împlinirea lor este imposibilã în lumea creatã. Iisus oferã oamenilor libertate si dragoste, nu iluzii consolatoare.
4) În sfîrsit, trinitarismul a produs o fiintã umanã perfect compatibilã cu ideea de autonomie si libertate personalã. Sfînta Treime stabileste cu individul un dialog al dragostei, nicidecum al conformismului si obedientei.
Dimensiunea trinitarã, cea care a dus la înflorirea civilizatiei europene, a fost în permanentã subrezitã de procese contrare. În cazul Occidentului, sînt bine cunoscute interpretãrile platonizante ale Sfintei Treimi; cochetarea permanentã cu dualismele gnostice; importanta acordatã universalului (substantia), în dauna particularului; fascinatia exercitatã de abstractiuni, sisteme, si forme. Biserica vesticã a pornit de la O ESENTA ca sã ajungã la persoanele Treimii, în vreme ce Sfintii Pãrinti au preferat întotdeauna CONCRETUL ca punct de plecare. În final, toate aceste „derapaje” au dus, nu atît la „moartea lui Dumnezeu”, ci la prãbusirea edificiului trinitar si înlocuirea lui cu Unul impersonal.
Nu am intentia sã trasez procesul istoric care a condus la evacuarea treptatã a unitãtii trinitare din spatiul civilizatiei crestine. Mã voi limita la o descriere, si aceasta succintã, a „Unului” zilelor noastre.
*
Fenomenul fundamental al epocii actuale constã în unificarea omenirii, în timp, spatiu si spirit, sub semnul tehnologiei. „Unul” tehnologic, pe care l-am numit, Angrenajul, a devenit singura realitate ontologicã a „modernitãtii tardive” (Chantal Delsol). Tehnologia este spatiul si modul de existentã al „omului recent” (Patapievici), o realitate totalã, perfect autonomã.
Ceea ce caracterizeazã omul „modernitãtii tardive” este totala sa dependentã de realitatea tehnologicã. Singura sa actiune „creatoare” este adaptarea la Angrenaj prin imitarea modului de functionare a tehnologiei însãsi. În spatiul civilizatiei euro-atlantice, consecintele sînt devastatoare. În cursul ultimilor cincizeci de ani, o întreagã civilizatie, construitã pe pilonii trinitarismului crestin, s-a transformat în mod ireversibil, într-o civilizatie tehnocraticã. Occidentul a încetat sã mai fie garantul valorilor iudeo-crestine, în forma lor religioasã sau secularã, supunîndu-se neconditionat exigentelor Angrenajului tehnologic mondializat.
Nu este vorba de o secularizare sau despiritualizare a societãtilor occidentale postindustriale. Dimpotrivã. În Occident asistãm în prezent la o explozie a miscãrilor religioase. ( Noile Miscãri Religioase – pe scurt NRM – provoacã o îngrijorare serioasã la Vatican. In 1991, Consistoriul extraordinar reunit de Papa a discutat provocãrile la adresa Bisericii, generate de „grupurile neo, quasi sau pseudo religioase”, discutii terminate însã cu un raport surprinzãtor de „tolerant” al Cardinalului Arinze. De pildã, în raport , „sectele” sînt numite „noi miscãri religioase”, se propune chiar un „dialog” util între Bisericã si unele dintre aceste grupuri). Ceea ce caracterizeazã noua theodiversitate este adaptarea factorului religios la conditiile realitãtilor tehnologice. Practic, Angrenajul mondializat îsi creeazã propria sa „transcendentã”. Nu este de mirare cã multe dintre noile „religii”, precum Soka Gakkai, au primit statut de ONG-uri pe lîngã ONU. Angrenajul încearcã sã-si legitimizeze astfel nu numai componentele economice (globalismul), culturale (multiculturalismul, apãrarea drepturilor omului), legislative (Tribunalele internationale), ci si cele religioase.
În ce mod reproduc noile religii logica de functionare a Angrenajului? La începutul secolului XXI, tehnologia functioneazã ca un flux de informatii, imagini, simboluri, ceea ce produce o lume a imaterialitãtii si dezincarnãrii. „Trupul” – ne spune un analist american al culturii (Mark Dery, Escape Velocity) – „este un apendice arhaic de care nu mai are nevoie Homo Cyber, Homo Sapiens al zilelor noastre.” Nu numai trupul, ci întreaga realitate materialã dispare. Frenetica apãsare pe pedala de acceleratie transformã lumea în flux, lichefiind distantele, timpul, granitele – în general, orice rezistentã. Fluidizarea tehnologicã maximizeazã eficienta si productivitatea Angrenajului. Transformat într-un information system, Angrenajul iese de sub incidenta materiei, energiei si a limbajul încarnat (limbajul cultural). Ceea ce asigurã acum eficienta, adecvarea mijloacelor la scopurile programate, este feedback-ul si permanenta „comunicare” dintre subansamblurile Angrenajului. (Sã nu confundãm informatia codificatã digital – formã abstractã si universalã, circulînd într-un spatiu tautologic, decontextualizat si denaturat - cu limbajul viu, situat al culturii. Primul îndeplineste o functie utilitarã – produce, organizeazã si controleazã – cel de-al doilea ascunde întotdeauna preaplinul unui înteles).
As îndrãzni sã afirm: în fluxul informational, tehnologia îsi gãseste forma idealã de existentã. Ca un gigantic pãianjen, Angrenajul înfãsoarã planeta cu retelele sale comunicationale. Pînza arahnidei tehnologice se transformã în formã si continut a realitãtii, în timp ce realitatea, o biatã muscã prinsã în materialul electronic, moare si se stafideste. La cea mai micã atingere, se risipeste într-o pulbere finã. Angrenajul îsi satisface astfel setea neostoitã de a asimila totul. Omul si ceea ce duce în spinare – traditie, religie, culturã, principii, valori – devin un reflex al insignifiantului, iar insignifiantul, singura manifestare legitimã a seriosului vietii. In fond, „fluxul” nu-i decît întoarcerea „Unului” deghizat în „Diferentã”, a „Omogenului” deghizat în „Eterogen”, a „Extensivului”, în „Intensiv”, a „Normei” în „Libertate”, a „Închiderii” în „Deschidere”.
Este evident cã Sfînta Treime este incompatibilã cu modul de operare în flux a Angrenajului. Dezincarnarea, imaterialitatea, simulacrul, decontextualizarea, uniformizarea, sînt departe de spiritul si litera crestinismului. Paradigma trinitarã propune o persoanã unicã, fiintînd într-o „comunitate” de unitãti neuniforme si neconfundate. Angrenajul are însã nevoie de un om intersanjabil, permanent bransat, un „nod” într-o retea colectivã. Nu-i oare network-ul echivalentul postmodern al faimoasei benzi rulante?
Sã aruncãm o privire mai atentã asupra comunitãtilor umane organizate în retea. În acest sens, celebrul Silicon Valley – unde, de altfel, locuiesc – oferã un exemplu „clasic”. Ceea ce te frapeazã de la bun început în „Vale” este uniformitatea si monotonia. Locul cu cea mai mare diversitate etnicã din lume nu îti aminteste cu nimic de „mozaicul” populatiilor, caracteristic Statelor Unite. Un fapt pe care americanul de rînd tine sã-l precizeze: „Silicon Valley is not America!”. Chiar si pentru vecinii „Vãii”, cei din pitoreasca regiune Santa Cruz de lîngã ocean, Silicon Valley este un teritoriu „strãin”. Îl numesc cu indiferentã „Over the Hill” – „Peste deal”. Santa Cruzenii îsi amintesc cu plãcere un amãnunt aproape uitat; înainte de „sosirea” tehnologiei, prin anii 70, „Valea” era renumitã pentru livezile de caisi. Uneori, parfumul pomilor înfloriti îl puteai respira chiar pe malul Pacificului…
Caisii au dispãrut cu desãvîrsire. În locul lor, geometria impecabilã a suburbiilor, mall-urilor si a parcurilor industriale. Desi pretind cã trãiesc în „comunitãti”, locuitorii „Vãii” s-au strîns laolaltã în network-uri. N-au nimic în comun unul cu altul, si nici cu locul în care trãiesc. Îi leagã doar tehnologia.
Comunitãtile umane reticulare (tip retea) sînt formate din indivizi specializati. Locuiesti în Silicon Valley – gresit ar fi sã spui „trãiesti în Silicon Valley” – doar dacã esti un specialist, inginer de software, analist de sisteme etc. Network-ul nu dã doi bani pe calitatea ta de individ unic, mostenitor al unei zestre culturale si posesorul Tainei insondabile. Prea putin îi pasã de persoana ta, - „persoanã” cu toate conotatiile pe care le implicã termenul; îl intereseazã doar acea pãrticicã din tine care-i poate servi scopurile. Într-o lume reticularã, esti nevoit mereu sã te separi în pãrticele specializate, iar fiecare pãrticicã s-o angrenezi într-un anumit tip de retea. Fiecare network desprinde din tine felia care-i trebuie si-ti cere sã elimini restul. Cu cît te bransezi la mai multe retele, cu cît suvoiul te poartã mai la vale, cu atît nu reusesti „sã te aduni”, sã-ti angajezi întreaga fiintã, sã-ti recîstigi integritatea. Se produce o disolutie a personalitãtii organice întrucît omul, fãcut dupã chipul lui Dumnezeu, nu poate fi epuizat. Sîntem mult mai mult decît snopuri, snopuri de „îndemînãri” lucrative - faimoasele „skills”-uri fãrã de care nu poti supravietui în sistem. Analistii contemporani ne tot vorbesc de epoca „dezunificãrii”, „spargerea în cioburi a personalitãtii”, „individul contemporan ca spatiu flotant, fãrã fixare, nici repere, disponibilitate purã, adaptatã la acceleratia combinatiilor, la fluiditatea sistemelor noastre” (citez din G. Lipovetsky, Anti-Oedip). Uitã sã ne spunã cã „spargerea în cioburi a personalitãtii” este fãcãtura Angrenajului. Introdusi în retea, devenim parte a unor ansamble tehnologice. La fel ca si uneltele, putem fi detasati, separati unii de altii, si chiar de noi însisi, combinati sau recombinati în functie de necesitãti. Tot logica industrialã cere sã fim transati în pãrti izolabile – izolabile piesele pot fi controlate pe tot parcursul productiei.
Ar fi nedrept sã afirm cã bransarea la retea nu aduce avantaje. În schimbul integritãtii persoanei tale, reteaua te ajutã sã-ti atingi în mod eficient scopurile imediate. Feministele, multiculturalistii, cei angrenati în retelele de „apãrare a drepturilor omului” stiu prea bine la ce mã refer…
Fluiditatea Angrenajului se poate realiza doar prin totala „dezangrenare” a omului din fiinta sa concretã. Mereu pe fugã, omul „trece în vitezã”, cu o indiferentã „respectuoasã”, pe lîngã tot ceea ce l-ar putea situa. Traditiile si pasiunile prezentului, ierarhizãrile valorice, dragostea, plãcerile puternice, cãutarea adevãrului implicã un atasament care i-ar opri curgerea. Nimic însã din realitate nu-l mai retine pe omul „cool”. Toate valorile i se par echivalente. Burghezul capitalismului „clasic” era atasat de proprietate, familie, natiune, „tinea” la „renumele” sãu. Expertul si tehnocratul, care l-au înlocuit, nu recunosc decît fluxul în chip de „activitate”, „cariera profesionalã”, „schimbare” (sub forma permanentei permutãri). Plãcerea este derivatã din muncã în chip de „activitate purã”, lipsitã de un continut si un scop definitive. Existã însã o succesiune ametitoare de „scopuri” partiale, care trebuie sã fie atinse de dragul sã fie atinse; de fapt, atingerea acestor tinte, asa-zis „palpabile”, relanseazã în permanentã fluxul activitãtilor. Dezangrenarea din realitate trece drept „libertate”. Nu-i decît o „eliberare” gnosticã din realitatea concretã.
In „flux”, dispare distanta dintre subiect si Angrenaj prin asimilarea totalã a subiectului în continuumul tehnologice. Prins în „flux”, omul simte doar Angrenajul, realitatea sa atotînsfãcãtoare, sigura la care are acces. O realitate hipnoticã.
Se petrece astfel un formidabil fenomen regresiv. Cu o expresie la modã, as spune cã douã mii de ani de dezvoltare culturalã sînt stersi din memoria computerului. Omul postmodernitãtii tardive se întoarce la gîndirea panteistã, la nostalgia „marelui tot” de care se simte „conectat” într-o „uniune misticã”. De aici, succesul miscãrilor spiritualiste de tip New Age si permanenta fascinatie exersatã de religiile orientale. Dacã budismul tibetan era practic necunoscut în Franta acum douãzeci de ani, în prezent „iradiazã” din 70 de centre si mînãstiri.
Spiritualitatea ciberneticã a Angrenajului este perfect compatibilã cu sensibilitatea panteist-gnosticã. Ce ne spune faptul cã omul postmodernitãtii tardive îmbrãtiseazã o spiritualitate care propãvãduieste domnia „Unului” si contopirea cu Dumnezeul-Lume? Rãspunsul nu trebuie sã ne socheze. Întoarcerea la misticã si panteism este dovada elocventã a pãtrunderii Angrenajului în suflete. Omul se recunoaste doar în acele experiente spirituale în care trebuie „sã te pierzi”, „sã te contopesti”, „sã nu depui rezistentã”, „sã manifesti rezilientã”. Nu-i greu de tradus imaginarul esoteric al panteismului în termenii Angrenajului. „Fluxul universal” îsi gãseste echivalent în „fluxul de informatii”, „integrarea în Angrenaj” se poate citi „contopire în Marele Tot”. Scopul final rãmîne acelasi: adaptarea la sistem. Nu numai individul urmeazã sã se integreze Angrenajului, ci si întreaga civilizatie „bazatã pe diferentiere” (citeste civilizatia iudeo-crestinã). Diferenta a murit, trãiascã Integrarea! Iatã ce ne propune psihologul american Mihaly Csikszentmihalyi, autorul bestseller-ului Flow (Flux): „Diferentierea a produs stiinta, tehnologia, si puterea fãrã precedent a omenirii de-a construi si a distruge environment-ul. Dar complexitatea înseamnã nu numai diferentiere, ci si integrare. Sarcina viitoarelor decenii si secole va fi sã dezvoltãm aceastã componentã neglijatã a mintii. Cea mai promitãtoare credintã a viitorului ar putea fi bazatã pe întelegerea întregului univers ca un sistem de legi comune[..] Problema întelesului vietii noastre va fi rezolvatã în momentul în care scopurile omului se vor contopi cu fluxul universal.”
Majoritatea miscãrilor panteist-gnostice sînt în primul rînd tehnici de adaptare la sistem si terapii consolative. Angrenajul abhorã frictiunile, ne vrea pe toti „sclavi fericiti”. Terapiile New Age (si nu numai) alinã suferinta fãrã sã confrunte cauzele care au produs-o. Nici nu-i cer individului o schimbare radicalã a vietii sale. Ele rãmîn dominate de logica instrumentalã a tehnologiei: fiind o masinã, omul se poate controla pe sine însusi printr-un process de „feedback”, îsi „programeazã” propriile sale obiective, devine „managerul” propriei sale vieti. Singurele cerinte: sã folosesti tehnici spirituale corecte, sã urmezi întocmai îndrumãrile „specialistilor”. Noi religii sau forme plãcute de control social?
Imaginarul „supunerii”, „acomodãrii”, si „reconfortãrii spirituale” invadeazã întreg spatiul cultural al postmodernitãtii. Un exemplu clasic ni-l oferã miscarea beatnicilor americani, din care fac parte celebrii poeti Allan Ginsberg si Jack Kerouak.
Deschid DEX-ul, editat de Academia românã. Prin „beatnic”, DEX-ul întelege „un intelectual American care practicã o filozofie contestatarã si are o tinutã neglijentã”. Se poate ca, în anii 60, tinuta vestimentarã a beatnicilor sã fi apãrut contestatarã, filozofia lor denotã însã obedientã.
Beatnicii trãiesc într-o realitate estompatã: „the dreamlike nature of reality, the reality of dreams” – „natura de vis a realitãtii, realitatea visurilor” (Kerouak). In fata acestei realitãti, „eul” este un receptor pasiv care acceptã lumea asa cum este. This is it! Asta e! Pasivitatea si celebrarea stãrii de fapt sînt ridicate la rangul de experientã misticã – „beat” înseamnã „beaten” (bãtut) dar si „beatific”. Mai mult. Poetul beatnic Gary Snyder întelege prin „beat”: „perspectiva de a fi bãtut de bãtul învãtãtorului budist”.
Sã renunti la autonomia individualã, sã divinizezi ceea ce este, sã cauti unirea cu „fluxul universal” sub îndrumarea guru-ului – sînt atitudini care au inspirat mii si mii de tineri occidentali în anii 60-70. Privind retrospectiv, spiritualitatea beatnicilor îmi apare ca prima manifestare „în masã” a spiritualitãtii cibernetice. Anii 60 marcheazã începutul globalizãrii sistemului tehnocratic. Nu-i întîmplãtor faptul cã tocmai în aceastã perioadã se dezvoltã miscarea beatnicilor. Formal, ei par sã se opunã structurilor, în realitate, reproduc aneantizarea individualitãtii umane întreprinsã de Angrenaj.
În ziua de astãzi, contestatia este ferm încadratã în structuri institutionalizate. Feminismul, multiculturalismul, miscãrile de emancipare ale minoritãtilor, handicapatilor, „drepturile omului” – într-un cuvînt retelele Corectitudinii Politice – sînt încercãri penibile, uneori grotesti, de a creea aparenta libertãtii, diversitãtii, a unui punct de vedere exterior Angrenajului. Iluziile sînt încã necesare, oricît ar fi de stupide. Omul mondializat mai nutreste nostalgia subiectului autonom, a unor realitãtii care sã însemne în mod esential altceva.
Deocamdatã. Va veni vremea cînd autonomia subiectului va deveni o simplã temã de arheologie culturalã.
Sînt acele timpuri departe?
Nu stiu. În fata mea, pe birou, troneazã Furnicile, trilogia lui Bernard Werber. Mã gîndesc la enormul ei succes, la miile de cititori care s-au identificat extatic cu „eroinele” lui Werber. Pe ruinele civilizatiei care a fost pînã nu demult „a noastrã”, Angrenajul construieste deja Furnicarul…