ELEMENTE ROMÂNESTI ÎN STRUCTURA NUMELOR DE FAMILIE ALE CATOLICILOR DIN MOLDOVA

                                               

       
                                                                                                                      

                                                                                                                                Ion A. FLOREA


    Numele de familie este un supranume devenit ereditar, transmis patriliniar, impus si fixat prin institutii publice (precum scoala, administratia, armata, biserica, justitia) ca element obligatoriu în sistemul binar oficial de denominatie personală, propriu (tuturor) oamenilor ce apartin unei unităti statale (moderne). Această definitie scoate în evidentă trăsăturile sistemului oficial de denominatie si totodată sugerează diferentele fată de sistemul popular de denominatie. Mai importantă decît deosebirile dintre cele două sisteme denominative este însă legătura dintre ele. Sistemul oficial, cu elementul său central – numele de familie –, la aparitia sa, a preluat, de fapt, de la sistemul popular anterior lui, mai toate tipurile de supranume care circulau în acea comunitate, promovîndu-le pe unele de la statutul de elemente neobligatorii, mobile si multiple pentru un singur referent la statutul de nume de familie obligatorii, fixate nu doar prin uz, ci si prin lege, unice. De aceea, studiul numelor de familie poate evidentia si o situatie anterioară, a onomasticii populare, si poate dezvălui astfel mijloace si procedee de formare a (supra)numelor proprii fiecărei limbi si etnii.
    Într-o onomastică compozită există întotdeauna un material lingvistic fie intraductibil, fie de neînstrăinat, care permite, mai în adîncime decît nivelul de suprafată al numelor impuse de o oficialitate adesea aloglotă, redescoperirea unor vocabule, sufixe, constructii din structura intimă a numelor de familie, care pledează cu argumente în problema originii controversate a unei populatii, cum este cazul catolicilor din Moldova.
    Vom aminti că prima dată (toate) numele lor apar consemnate în Catalogus Sacerdotum, Diakorum & Omnium Familiarum Catholicarum in Moldavia, din partea finală a însemnărilor episcopului Marco Bandini, din ordinul franciscanilor, făcute în timpul vizitatiei bisericilor romano-catolice din Moldova în anii 1646-1648, însemnări tipărite la noi, în latină si cu traducerea românească, sub titlul Codex Bandinus, de V.A. Urechia în „Analele Academiei Române” si în volum separat în 1895. Am folosit apoi, ca surse documentare scrise, recensămintele populatiei (catagrafiile) din anii 1774, 1820 sau 1846, apoi registrele de stare civilă, care s-au introdus în practica primăriilor în timpul domniei lui Cuza vodă. De o mare importantă pentru cercetarea de fată s-au dovedit a fi seriile de Status animarum si de Libri Captizatorum, matrimoniorum, defunctorum, întocmite în latineste, cu minutiozitate catolică, începînd din secolul al XIX-lea, în parohiile romano-catolice din Moldova de misionarii, apoi de preotii investiti cu păstorirea credinciosilor. În actele parohiale apar destule cazuri în care este evidentă maghiarizarea numelor (prin transpunerea numelor calendaristice din martirologiul catolic din formă latină în formă maghiară, prin traducerea acelor nume provenite din substantive comune sau măcar prin grafia maghiarizantă) de către unii păstori si mai ales de dascălii adusi din secuime, ca o actiune pe cont propriu, în continuarea marii deznationalizări suferite în secolele al XV-lea – al XVIII-lea de toti românii ardeleni – catolici sau ortodocsi – în vatra lor, pe care au fost siliti să si-o părăsească pentru a-si găsi adăpost, o viată mai usoară si mai lipsită de opresiuni de tot felul la fratii lor din Moldova. Cu toate acestea, sau tocmai datorită acestor impedimente, aceste acte au darul de a evidentia caracterul românesc al multor nume aflate în ele.
    Încă din Codex Bandinus putem face această constatare (de fapt, putem confirma cele sustinute de preotul dr, Iosif Petru M. Pal, autorul cărtii din 1942, Originea Catolicilor din Moldova si Franciscanii, păstorii lor de veacuri, p. 36, ed. Din 1997, sau de prof. Dumitru Mărtinas, în Originea ceangăilor din Moldova, p. 21, editia a II-a). Însotitorul episcopului, reverendul iezuit Paul Beke, parohul bisericii romano-catolice din Iasi, maghiar, n-a reusit să îmbrace toate numele de persoană în vesmînt unguresc. Răzbat nume calendaristice ca Luka, Manul, Sima, Filip, Nikora, hipocoristice ca Ionasko, Petrasco (Petrus sive Petrasko), Petras, Dumitras, Martinel, Giörgycze, Truczul (Trutul < Dumitrut), Barbocz (Bărbut), Borcsi (Borce), Toncea (Toncea < Anton), Mikla (Miclea), Doma (Duma/Dumea), Konta, Simonka, Balaska, Dahka, Borka, Daka (Doca), Balko, Mihalyko, Danko, Tamok (Tomoc), Damok (< Adamoc), nume cu bază apelativică, precum Roska, Balan, Barbos, Görbe (Gîrbă), Kalczja (Coltea), Makrul, Grosul, Barbat, Longocz, Barbalat, Prepelicz, Herkul, Csompo (Ciompu), Armancuz, Orsik (Urzică), Bossiok, Csukul, Turbul (cf. NF Tulbure, nume actual frecvent în s. Osebiti, c. Liuzii-Călugăra, j. Bacău). Supranume „afective” pe cale de a deveni nume de familie, precum Topor, Csorba, Kazar, Babacse (Boboce), Csompuly (Cimpoi), Brenza, Lupa, Porka, sau nume de agent, cu (viitoare) functie de nume de familie, precum Pokorar/Pekurar/Pakorar (Păcurar), Butnar, Szitar, Kalara (pro Calaras), Paskar, Csoban, Kosokar, Kurular, Talpalar, Zlotar, Trombitas, Karcsomar,  denumesc fără îndoială români. Tot astfel, există constructii patronimice si matronimice românesti a căror grafie maghiară nu poate deruta pe nimeni: Martinus Krestoje, Anna Tamasoje, Barbara Branzoje, Lupaj (Lupoi). La fel, Ioannes Helenae, cu al doilea termen în genitiv, este Ion a Ilenei sau, ca în zone întinse din Ardeal, Ionu Ilenii, după cum Catharine Ivannis, vidua, este văduva Catrina lu Ion, Paulus Augustini este Pavel al lui Augustin, iar Demetrius Thome este Dumitru Tomei. Interesante sînt si patronimele, redate cu sufixul de origine greacă -ide, ca în Michaël Basilides, Simon si Petru Michalides si Petrus Adamides, prin care alcătuitorul Catalogului a vrut poate să evite constructiile patronimice cu genitivul: al lui Vasile (nume neobisnuit în practica atribuirii prenumelor la catolici, dar nu la catolicii moldoveni, cf. NF Vasile, frecvent în s. Săbăoani, Neamt.), al lui Mihai, al lui Adam. Tot la 1648 existau numeroase familii Rab (Rob), numele Kenez, cu trimitere la realităti sociale transilvane, proprii românilor, precum si numele Vicsin si Franko (Frîncu), indubitabil românesti.
    Sistemul numelor de familie la catolicii din Moldova, asa cum se evidentiază din materialele ulterioare secolului al XVII-lea si pînă în prezent, evidentiază numeroase elemente românesti care pot fi raportate fie la onomastica pan-românească, fie la onomastica românească transilvăneană. Asa cum a gîndit si Dumitru Mărtinas, în cartea vietii sale, originea catolicilor din Moldova, fără a exclude aportul major ulterior al elementelor moldovenesti în constituirea individualitătii lor, trebuie căutată în Ardeal, cu precădere în zonele învecinate Moldovei, în tinutul secuiesc (în care românii au fost deznationalizati prin limbă si nume, după cum a demonstrat cu exemple concrete G. Popa-Lisseanu, Secuii si secuizarea românilor, Bucuresti, 1932) ca si în Năsăud, Tara Bîrsei si Tara Făgărasului, ba si mai de departe (materiale si exemple la Stefan Metes, Emigrări românesti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura stiintifică, Bucuresti, 1971).
    Ne vom opri, în continuare, la cîteva cazuri de „ardelenisme” care merită a fi evidentiate:
    NF Robu, adus ca supranume (din domeniul socio-economic), în forma Rob (Rab) de românii din Ardeal în Moldova (unde robi nu erau decît tiganii si prizonierii tătari, nu românii), este foarte frecvent în satele Săbăoani, Traian si altele din jurul Romanului.
    NF Chinez, întîlnit acum mai rar (de exemplu, ca supranume, în satele Gherăesti si Pildesti, Neamt), aminteste, ca si NF Vaida, de conducătorii formatiilor prestatale românesti transilvane, iar NF Boer (supranume la 1900 în satul Pildesti) se revendică de la titlul unor familii românesti din secolele al XVI-lea – al XVII-lea (cf. Urbariile Tării Făgărasului, editate de David Prodan).
    NF Ungureanu, antroponimizarea apelativului ungurean, cu sensul ‘român originar din Transilvania’, cu bogate atestări la catolici ca si la ortodocsi (în antroponimie si în toponimie – Ungureni), supranume dat de localnicii moldoveni românilor veniti în diferite timpuri din Ardealul vecin.
    NF Bejan, foarte des atestat nu numai la catolici (de exemplu, în comunele Cleja si Faraoani, Bacău), ci si la ortodocsi (la care apare si Bejănaru), desemnează, în acest caz, pe catolicii stabiliti, la date relativ cunoscute, în Moldova, veniti (adică „fugiti”) din altă parte, anume din Ardeal. Mai rar, dar foarte interesant, NF Călăuz (întîlnit în anul 1915 si actual în Liuzii-Călugăra) aminteste de acei români care, cunoscînd toate drumurile de munte pe care se puteau strecura din Ardeal în Moldova, însoteau si conduceau, „călăuzeau” mici grupuri de fugari spre Moldova (cf. David Prodan, Răscoala lui Horia în comitatele Cluj si Turda, în AIIN VII, 1936-1938, passim).
    Cîteva NF provenite din apelative din domeniul onomasiologic al cresterii oilor, cu atestări foarte numeroase în Ardeal dar si în Moldova (unde sînt recunoscute ca elemente ardelenesti), se întîlnesc cu frecventă deosebită în unele sate de catolici moldoveni, semn al originii adelenesti si al unei vechi ocupatii românesti a primilor numiti astfel: Mocanu, încă frecvent în multe sate, la concurentă cu extracarpaticul Ciobanu, care pre al înlocui în documentele ultimei sute de ani; Bîrsan (în comuna Răcăciuni, Faraoani, în satul Osebiti, comuna Liuzii-Călugăra) si Bersanka (atestat în 1886, în Faraoani); Tutuianu (în satul Cleja); Turcanu (în satul Cleja si Săbăoani) si Baciu (passim).
    Alte cîteva NF provin de la apelative proprii domeniului militar transilvan. Întîlnite – cu accent românesc – în unele sate de catolici din Moldova, constituie si ele dovada că oamenii au primit asemenea supranume în Ardealul natal (unde ele aveau rostul lor) si le-au adus cu ei în Moldova, ca supranume sau nume devenite ereditare: Puscas(u), Catană, Pantiru (la Fărăoani, Fundu Răcăciuni, scris în documente din secolul al XIX-lea Pánczer, Pánczir, deci Pantir, Pantîr), Huszar, Kalaras (la Cleja).
    NF Olah (scris si Olakh în Status animarum, Cleja, 1891), ca si Frîncul (scris Frenk, Frenkuly, din multe sate din zona Bacăului), ori Kárácson (la Faraoani, în 1886, si la Cleja si Sascut, în 1891) denumesc cu mijloace lingvistice maghiare, români.
    Hipocoristicul Iancu (de la Ion) are în transilvania o repartizare aproape generală, iar forma Giurgi(u) (de la Gheorghe) si derivatele Giurgică, Giurgilă, cu oclusiva palatală sonoră africatizată, este cunoscută la românii din estul si nord-estul Transilvaniei. Nu este o simplă întîmplare că Iancu si Iencut, Giurgiu, Giurgică, Giurgilă si Agiurgioaie se regăsesc între numele de familie (ca si între cele de botez, mai demult) ale catolicilor din Moldova, asa cum nu e întîmplătoare prezenta (frecventă, pînă nu demult), de o parte si de alta a Carpatilor Orientali, a numelor veterotestamentare David, Adam, Avram s.a. la români, sau frecventa semnificativă a numelor laice Bucur si Coman.
    Un grup de nume românesti transilvane este constituit de numele bisilabice cu sufixul antroponimic -a (în alternantă cu -ea), formate prin apocopă si sufixare, nume de care Ardealul e plin: Duma, Boga, Boca, Bota, Ignea, Frona, Goga, Iuga, Joja, Jora, Naca, Nica, Todea, Cota, Costea, Sima, Proca, Dona/Donea s.a., din care am înregistrat în satele de catolici, încă de la primele atestări: Duma/Dumea (si acum frecvent în multe sate), Frona, Boga, Ignea.
    Tot din zona transilvană (unde se înregistrează un număr mai mare) au venit, aduse de purtătorii lor, nume ca Todor, Fodor, Todoran, Opris, Blaj, care se regăsesc în unele sate catolice (în timp ce, pentru primel trei, obisnuite în Moldova sînt Toader(e), Toderică, Todirel, iar pentru ultimul, tratamentul cu epenteză, Balas. NF Mărtinas, Mărtiscă, Mărtinut, hipocoristice sufixate ale numelui Martin din Martirologiul catolic, sînt tot românesti.
    Unele apelative cu functie de supranume sînt proprii românilor ardeleni. Regăsindu-se ca nume de familie la catolicii din Moldova, aceste supranume constituie încă o dovadă a originii românesti transilvane a purtătorilor numelor în discutie: Burcă, Boasă, Butac, Ciolac, Tocane si Tocănel, Mîrt. Ialóba, ca nume, se regăseste si la românii din tinutul Năsăudului (cu tot cu epenteza specifică si schimbarea accentului), iar Imbrea (din magh. Imre < Emeric) a suferit un tratament românesc (epenteze lui b si încadrarea între numele cu sufixul antroponimic -ea) încă din locul de origine (cf. NL Sîntimbru).
    Un loc aparte ocupă NF Botezatu care, destul de des întîlnit în satele de catolici, arată că primul numit astfel dintr-o familie era un bărbat ortodox care, în vederea căsătoriei cu o femeie catolică, trecea mai înainte la catolicism, primind si numele.
    În descrierea unui sistem onomastic, de cea mai mare importantă sînt elementele dinamice, care arată contributia comunitătii vorbitoare la functionarea si autoreglarea respectivului sistem de denominare. Este cazul să prezentăm una dintre aceste componente active, derivarea cu sufixe hipocoristice, care sufixe, la o analiză genealogică, se dovedesc a avea, ca nume de familie, si functia patronimică. Cu exemplificări din onomastica locuitorilor catolici din Moldova, aceste sufixe sînt: -ac (Pîrtac), -as (Muraras, Petras, Mărtinas, Butnaras) si cu varianta muiată -es (Ilies, Mihăes, Niculăes, Matees, Andries, Budăes), -ascu (Pătrascu, Ionascu, în primele atestări Pătrasco, Ionasco, ba chiar Pătrasc, Ionasc), -ca/-că (Mărtincă, Balască, Andruscă, Mihalca, Ilincă, Rosca, Donca, Borca), -el (Dobosel, Tocănel, Fărcăsel, Vătăjelu, Butăcel, Bogdănel), -et (Păulet, Roset), -ică (Giurgică, Minică), -iscă (Mărtiscă, Imbriscă, Meriscă), -isor (Petrisor), -ită (Nită), sufixe care sînt productive în toate ariile lingvistice dacoromâne. Alte patru sufixe au ca arie principală de răspîndire si productivitate Ardealul, dar si satele catolice din Moldova: -oc (Mihoc, Dămoc, Mitoc), -ucă (Gherghelucă, Antălucă, Mihălucă, Giurgiucă), -us (Iacobus, Mărcus, Miclăus, Băcius – la Cleja, în 1891 –, Ambărus, Burcus) si -ut, cu varianta -ută. Derivate cu acest din urmă sufix se găsesc încă în Codex Bandinus: Longocz (Lungut), Barkucz (Bărcut), Barbocz (Bărbut), Armancuz si continuă, prin catagrafiile din 1774 si 1820, ca si prin Status animarum din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pînă în zilele noastre: Adămut si Adămută, Anghelut, Avrămut, Bărbut si Bărbută, Bărdut, Burcut, Cocut, Davidută, Dăncută, Enăscut, Ghergut si Ghergută, Iencut, Mălut, Măriut, Mărtinut, Melut si Melută, Mihălut si Mihălută, Milut, Minut, Mosnegutu, Părpăut, Petrut, Prisăcărută, Răută. E destul să consultăm ALR II, al lui Emil Petrovici, s.n., vol. V, Editura Academiei, 1966, în care în 16 hărti în portiunea 1510-1544, se înregistrează formele hipocoristice de la numele Ioan, Gheorghe, Petru, Pavel, Dumitru, Nicolae, Andrei, Teodor, Mihai, Gavril, Alexandru, Stefan, Grigore, Anton, Lazăr, Ilie, pentru a constata fără nici un efort că numele cu -ut/-ută, -ucă, -us, care se întîlnesc în Moldova mai ales la catolici, îsi au vatra în Transilvania, Crisana, Banat si Maramures. Cum vor fi venit? Pe calea grea a bejăniei, condusi tainic de o călăuză, mii si mii de ardeleni au alimentat mereu vechile sate catolice si noi slobozii cu oameni care se numeau (citez selectiv din urbariile editate de I. Martial, Bejenari din Ardeal, în AIIN IV, 1926-1927, p. 136-172): Bălas, Fodor, Mit, Puscas, Căldar, Crăciun, Bercea, Ilies, Boga, Avram, Barb, David, Coman, Nicoră, Olah, Duma sau Mihoc, Sabădus, Hulpus, Onut, Mereut, Măriută, Măduta, Bălut, Stefănut, Blăgută, Pătrut, Truta.
    Din acest excurs asupra onomasticii personale a catolicilor din Moldova se desprindem credem, ideea că elementele maghiare care încă se mai găsesc pe teren se explică prin maghiarizarea intensă a românilor ardeleni în Ardealul natal, maghiarizare care a continuat uneori si în Moldova, prin osîrdia dascălilor adusi din secuime sau a unor misionari unguri din diferite timpuri, Dar elementul românesc originar, care nu a lipsit nici la primele atestări, a răzbătut mereu si s-a dovedit a fi partea creatoare, vie, functională a sistemului de denominatie personală, asa cum am încercat să arătăm prin analiza sistemului de sufixe hipocoristice/patronimice. Totodată, sperăm că am evidentiat coloritul regional transilvan care a individualizat de la început caracterul românesc al onomasticii catolicilor din Moldova.

Notă: Autorul a folosit prescurtările NF pentru „nume de familie” si NL pentru „nume de loc”.