Vasile IANCU

    „Imitatorii fără rezervă ai culturii apusene, ca si acei care au fost numai critici refractari ai oricărei activităti novatoare, au trebuit, fatal, să gresească” (Spiritul critic în cultura românească –  G. Ibrăileanu).
 
 
În timpuri cînd scara valorilor tinde să fie făcută fărîme – si nu doar pe sol autohton –,cînd binele e amestecat, dubios, cu răul, cînd frumosul e torpilat, programatic, de urît, cînd atributul de „operă” se aplică oricărei făcături frivole ori de-a dreptul inepte, cînd „geniile” si „capodoperele” lor se itesc, arogante, la tot pasul, cînd „entertainment”-ul a pătruns peste tot, tinînd loc de orice, tot mai rar vorbim de spirit critic. Desi, tocmai în asemenea vremuri tulburi, amestecate, dacă nu chiar un pic demente, avem o acută nevoie de suprematia spiritului critic. Se mai aduce vorba, din cînd în cînd, de acest imperativ, altminteri mereu necesar, în absenta căruia gîndul o ia razna, efortul uman, chit că, adesea, bine intentionat, se risipeste în van, nimic nu se leagă în finalităti fructuoase, se mai aduce vorba de prepotenta spiritului critic. Dar cine o face e privit, mai cu seamă în cercurile oamenilor noi, „recenti”, drept un conservator – iar un conservator, nu-i asa?, trebuie pus la colt, e un nostalgic al valorilor vechi, fireste vetuste. Dar ce înseamnă pentru „deconstructivisti” valorile ce s-au consolidat în veacuri si milenii? Ei, „deconstructivistii”, au pretentia că lumea gînditoare de lucruri fundamentale începe cu ei. Bunăoară, producătorii de „cultură urbană”/ underground, de texte sexiste – scabroase, mustind de argouri din lumea pegrei, dar si de anglicisme total gratuite, dezgolind un snobism usor tembel, fabricantii de ritmuri acustice drăcesti, fără nici un strop de armonie, de frumusete melodică, fabricantii de reprezentatii antiteatrale, dezvăluind, de fapt, uscăciune artistică, lipsă de talent autentic, precum si în cazul mîzgălitorilor de „grafitti” si aranjorilor de roti de camion recuperate, cu tiribombe multicolore – cineva dorea să mă convingă că astea sînt lucrări de artă – si de alte trăsnăi „performante”, toti acesti „creatori” sînt convinsi că inovează o nouă estetică. Am suportat, o singură dată, o reprezentatie scenică în care spiritul cehovian – montarea pretindea că are drept suport dramaturgic o piesă a marelui scriitor rus – era spulberat de tipete isterice, de miscări anapoda, de replici contrafăcute, nici acelea rostite să se înteleagă ceva, de zgomote stridente, dizarmonice. Încercarea de reactualizare a textului cehovian, în fond inutilă, gratuită, pentru că opera unui scriitor de talia lui Anton Pavlovici e perenă prin însăsi substanta ei, acea încercare a fost jalnică. Mult-cotatului regizor îi lipseste, cu sigurantă, spiritul critic. Talentul lui, atît cît îl are, e sufocat, strivit de sterilele căutări postmoderne. Astfel de „producători” – bine găsit termenul, dovadă că zicala „Gura păcătosului adevăr grăieste” e mereu valabilă – au vanitatea că arta veritabilă cu ei începe. În spatele lor e pustiul. Învătătura artelor în scoli trebuie să debuteze cu ei si neapărat pe internet. Care poate înlocui totul. Spiritul critic s-o lase mai moale. Ce atîtea comparatii cu valorile trecutului. Să ne entuziasmăm în fata unui imens cartof întepat, în fata unor sfori lipite pe un colaj, în fata textelor în care, pe fiecare pagină, cel putin, să dai peste o înjurătură ca la usa cortului si peste o scenă erotică tare, să batem frenetic din palme, eventual, să urlăm de plăcere (estetică?), la o montare scenică abracadabrantă, în care să nu distingi nici măcar o singură replică expresivă, bine rostită. La cimitir cu artele numite frumoase. Să le acoperim cu lespezi de beton, să nu se mai stie că au existat creatii ale măretiei gîndului, ale sentimentelor pure, înalte, emotionante. Auzi vorbă: „bele-arte”. Ce-s alea? Adeptii „noii culturi”, unii, atinsi de oarece fanatism, precum odinioară proletcultistii, au pretentia să creeze, si ei, un altfel de om, adică, un alt „om nou”, tot spălat pe creier, desigur, numai că prin alte mijloace, care-va-să-zică, democratice si, dacă se poate, cu burta plină de hamburgheri si bere. Iar cînd individul-masă e multumit la capitolul stomac, îi poti vinde, chiar băgîndu-i pe gît cu viclesuguri postmoderne, si ceva arte vizuale, eventual, cu ajutorul plasmei, si ceva reprezentatii scenice cu mult divertisment erotico-porno, si năzbîtii dansante pe ritmuri cu multi decibeli, să ti se facă părul măciucă, să ti se zbată tîmplele, să-ti vuiască urechile trei zile, să simti un bolovan în stomac, să te doară ficatul o săptămînă, să nu mai percepi cîntecul mierlei, să crezi că întreaga planetă e o masinărie de fabricat zgomote infernale, să nu-ti mai amintesti, decît cu mari eforturi, nici un acord din Beethoven… E clar, în asemenea conditii, spiritul critic e trimis în pustiu. Nu contează decît trecătoarele senzatii de suprafată. Si masă. Ăsta e si scopul formatorilor de indivizi robotizati, destui dintre ei, bine si foarte bine echipati vestimentar, cu genti diplomat, cultivati pe internet, achizitori de multe, multe bunuri materiale, frecventatori de „party”-uri, zice-se, selecte, manipulatori, la rîndul lor, de alti indivizi, ceva mai slabi de înger etc.
 Adevărul este că frumosul nici nu mai are cum să se vadă, potopit de atîtea lucruri urîte si de prost gust înfăsate cu sclipiciuri, lucruri care ne sufocă din toate părtile, din Orient si din Occident. Sîntem asediati de vorbe mizerabile, de „toale” – ce nimerit e termenul, tot gura păcătosului… – inestetice, de blocuri hidoase – cele noi, din beton si sticlă fumurie, tot la categoria asta intră, în răspăr desăntat cu tot mai putinele imobile cu arhitectură elegantă, nobilă, sîntem împresurati de gesturi vulgare si străzi inundate de gunoaie, de expozitii kitsch, cu tot soiul de parascovenii „performante”, de vitrine, vai de mama lor si de ochii nostri, de firme si reclame, neapărat, uriase, îndemnîndu-ne să ne trăim clipa, să ne tulburăm mintea, si-asa, nu prea limpede, în vacarmul consumismului demential… Oare cum să-si mai facă simtit rostul spiritul critic? Greu de stiut, foarte greu de pătruns într-o lume care nu se stie încotro se îndreaptă, dominată de o lăcomie tot mai nestăpînită. Misterul frumosului e risipit ceas de ceas si zi de zi. Pragmatismul vulgar ne copleseste existenta în toate ale ei meandre, parcă totul tinde să fie maculat, cu tenacitatea răului perfid, nu o dată „la patru ace”, alteori în vestimentatie lejeră, înselătoare prin aerul juvenil. Deasupra productiilor/ constructiilor prezentului renaste cumva neofuturismul calp? „Buldozerele” deconstructiviste rad totul. Ca si cum asistăm la o reînviere a anarhicelor forte distructive ale proletcultului bolsevic. Probabil, ideea e să se facă „tabula rasa” din întreaga cultură umanistă. Se recuperează numai frînturi convenabile noilor ideologii culturale. Am folosit cuvîntul ultim, chiar dacă e potrivit acestor ideologii si manifestări ca nuca-n perete. Iar în miezul „noii culturi” se află si – cum spuneam – „entertainment”-ul, ridicat adesea la statut de religie contemporană. Frivolitatea cu pretentii artistice tîsneste furios. Unde să-si mai găsească locul spiritul critic, bunul simt, bunul gust?
 Într-o conversatie cu istoricul american Paul E. Michelson, profesor la Huntington College, Indiana, temeinic stiutor al culturii noastre, acesta îsi exprima convingerea că România postdecembristă poate intra pe un făgas de evolutie normală numai respectînd traditiile spiritului critic românesc. Dacă un intelectual din afară a ajuns la această concluzie, înseamnă că ar trebui să-i dăm credit. Dar întrebarea obsesivă rămîne: cum să reinstaurăm traditiile spiritului critic românesc, cînd tocmai traditiile – vorbim, desigur, de cele valabile, capabile de regenerări estetice, morale, culturale – sînt ignorate? Dacă nu si blamate, minimalizate, tratate cu superioritate suficientă. In aceeasi ordine de idei, istoricul de peste Ocean – între altele, autor de numeroase studii si articole despre viata politică a României moderne, secretar stiintific al unei societăti de studii românesti din S.U.A. – invoca lucrarea lui G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. In treacăt fie spus, îi dădea dreptate criticului literar, mentorului de la „Viata românească”, atunci cînd a scris că spiritul critic s-a dezvoltat mai întîi în Moldova. Redăm opinia sa, aici, foarte sintetică, dezvoltată cu multe nuante si argumente într-un studiu tematic: „Dat fiind faptul că Ardealul a stat sub influenta Imperiului Habsburgic, o perioadă, si sub aceea a Imperiului Otoman, că Moldova a suferit influente rusesti, otomane si poloneze, în sud, adică, în Îara Românească, unde a existat o influentă preponderent balcanică, spiritul critic a fost mai palid. Dintr-un motiv destul de plauzibil: spiritul critic nu este tipic balcanic. Probabil Moldova, fiind mai aproape de Europa Centrală si nordică, asadar, sub multiple înrîuriri, aici s-a dezvoltat un spirit critic mai accentuat. Poate că, în secolul XIX, muntenii au evoluat mai mult sub raport economic. Dar moldovenii si-au luat revansa prin politic. Si ideile pasoptiste vin mai întîi din Moldova. Muntenii, începînd cu l848, au căutat să monopolizeze puterea si au izbutit. Apoi, liberalii, covîrsitor, munteni, au fost mai mult la putere si n-au avut timp să filozofeze. În pozitia de outsider, moldovenii si-au ascutit, însă, spiritul critic”.
 Indubitabil, în consideratiile lui Ibrăileanu privind superioritatea spiritului critic moldovenesc asupra celui din Valahia sînt si unele exagerări, cum remarca si istoricul si criticul literar Const. Ciopraga; sigur că autoritatea spiritului critic moldovenesc în cultura românească s-a atenuat cu trecerea generatiilor – ca să nu mai vorbim că în regimul comunist acest spirit critic, oriunde l-am căuta, în toate provinciile românesti, în toate domeniile si mediile, s-a redus pînă la anesteziere –, dar la fel de cert este că „Dincolo de limitele de ansamblu, lucrarea impresionează însă si incită la meditatie printr-o exceptională finete intelectuală” (Const. Ciopraga, în prefata la editia selectivă din l970, Editura „Junimea”, Iasi ). Criticul de la Iasi, care a îngrijit si o editie în două volume a operei lui G. Ibrăileanu, face si o fugară apreciere asupra stilului din Spiritul critic în cultura românească: desi, „cu urme de zgură si cenusă”, în orice pagină, vom găsi „cel putin o observatie scăpărătoare”, iar zecile de observatii „sînt niste eseuri în embrion”. Al. Piru, în monografia G. Ibrăileanu. Viata si opera (E.P.L., Bucuresti, l967) cu destule parti-pris-uri ideologice (în sprijinul socialismului criticului de la „Viata românească” sînt citati corifeii comunismului, Marx, Engels, chiar si Lenin), crede totusi că „opera caracteristică a lui Ibrăileanu”, Spiritul critic…, este comparabilă, în multe privinte, cu Les Origines de la France contemporaine a lui H. Taine, si că este „o cercetare a genezei formelor culturii în România după metoda materialismului dialectic si istoric”. Chestiunea cu metoda materialismului, însăsi un tribut ideologic. Cu toate acestea, lucrarea istoricului si criticului literar în vogă cu ceva decenii în urmă, inclus în bibliografiile obligatorii ale studentilor de la Filologie si ale profesorilor de literatură din scoli, este interesantă prin bogătia informatiilor si prin multe analize portretistice. Iată una dintre ele: „În fine, mîndria morală e nota ultimă a acestui aristocrat al spiritului. Dispretul lui e atît de nobil, încît nu poate jigni pe rival. Nici o urmă de ură măruntă, vanitate sau orgoliu personal la el. Nimeni nu s-a simtit mic în prezenta lui Ibrăileanu. Era atît de delicat în raporturile lui cu semenii, încît, pudic, se înconjura de ziduri…”.
Recent, Roxana Husac, într-un text miezos (Înainte si după război. G. Ibrăileanu fată cu modernitatea, „Cuvântul”, serie nouă, 4/2009), relevă stilistica operei mentorului „Vietii românesti”, respectul celui care a scris Spiritul critic în cultura românească, dar si romanul Adela pentru literatură, onestitatea judecătilor sale, sensiblitatea sa la adevăr si frumos. Traversînd laboratorul criticului, cu succinte zăboviri analitice asupra unor aspecte de natură stilistică, trădînd căutările către forma perfectă, autoarea eseului conchide în două fraze pe cît de frumoase, pe atît de adevărate: „A manifestat o fascinatie neîntreruptă fată de misterele gîndirii în actiune si de acele principii capabile să transforme vorba în faptă. Dar mai presus de toate, variantele textelor criticului dezvăluie un adevăr fundamental: acela că, în ciuda lipsei congenitale de energie vitală, lui Ibrăileanu nu i-a lipsit energia unei gîndiri vii, capabilă, la o adică, să mute muntii din loc”. În opinia noastră, a posedat energia unei gîndiri vii din două motive esentiale: a avut principii, fireste, respectate, si a operat, nu numai în judecarea cărtilor, ci si a vietii, cu spirit critic. Si aforismele din volumul Privind viata dau socoteală de personalitatea profesorului, criticului, prozatorului, rasatului publicist, mentorului si autenticului întemeietor al revistei „Viata românească”, în jurul căreia s-a format un faimos cerc cultural-literar.
 Apropo de actualitatea spiritului critic la Ibrăileanu, relevante sînt rîndurile pe care le scrie lui Gherea în februarie, 1906, somîndu-l efectiv pe destinatar să răspundă dacă poate sau nu prelua conducerea publicatiei proiectate să apară în scurt timp: „…nu-i vorbă, nu mai stiu ce gîndeste nimeni si n-as putea spune sigur nici ce gîndesc eu asupra lucrurilor vietii, în criza asta, prin care trecem”. E oportun să mentionăm si alt fapt: în pofida simpatiilor sale pentru unul sau altul dintre oamenii politici ai vremii, Ibrăileanu n-a votat nici măcar o singură dată, cum afirmă Al. Piru. De altfel, în aceeasi scrisoare trimisă prietenului Gherea întăreste: „Cred că îti va vorbi si Stere, dar pot spune chiar acum că politică de partid nu se va face în revistă, că vom fi liberi si fată de liberali, pe care, dacă vom avea motiv, îi vom critica, si că partea afirmativă a politicii, dacă se va face vreo politică, va fi arătarea falimentului politicii actuale...”
 Semnificativă este pretuirea pe care o are Ibrăileanu pentru rolul de întemeietor al lui Kogălniceanu, nu numai în cultura românească, ci si în organizarea tării, tocmai pentru că gîndirea sa era tutelată, suveran, creator, de spirit critic: „Si cîtă vreme acest organizator al României moderne este omul care imprimă tuturor fenomenelor sociale conceptia sa – pînă pe la l866 –, spiritul novator si spiritul critic merg împreună, într-o fericită sinteză”. Unde vede Ibrăileanu nenorocirea care s-a produs după aceea în istoria noastră? Cele două tendinte – „liberalismul muntean, în manifestările sale extreme, rămîne să reprezinte spiritul novator, junimismul moldovenesc rămîne să reprezinte spiritul critic, negativ” – aceste două tendinte se separă, se rup. Oare această nenorocire nu se continuă, în forme diferite, si-n România de azi? Fără a mai putea invoca, desigur, spiritul novator muntenesc – pentru că pe malul Dâmbovitei si acesta lipseste aproape cu desăvîrsire, iar dacă se (mai) manifestă, îmbracă haine urîte –, iar junimismul moldovenesc a dispărut de mult. Si el. Din nou, o judecată de o valabilitate socantă: „Unii merg, fără discernănîntul trebuitor; ceilalti neagă necontenit utilitatea întregii opere a celor dintăi. Unii merg, fără un plan bine definit; ceilalti vor să rămînem pe loc. (…) Iar retragerea în expectativa critică a atîtor capete eminente, – absenta atîtor capete eminente de la muncă pentru a merge, cuminte si cu discernămînt, mai departe, – si-a dat roadele sale. Si această absentă, pe lîngă alte lucruri, explică starea în care sîntem astăzi”.