ÎNTÎLNIRI CU BACOVIA
         
                                                                                                                                                                              Vasile IANCU

  
Cu Bacovia nu m-am întîlnit decît în facultate, la un singur curs, predat de o lectorită (iertare pentru acest feminin) care citea constiincios si, desigur, monoton, ca un scolar tocilar, probabil, din cursul profesorului ce plecase în această perioadă la Sorbona. O întîlnire ratată. Cu profesorul titular am dat ochii numai la examenul de licentă, cînd unul din cele trei subiecte de pe bilet privea poezia lui Bacovia si simbolismul. Mărturisesc, nu întelesesem mare lucru despre simbolismul bacovian, din simplul motiv că la acel curs turuit de „banda de magnetofon” se pedalase mai ales pe lirica socială, cu insistentă pe des citatul atunci poem Cogito în care poetul afirma: „Mi-am realizat/ Toate profetiile/ Politice./ Sînt fericit…”, dar si pe amarul vietii chinuitului creator, amar transfigurat în versuri sumbre. Iarăsi mărturisesc, pentru examenul de stat, cum se numea examenul care îti dădea dreptul la o diplomă de licentă, mult mai multe am deslusit din studiul introductiv la volumul Scrieri alese de Bacovia (Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1961), studiu semnat de Ov.S. Crohmălniceanu. (Carte cumpărată pe 18 noiembrie 1961, cum scriam cu orgoliu de bibliofil începător pe pagina de gardă.) Chiar dacă acea prefată e minată, în parte, de interpretări marxiste, cu urme vizibile de proletcultism: „Pregătit încă din timpul studiilor de literatură socialistă (s-a interesat de economia politică, de teoria plusvalorii), Bacovia întelege că de la lumea în care trăieste nu mai are de asteptat nimic”; „… lirica lui Bacovia face parte din filonul poeziei proletarilor intelectuali”; „Lirica lui Bacovia nu comunică intentia de a substitui o imagine strălucitoare si falsă iadului în care clasele stăpînitoare îl condamnă să trăiască pe artist” etc. Psihologia (dată) a creatorului, cu efecte asupra viziunii sale poetice/ estetice este eludată (poate, deliberat?) în comentariul lui Ov.S. Crohmălniceanu. Concluzia este, însă, una onestă: „Există în Bacovia atîtea versuri fără de moarte încît aurul plăteste cu prisosintă ceasurile de slăbiciune”. Interesant e că prefatatorul îl citează pe Eugen Lovinescu, într-o vreme cînd marele critic era ori total ignorat ori pomenit în treacăt si la capitolul Esteticieni idealisti, în opozitie, desigur, cu cei marxisti. Las’ că si Ov. Cr. îi găseste „pete”: „Lovinescu gresea neglijînd complet continutul liricii lui Bacovia, discutînd totul sub semnul poeziei de atmosferă în sine. Pe el nu-l interesa în nici un fel semnificatia social-morală a acestei atmosfere”. Apropo de Lovinescu, la cursul din anul III, profesorul titular, care, între alte „merite” si-l aroga si pe acela de ilegalist comunist, ca si cum acest statut dădea greutate lectiilor sale de literatură, lectii atinse iremediabil de sociologism vulgar, acel profesor i-a acordat criticului cam un sfert de oră de… atentie. (Mult mai tîrziu, am aflat că vituperantul dascăl marxist nu fusese nici măcar ilegalist, dar născocise chestia asta biografică pentru a accede în ierarhia universitară!)
Volumul apărut în 1961 închidea si o evocare a sotiei poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, datată iunie 1960. Dincolo de interesantele informatii bibliografice, si acest text plăteste tribut (impus sau autoimpus) ideologiei dominatoare: „Partidul si regimul celor ce muncesc i-au făcut suprema dreptate, care continuă să crească laurii adevărului si biruintei” etc.
Cu acest bagaj de cunostinte am pornit pe drumul profesoratului. În scurta perioadă cît am predat literatură română la un liceu teoretic (manualele se normalizaseră, între timp, în mod considerabil, renuntînd la o bună parte din balastul literaturii si interpretărilor proletcultiste, ideologizante), am fost nevoit s-o iau aproape de la zero. Nu numai în ceea ce-l priveste pe Bacovia.
Vasile Spiridon povesteste („Ateneu”, oct. 2006) cum s-a produs declicul în receptarea poeziei lui Bacovia. Un norocos. Altă generatie. Sigur că decisivă – credem – nu a fost atît „întîmplarea fericită”, provocată de o zi liberă, blocat în casă de niste troiene, cînd  a zăbovit îndelung asupra poeziei bacoviene pentru teza de română, ci mintea adolescentului care a absorbit miracolul poeziei. Lui Vasile Spiridon îi place să creadă – poate e si putin adevăr în ceea ce zice – că a intrat în rezonantă cu poezia hibernală a lui Bacovia, unde există impresia unei înzăpeziri totale, a unei izolări complete a oamenilor între ei, cu usile care nu se mai pot deschide din cauza zăpezii care invadează totul si parcă transformă întreg universul într-un cavou alb”. Toată această frumoasă si destul de elocventă argumentatie e pusă de autor în afara oricărei îndoieli. Dovadă că, mai departe, zice: „Descoperirea bacovianismului si, implicit, Literatura ca profesie”. E posibil să fie si asa. Scurta istorie a fost făcută cu prilejul Colocviilor „Ateneu”, cînd Vasile Spiridon a primit Premiul pentru critică si istorie literară. Se poate spune că de la Bacovia i se trage, din acea zi mirobolantă, cînd „emotia psihologică a coincis cu emotia estetică”? Se poate.
Colocviile „Ateneu” de la Bacău, din anul recent încheiat, si-au propus ca temă a dezbaterilor Bacovia si postmodernismul. Nu se putea să nu se întindă… guma asta a postmodernismului si la Bacovia. Mă rog, speculatii pe subiectul ăsta la modă (cît va mai tine?) se pot face oricînd. Cu ceva eforturi… sofistice vom citi într-o zi că si Neculce, si Creangă, si Sadoveanu, si Dosoftei – de Cantemir ce să mai vorbim! – sînt pretutindeni. Dacă tinem cont, însă, că la colocviile cu pricina „S-a mizat pe faptul că unii recenzenti pot crede că e vorba de interpretarea lui Bacovia în perspectiva postmodernitătii (oare are si perspectivă? – n.n.), altii că e vorba de un Bacovia, el însusi postmodern” (se pare că patul lui Procust e, totusi, încăpător), atunci merge. Mai cu seamă că vorbitorii – luăm seama – „au găsit argumente si pentru un caz si pentru celălalt”. Oricum, vedem, subiectul ăsta cu postmodernitatea e – vorba poetului – lung prilej de vorbe si de ipoteze. Lucidă, cu doză de scepticism, justificat si sănătos, ni se pare interventia lui Aldulescu, premiatul pentru proză: „Crezul si credinta că la capătul calvarului si bucuriei scrierii unei cărti te asteaptă un cititor barem, sau mai multi, care să te înteleagă si să-ti împărtăsească iubirea pentru lumea pe care ai inventat-o, din dorinta de a misca fie si numai un milimetru spre bine lumea în care trăim. E o culme a ridicolului la urma urmei – noi scriem cărti ca să facem lumea mai bună si plîngem poate de mila lumii, fără să luăm aminte la proiectul de a fi călcati în picioare de lume dimpreună cu familiile noastre. Lumea n-are timp si nici bani pentru cărtile noastre”.
Ancheta „Ateneului” dedicată lui Bacovia – Printre contemporani – relevă adevăruri stiute, pe care e bine să le repetăm din cînd în cînd, măcar atunci cînd se împlinesc niste ani rotunzi (comemorativi, aniversari). „Am asimilat din poezia bacoviană lucruri diferite la vîrste diferite, zice cineva. Am luat din ea, mai întîi, tristetea, apoi am descoperit muzicalitatea si recitindu-l acum găsesc un poet deloc demodat”. „Banal, primele texte bacoviene au fost Plumb si Lacustră. Nici astăzi nu îmi închipui cum optimista cenzură a putut lăsa asa un text horror, fără ca în josul paginii să fie trecut un avertisment”, afirmă altcineva. Da, la vremea aceea, pe care si noi am trăit-o, se rostea clar: „acest poet nu trebuie citit pentru că e prea pesimist si descrie numai lucruri urîte”. Acum îl citim prin grila (aproape obligatorie?) a postmodernismului. Cînd literatura, e literatură pur si simplu.