AVANGARDISTII DE IERI SI DE AZI
         
                                                                                                                                                                              Vasile IANCU

       Urmuz, Tristan Tzara, Stephane Roll (Gheorghe Dinu), Sasa Pană, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Ion Vinea, Gherasim Luca, Paul Păun, Sesto Pals, H. Bonciu, S. Perahim, D. Trost, Aurel Baranga, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Grigore Cugler. Aceste nume, dar si altele, vorbesc, mai apăsat sau mai palid, despre avangardă în literatura română, unele afirmate si în plan european. G. Călinescu, în Istoria literaturii române…, punctează ferm: „Suprarealismul românesc este, prin Urmuz, anterior celui francez si independent”. Că numele acestui precursor al avangardismului european (suprarealismul făcînd parte din acest fenomen cultural) nu-l găsim înserat, de pildă, în nici un dictionar Larousse ori în vreun tratat străin dedicat fenomenului, asta-i altă chestiune. Cu sigurantă, e si vina literatilor nostri, ca si-n alte cazuri similare. Dar în Dictionnaire de la littérature française contemporaine, un mic Larousse, citim cu încîntare, pe mai bine de o coloană (cam acelasi spatiu cît e dedicat lui Eugčne Ionesco), despre Tzara (Tristan), „počte et essayiste (Moinesti, Roumanie, 1896 – Paris, 1963)”. Iar la litera „I”, în afară de marele dramaturg si eseist, aflăm cîteva rînduri despre un alt avangardist de origine română, născut la Botosani, în 1925: Isidore Isou, „počte, essayiste, auteur dramatique”, seful scolii lettriste, scoală care, într-un fel, îsi trage seva din dadaism/ suprarealism.
Gherasim Luca, nefericitul poet care a sfîrsit nu demult, se impusese oarecum în spatiul literaturii franceze. Grigore Cugler, mult mai putin cunoscut la noi, autorul lui Apunake, se afirmă mai ales în tara lui de adoptie – Peru, tară pe care o alege punînd degetul pe un glob pămîntesc, obiectul acela stiut de noi de la orele de geografie, iar degetul apăsat se oprise, întîmplător, pe acest tărîm din America Latină. Să recunoastem: o alegere în stilul creatorului lui Apunake. Sigur că, dacă venea în tară, din misiunile sale diplomatice, înfunda puscăriile comuniste. Cînd s-au împlinit 100 de ani de la nasterea lui Grigore Cugler, într-o revistă din Lima se scria că acesta e „un clasic al literaturii române”. Autorul peruan are si nu are dreptate, în sensul că Gr. Cugler merită să fie, dar în fapt, nu e decît un cvasinecunoscut.
Pe 17 martie a.c., au trecut 122 de ani de la nasterea lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, „botezat” de Arghezi cu pseudonimul literar de Urmuz. „În numeroasele omagii patetice pe care promotorii avangardei i le aduc, strania figură a autorului lui Ismail si Turnavitu capătă o semnificatie de simbol. În destinul său uman, ca si în scrisul său, ei regăsesc probleme ce-i frămîntă deopotrivă si prefigurarea propriilor destine. El satisface orgoliul de continuatori ai unei existente nesigure si anxioase, în conflict neîntrerupt cu lumea…”, scrie Ion Pop, unul dintre putinii critici de la noi cu preocupări constante si profunde pentru analizarea fenomenului avangardismului românesc. Nr. 16 al „României literare” (revista si-a schimbat haina grafică, acordînd mai mare atentie ilustratiilor; vom vedea în ce măsură cititorii fideli aderă, toti, la această formulă care, orice s-ar zice, vămuieste serios din haina textelor, pagina întîi fiind sacrificată integral pentru satisfacerea noii viziuni) dedică acestui precursor al literaturii de avangardă trei pagini (1-16-17): Omagiu lui Urmuz. Sub genericul „antologia inocentei” sînt publicate poeme de Serban Foartă (fermecătoare, în stilul deja celebrei fabule Cică niste cronicari), H. Bonciu, Gabriela Melinescu (prezentă si cu desene), Grigore Cugler (si cu cinci desene, cu linie originală fermă), Iordan Chimet, Marina Debattista (din Seattle), Constantin Abălută. Poeme ce fac parte – aflăm – din antologia în pregătire Zodiacul inocentei de Iordan Chimet. Selectăm cîteva versuri care, dincolo de tonul lor – hai să zicem – inocent, de bine trucate gratuităti estetice, ascund si ironii amare ori muscătoare, tristeti, zădărnicii. În fond, atitudini deloc inocente. „Cică niste circumspecti/ Duceau lipsă de suspecti/ Si-au rugat un sanchilot/ să dea-n stambă un complot./ Sanchilotul cel casap/ juca mingea cu un cap./ Nestiind că-Artemidor/ Nu văzuse Thermidor./ «Georges Danton! O, George Danton!/ Strigă el sur tous les tons – Nu mai trage beneficiu/ Din mai vechiul tău prestigiu»./ Georges Danton scoate-o notă/ De protest, din redingotă,/ Si exclamă, vrea-nu vrea: «Robespierre, tu me suivra!» Morala – 16 germinal sau 5 april” (Serban Foartă, Fabula vera); „Cînd luna, umbra ti-o culcă, merge cum merge,/ Pînă se-aude în mobila neagră un crah,/ Panica picură teama momentului care se sterge,/ Fiindcă totul e bleah, a    bsolut totul e bleah” (H. Bonciu, Bleah); „Copii, gînditi-vă mereu,/ chiar dacă azi pare cam greu,/ că într-o zi, ca din senin,/ cînd astepta-veti mai putin,/ o să aveti si voi copii,/ o să aveti si voi copii” (Grigore Cugler,  Cîntec de leagăn); „Decît stupida modă pop/ As prefera un nou Potop/ Ar fi de-ajuns un simplu hop/ să ne mai curete de strop” (Iordan Chimet, Baladă pentru nobilul dop); „Intru sub somieră/ tata fuge-n altă eră/ unde atîrna de-o sferă/ o cascavalieră./ Tata a muscat din ea/ tocmai cînd se închidea/ cursa ca o besactea/ peste toată viata sa” (Gabriela Melinescu, Soarecele mic despre tatăl său). În acelasi număr, Gheorghe Grigurcu continuă comentariul critic la Manualul de literatură, carte alcătuită de Daniel Bănulescu, Mihail Gălătanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Floarea Tutuianu, Nicolae Tone, Lucian Vasilescu. Cu o prefată de Alex. Stefănescu si o postfată de Horia Gârbea (Editura Vinea, 2004). Fiecare din „cei sapte magnifici” aspirînd, probabil, fie mai discret, fie mai fătis, la statutul de spărgător de reguli poetice, de viziuni lirice stiute, într-un fel – de ce nu? – la statutul de avangardist. Cunoscutul critic chiar accentuează: „Avînd avangarda în sînge, Nicolae Tone (de altfel, poetul promovează, valorifică, adesea ca un „pionier” în materie, literatura de avangardă de la noi – n.n.) îi demonstrează perenitatea, atît gratie condeiului său liric, cît si infatigabilei sale activităti de editor (e cel mai de seamă editor român de poezie la ora actuală). Manualul în discutie e îngrijit, se-ntelege, de N. Tone.
Împrumutată din terminologia militară (fr. avant-garde, acel detasament care deschide frontul pentru grosul trupelor în miscare, asadar si un detasament de sacrificiu) în literatură/ artă notiunea de avangardă defineste, se stie, o grupare care provoacă un joc în lumea scriitoricească/ artistică, utilizînd mijloace de expresie înnoitoare cu orice pret, adesea violente, negînd agresiv tot ce s-a creat pînă atunci si căpătase girul consacrării. Se merge pînă la un slogan ca acesta, din revista „Contemporanul”: „Jos Arta/ Căci s-a prostituat! Poezia nu e decît un teasc de stors glanda lacrimală…” Curentele avangardiste (futurism, expresionism, dadaism, suprarealism etc.) marchează momente de criză în istoria unor mari colectivităti. Promotorii avangardismelor de orice fel mizează pe formele spectaculoase, voit spectaculoase, pe care le si teoretizează (paradoxal, la acesti negatori de definitii) în manifeste. Oricum, creatiile cîtorva avangardisti de frunte, neapărat dotati cu har artistic înalt, sînt ca niste bice de foc pentru literatură si arte, atinse de încremeniri bătrîncioase, de un clasicism vetust, muzeificat, fie acest clasicism onorat si-n academii.  Totusi, iarăsi, un paradox, explicabil altminteri în cazul creatorilor autentici – la multi dintre avangardisti aflăm ecouri ale unor înaintasi alesi. „Asemeni miscării europene, avangarda românească a oscilat între negatia categorică a trecutului literar si recunoasterea unor valori ce i-au putut servi drept exemplu, observă Ion Pop. În general, înaintasii sînt recrutati deopotrivă dintre scriitorii si artistii europeni si cei români. Rimbaud, Lautréamont, Eminescu, Tzara, Breton, Ion Vinea, Urmuz, Arghezi, Adrian Maniu etc. stau alături în manifestările  avangardei, cum se si cuvenea unei miscări ce se revendica în egală măsură evolutiei spiritului autohton si celui european” (Avangardismul poetic românesc). Lăsînd la o parte exagerările socante, înnoirile deliberat violente, negările totale si agresive – ca si cum lumea începe cu ei –, inovatiile teribiliste, în parte, efecte în plan formal ale răzvrătirilor social-politice, specifice avangardistilor declarati, asa-zicînd „pur-sînge”, marii înaintasi ai literaturii – ca să ne referim numai la arta cuvîntului – au fost, în esentă, si creatori de avangardă. Dacă părăsim teritoriul strict al avangardei, cu definitiile sale, altminteri diverse, si drama Hernani de Victor Hugo, care a declansat vestita „bătălie”, premiera piesei din 20 febr. 1830 fiind un triumf al romanticilor împotriva adeptilor clasicismului în teatru, a fost o operă de avangardă la vremea sa. Un exemplu doar. Asa că avangardisti au fost si vor mai fi. Unii notorii, fără vrerea lor clasicizati, altii uitati, unii precursori, altii sefi de scoală, cu epigonii lor. Neîndoielnic, ciudatul Urmuz, care ne-a lăsat cîteva proze de-o originalitate frapantă, curmîndu-si viata la 40 de ani „fără nici o cauză”, rămîne în literatura română ca un caz notoriu. Face si acum prozeliti, chit că acei ce ies de sub mantaua lui nu vor să recunoască. Si se dau… originali.