CONFESIUNEA CĂRTURARULUI PROFUND Vasile IANCU
„…am găsit mult mai mult bun simt si bine în oameni decît rele (…) chiar si cei care păreau foarte răi se dovedeau a fi în fond niste oameni slabi, da, oamenii sînt slabi” (Nicolae Balotă).
Calitatea esentială a confesiunilor e sinceritatea. Acea sinceritate care tulbură, care ne pune pe gînduri, care ne obligă să ne privim cu mai multă atentie fiinta lăuntrică, meandrele spiritului, căderile. Confesiunile Sfîntului Augustin sînt, din acest punct de vedere, exemplare, mai mult decît, să zicem, confesiunile lui J.-J. Rousseau. E un punct de vedere. Pentru că, nu am îndoială, mărturisirile unui întelept profund religios, cu toate slăbiciunile sale omenesti, fireste, asumate nefătarnic, pot fi – si sînt – mai convingătoare prin învătăturile lor decît acelea tulburate de inconsecvente, fie si sfîsietoare adesea. (E drept, si scriitorul si filosoful genevez mărturiseste în Confesiuni că în romanul său ce a făcut epocă si a influentat masiv literatura franceză de factură romantică – Noua Héloďse – a dorit să-i apropie pe credinciosi de atei, demonstrînd, persuasiv, că poti crede fără să fii ipocrit si poti fi necredincios fără să fii netrebnic.) Cert e că mărturisirile oamenilor imorali, chiar si loviti de geniu, ori talentati peste noapte, îmi lasă un gust extrem de amar, dacă izbutesc să le citesc pînă la capăt, filă cu filă, si nu am nicidecum tentatia să le recitesc. Rămîn cu o întrebare grea ca o lespede de mormînt: pînă unde e în stare omul să coboare? Oricum, nu mă înaltă. Exhibările relelor din noi, mai cu seamă atunci cînd relele sînt dominante, călăuzitoare, scop în sine, nu pot fi decît nocive pentru cel care ia stiintă de ele.
„Noi, oamenii, sîntem cu totii izgoniti din Paradis, cum o stim prea bine. Asadar, privesc desigur în urmă si cu anumită nostalgie, dar în acelasi timp, nu un regret al trecutului, ci o privire spre trecut plină de căintă. În această privintă, am un alt mentor nu numai literar, dar si de ordin spiritual, este vorba despre Sfîntul Augustin. Confesiunile Sfîntului Augustin constituie, de asemenea, în reconstituirea, reconsiderarea trecutului, cartea de referintă. Am doi sfinti, care stau lîngă masa mea de lucru: Sfîntul Augustin si Sfîntul Ieronim, cel cu leul blînd tolănit la picioarele lui”. Este una din mărturiile cărturarului, scriitorului, profesorului Nicolae Balotă dintr-o mai amplă confesiune publică, făcută în fata studentilor profesoarei/ scriitoare Ruxandra Cesereanu, într-un amfiteatru din universitatea clujeană. Confesiune publicată de revista „Steaua” (iulie-august 2007), sub titlul Povestea unei vieti, ici-colo, punctată cu niste întrebări, mai mult niste precizări lămuritoare pentru studenti, intermezzo-uri de bun simt, binevenite în contextul unei lungi, dar captivante, pline de sevă exortatii. Desi – întelegem – profesorul Nicolae Balotă (Doctor Honoris Causa al Universitătii, „o satisfactie tardivă”) tine să respecte, totusi, tema propusă de amfitrioană, confesiunea sa are multiple ramificatii si trimiteri culturale/ spirituale/ morale, eruditia topindu-se firesc în sirul rememorărilor, consideratiilor estetice, istorice, politice. Fost asistent universitar la Cluj, anterior, tînăr cerchist, apropiat de mentorul Lucian Blaga, izgonit din Facultate, arestat pe criterii politice, suferind rigorile regimului tiranic bolsevic, inclusiv, închisoarea – în două rînduri – Nicolae Balotă tine să (ne) spună că nu credea, aflîndu-se profesor la universităti prestigioase din Occident (München, Paris, Tours), că va mai tine vreodată cursuri „în limba mea studentilor de la Universitatea tineretii mele”. I se spulberase, probabil, orice sperantă că va mai trăi căderea comunismului.
După iesirea din a doua recluziune, mult mai lungă ca prima, căpătînd, în sfîrsit, girul partidului unic de a publica, îi apar cîteva volume remarcabile: Euphorion, Labirint, eseul monografic Urmuz, „primul care pune ordine în întelegerea sensurilor unei limbi create aparent într-un haos desăvîrsit, un demers hermeneutic de o rigoare analitică si comparatistică exemplară” (Constantin Cublesan), Lupta cu absurdul, lucrare de referintă al cărei titlu era de fapt Literatura absurdului, cum a si apărut într-o altă editie, Umanităti, De la Ion la Ioanide, Introducere în epoca lui Al. Philippide, Jakob Burckhardt – un umanist modern, Universul prozei, Arte poetice ale secolului XX, s.a. Criticul si istoricul literar, eseistul Nicolae Balotă încerca să recupereze timpul istovit în puscăriile comuniste. A izbutit. A urmat apoi cariera universitară în Europa occidentală, cercetările asidue, scrisul. În România, usile Universitătii îi erau închise pentru totdeauna. Revenind în tară, după 1990, luăm cunostintă cu o altă fatetă a personalitătii sale: aceea de memorialist, de scriitor; fatetă atît de elocvent exprimată în „Caietul albastru”, „caiet al Jurnalului meu, în care îmi notam reflectiile, trăirile intime, întîmplările vietii mele sau ale celor din jurul meu, ca si cele ale vietii publice, cu notele mele foarte critice la adresa comunismului”, cum se confesează cărturarul. Interesantă, dramatică operatiunea de salvare a manuscrisului. O adevărată aventură, cu ceva miraculos în ea.
Confesiunea domnului Nicolae Balotă are frumusetea discursului cald (îmi imaginez, oarecum, ce impact poate avea auzindu-l), în conjunctie armonioasă, fireste, as zice, inspirată, cu referirile cărturăresti riguroase. Îmi imaginez, la fel, ce cursuri a tinut domnul profesor Balotă studentilor săi în Franta, Germania si, abia după prăbusirea mizeriei comuniste, din România. Răgazuri aparte sînt făcute asupra literaturii absurdului, perioadelor de detentie (cu sirul nesfîrsit de absurdităti, toate făcînd parte dintr-un sistem social-politic absurd), etapelor de după, asupra lui Proust si a cărtii acestuia, Ŕ la récherche du temps perdu – „cartea paradigmatică, cartea exemplară” pentru Nicolae Balotă („Regăsirea timpului trecut prin experienta proustiană a fost pentru mine o obsesie de-o viată”).
Pe parcursul fermecătorului expozeu confesiv, îl descoperim, iarăsi, pe scriitorul/ prozatorul/ povestitorul Nicolae Balotă, surprinzînd în cîteva fraze universuri umane revelatoare. Două pasaje doar: „Eram într-unul dintre anii aceia pe care îi numesc ai glaciatiunii staliniste. Venind în clădirea centrală a Universitătii, acolo pe strada Kogălniceanu, la un seminar unde se afla încă o bibliotecă de unde tocmai luasem cărti, mi-am aruncat privirea pe geamul din culoar într-una din curtile interioare, care nu mai erau curătite, ci erau pline de nămeti de zăpadă murdară, iar acolo l-am zărit, într-un colt, pe cel care fusese portarul Universitătii si acum devenise un fel de factotum, însărcinat cu mari si periculoase îndatoriri politice. Tăia gospodăreste un porc. (…) Am fost – mărturisesc – scîrbit, mai ales atunci cînd l-am văzut pe acel personaj ridicînd ligheanul în care se scursese sîngele, ducîndu-l la gură si bîndu-l proaspăt fumegînd în dimineata rece de iarnă”; „S-a făcut o pagină frumoasă si aparte textul acesta. Într-adevăr, la sedinta de număr, îl întreabă Eugen Barbu pe Toma Pavel: cine e Balotă ăsta, iar el spune, cum ne întelesesem, că nu mă cunoaste pe mine, ci pe soră-mea; se rîde, bănuindu-se o relatie de fuste – nu era cazul – biata soră-mea nu avea de-a face cu asa ceva – în sfîrsit, textul apare. Două-trei zile mai tîrziu, îmi transmite Toma Pavel că Barbu vrea să mă vadă. (…) Cînd l-am întîlnit, bineînteles, stia deja că fusesem în puscărie, dar îmi spune: «Tovarăse Balotă, am citit articolul dumitale, mi-a plăcut mult, e foarte interesant, stiu că ai fost în puscărie, dar de ce?» (…) Se vedea că se interesase si că primise aprobare…”
Asteptăm cu mare interes volumul la care Nicolae Balotă lucrează: Abisul luminat. O altă carte de memorialistică purtînd, desigur, o marcă inconfundabilă, „un palimpsest de viată si cultură” (Ruxandra Cesereanu).
Numai si această confesiune, la care am făcut succinte comentarii, conturează, credem, portretul moral si spiritual al cărturarului profund. Un portret model.