Dialog alternativ

                                                                               MAIS OU SONT...?
         
                                                                                                                                                                              Vasile IANCU

       
        O cauzã invocatã adesea ca fiind la originea crizei moral-spirituale în care ne gãsim ar fi lipsa – mai exact spus, cred, putinãtatea – modelelor, a acelor personalitãti-reper. Iar si acelea care existã – se mai spune – nu se implicã în viata cetãtii. De ce sînt putine? De ce nu ies la rampã, cu virtutile si ideile lor, poate, rãscolitoare de energii creatoare? Astea sînt alte întrebãri, cu alte rãdãcini. Dupã evenimentele din decembrie 1989, ici, colo, a mai intrat în viata publicã/politicã cîte unul dintre intelectualii de la care „boborul” ar fi avut ce învãta. Mãcar sã stea drept. Însã politrucii stalinisti, nãrãviti îndelung si irevocabil la cazanul cu miere, la tãiatul cozonacului, au pus rapid în miscare, prin clanul lor securisto-fascistoid, infernala masinãrie de spus minciuni (deh, asta au învãtat toatã viata!) si potentialele modele umane au fost unse cu noroi din cap pînã-n picioare. Iar masa e credulã. Din pãcate, aceste posibile modele publice s-au înfricosat pe datã, n-au avut stofã de luptãtori (precum, sã zicem, pasoptistii, cei mai multi dintre ei, scriitori, precum fãuritorii Unirilor si ai culturii majore din interbelic). Si scena a fost ocupatã aproape integral de acesti politruci îmbãtrîniti în rele si de serpisorii crescuti la sînul lor necurat. Ca un fãcut, s-au ivit si „apoliticii”, taman din rîndul scriitorimii, al intelectualilor care puteau sã vinã cu vocea lor personalã, probantã, audibilã. Efectele? Le vedem. Nici o clipã, însã, nu ne-am bãtut (politrucii sînt în bãtãliile luptelor de clasã de cînd se stiu!). Pentru a pune în valoare modelele trecutului, chiar dacã exemplul viu, de lîngã tine, e, poate, mai convingãtor. Ca si cum trecutul n-ar fi al nostru. Ca si cum am vrea sã reclãdim totul pe nisip. Ne-am lamentat.
Publicatiile culturale/literare de realã calitate fac acest lucru, adicã promoveazã valorile trecutului (maculat ori ascuns în comunism), dar impactul e pe termen foarte lung în poporul-masã. Privesc coperta revistei „Euphorion” (mai-iunie 2003) si deslusesc în poza de grup – o frumoasã reproducere în sepia – multe modele de intelectuali din Cercul Literar de la Sibiu, unele contemporane cu noi pînã mai ieri: Stefan Aug. Doinas, I.D. Sârbu, Radu Enescu, Cornel Regman, Eugen Todoran, I. Negoitescu, Radu Stanca etc. De altminteri, numãrul este consacrat, esentialmente, acestei grupãri literare, comparabilã ca însemnãtate, cum apreciazã Gh. Grigurcu, în eseul sãu, cu „Junimea”, cu cercul „Vietii Românesti”, cu „Sburãtorul”. O delectare a ochiului sã vezi aceste chipuri, aceastã echipã de intelectuali rasati, confirmînd parcã, în sens înalt, pozitiv, proverbul „Cine se aseamãnã, se adunã”. Niste domni ai literelor, niste doamne de salon aristocratic (Viorica Guy Marica si Lia Jaquier, sotia amfitrionului Henri Jaquier). Lipsesc din aceastã imagine revelatoare (sã o comparãm cu pozele tovarãsilor ori ale politicienilor de azi, grupati în jurul unui tãtuc bolsevic): Ioanichie Olteanu, Victor Iancu, Nicolae Balotã, E. Lovinescu – cea mai importantã autoritate criticã a vremii, cãreia i se adresase, de altfel, Manifestul Cercului Literar, publicat în „Vremea”, 13 mai 1943 –, Constant Tonegaru, Ion Oano, Lucian Blaga, Umberto Cianciolo, Ioana Postelnicu, Al.T. Tion, Wolf von Aichelburg (alias Toma Ralet), Ovidiu Cotrus (alias Ovidiu Sabin), care si-au pus, toti, semnãtura pe actul întemeietor. Desi, mai apoi, nu toti au fost considerati, prin filiatie la program, cerchisti adevãrati. Si nici n-au fost. Sã mai spunem cã destui dintre cerchisti, acesti „juni scriitori si intelectuali sibieni (care) aclamau libertatea”, „o libertate pe care si-au asumat-o în chip temerar, în plin rãzboi”, au fost trimisi în temnitã de fiintele gregare care n-aveau nici o pretuire pentru mintile cultivate? Nicolae Balotã, „ultimul mohican” al Cercului, cum zice Dumitru Chioaru în convorbirea sa cu acest mare cãrturar, fost puscãrias politic, si el – iatã un model printre noi, ignorat de contemporani, dar si de Academia Românã – pune un accent potrivit, acum, în lumea frisonatã de post-modernisme: „Pe de o parte, cei ce aveau sã fie porecliti, huliti sau mai rareori elogiati drept «estetii de la Sibiu», pledau pentru o  criticã ce descindea din Maiorescu via Lovinescu (...). Dar, pe de altã parte, estetismul presupus si, într-o anumitã mãsurã, real al Cercului Literar era depãsit printr-o orientare mult mai amplã spre un orizont valoric mai larg”. Bicolae Balotã, într-o însemnare memorialã, evocã prietenii de odinioarã ai Domniei sale, între ei pe Radu Stanca, cel care îsi recita, „cu ce panas”, versurile („Sunt cel mai frumos din orasul acesta/ Pe strãzile pline cînd ies n-am pereche...”), pe Ion Negoitescu, Eta Boeriu, „minunata Eta Caranica, din tineretile ei studentesti”, pe Dominic Stanca si Gary Sârbu s.a. Apropo de modele: Marta Petreu mãrturiseste („România literarã”) cã îl iubeste atît de mult pe Nicolae Balotã ca scriitor si ca om, încît „Dacã tatii ar fi alesi, mi l-as alege de tatã”. Bine, dar un intelectual de nobletea (l’homme de qualité = nobil) doamnei Petreu nu putea sã-si aleagã decît unul asemenea!
O fugace, însã pertinentã, referire la Cercul Literar din Sibiu face Gabriel Cosoveanu, în textul Literatul ca difident („Mozaicul” nr. 5/6, 2003): „Un întreg proiect europenist de astãzi si-ar putea recunoaste descendenta în fragmentul semnat, solidar, Cercul Literar din Sibiu”. Autorul ironizeazã, pe bunã dreptate, acele „voci compromise, specializate în piruete lingvistice, emisii oraculare sau doar aruncare de praf metaforizat în ochii cetãteanului ce abia asteaptã sã fie sedus”. Ce este difidentul, o notiune inventatã de cerchistul I. Negoitescu? Acel literat (intelectual) „care se abtine, amînã, din timiditate, trecerea la disidentã, la actiunea explicitã politic. Românii ar fi nu boicotanti ai istoriei, nu lasi sau fricosi, ci doar difidenti”. Si-l citeazã pe acelasi Negoitescu (admirator al gestul disident al lui Paul Goma): „De politic adicã nu trebuie sã te feresti, ci sã i te opui, tot politic, folosind tot instrumente politice”. Demne de lecturã aplecatã sînt articolele consacrate unei teme care, de regulã, nu-si gãseste locul prea frecvent în revistele noastre de literaturã/culturã: Literatura sub totalitarisme.
Amelia Pavel scrie, în „România literarã” (nr. 30/2003) despre prietenii din anii ’30. Printre ei, Nicu Steinhardt, „tobã de carte”, „într-o continuã fervoare livrescã” – iatã alt etalon din pleiada marilor cãrturari –, Sesto Pals, sufletul revistei de avangardã „Alge”, scriitoarea Ticu Arhip, profesoarã de matematici la Liceul Regina Maria, unde a învãtat carte si memorialista, Pericle Marinescu, „discret, cultivat”, Gherasim Luca, librarul Steinberg de la Librãria Hasefer, care fãcea loc în spatiul cãrtilor si cîtorva artisti din lumea avangardei si a modernismului moderat... Încheie doamna Amelia Pavel: „Astãzi existã un interes special pentru acea lume a inocentei avangardiste. Nostalgie? Simplã curiozitate? Cãutare de modele?” Ne place sã credem cã e vorba mai ales de nevoia de modele. Un model este, sînt convins, si Alexandru George, a cãrui recentã carte, Consemnãri în curs si la fine, este comentatã, în stilul sãu limpede, de aceea si percutant, de Tudorel Urian. Un model care a transformat un dicton („Amicus Plato sed magis amica veritas”) în „crez intelectual”, „unul dintre martorii cei mai credibili pentru cea de-a doua jumãtate a secolului XX”.
Asadar, parafrazînd versul villonesc, nu trebuie sã ne cramponãm mereu, si neapãrat dramatic, de întrebarea: „Mais oů sont les hommes d’antan?”. Pentru cã avem printre noi repere umane marcante, acele modele moral-spirituale a cãror lipsã o deplorãm fie cu ipocrizie, fie din ignorantã. Iar în trecut gãsim si mai multe. Sau trecutul nu ne mai intereseazã si ne-am inoculat virusul vanitãtii cã lumea începe cu noi?
Schimbînd ce-i de schimbat, oare ne îndreptãm si noi cãtre ceea ce observã Robert Scruton (Interzicerea Angliei, traducere de Radu Paraschivescu, „Secolul 21”, 8-12, 2002)? Un esantion: „Formatorii de opinie rîd de cultura si de institutiile care ar fi putut fi ale lor si-i privesc cu o uimire neutrã pe ramolitii bãtrîni care încã le respectã. Iar acest lucru este valabil în primul rînd pentru BBC, mostenitorul celui mai remarcabil experiment în materie de educatie publicã întreprins vreodatã de englezi, înhãmat acum la munca de desfiintare a ceea ce a rãmas din cultura nationalã”. R. Scruton se referã aici la un alt pericol distrugãtor de modele: „corectitudinea politicã”, nivelatoare, ca si ideologia comunistã, de valori.