Emanuela ILIE

 

     Într-un timp în care nu putini dintre poeti îsi declamă răspicat exasperările, mărturisindu-si frustrările zilnice în elanuri încrîncenate si zgomotoase, Ioan Radu Văcărescu are, dimpotrivă, discretia aproape … nerusinată de a-si cere Dreptul la melancolie [si alte poeme alese], Editurs Axa, Colectia „La steaua. Poeti optzecisti”, 2009. Titlul ultimului op antologic al poetului, „etichetă” (Ph. Hamon) abilă, declansatoare de sugestii interpretative, nu este deloc conjunctural; dintre titlurile de volume mai vechi, două contineau chiar sintagme nominale în care vocabula desemnînd ceea ce se consideră, uzual, drept starea moldavă specifică ocupa un loc privilegiat: Melancolii retorice, Ritualul melancoliei. Altele doar o anuntau, în lexeme ale dublei înstrăinări, de sine si de lume: Exil în orasul imperial, Grădina gutuiului singur, Muzeu al figurilor de umbră. Am spune, asadar, că există suficienti indici, validati si printr-o altă corespondentă, cea dintre supratitlurile de mai sus si titlurile de poeme risipite prin cărtile respective (Zăbavă, melancolie si mîngîiere, Umilul gentilom al melancoliei, Navetist între două exiluri, O trecătoare tînără în centrul orasului sau dreptul la melancolie s.a.), care să producă cititorului o stare de tensiune particulară, în jonctiune cu starea de spirit a instantei creatoare de text. Să vedem însă dacă această supozitie se sustine si la o lectură propriu-zisă a poeziilor jeanvăcăresciene.
Ego-grafiile policrome sau Exercitiile alegorice de singurătate din antologia sibianului dau doar uneori impresia că se grefează pe un acut sentiment al prezentului; chiar si atunci, irizatiile amărui-nostalgice pe care mizează procesul anamnetic transfigurează tabloul asa-zis cotidian, convertind imaginea voit prozaică în sugestie mitologică: „sunt singur ca un cîine veghind noaptea/ pe stergătoarea din mochetă gri la usa iadului// inima mea e o amintire aburită de febră// stau singur ca un cîine plouat/ tremurînd de frig sub un trabant părăsit// amintirea e o inimă destrămată ca stergătoarea/ veche din mochetă gri de la usa închisă a iadului// sunt singur ca un cîine de pripas/ într-o lume în care toti hingherii sunt beti”.
E adevărat, însă, că în majoritatea poemelor Ion Radu Văcărescu are voluptatea descriptiei caligrafice din tuse foarte sigure – deloc întîmplător, o notită de peritext ce însoteste textul ne precizează că autorul este geograf, unul pasionat în special de spatiul românesc, chinezesc si grecesc. Ceea ce îi justifică, în parte, modalitatea recurentă de a construi cu migală, dar si cu un talent viguros, geografii spiritualizate, în care figuratia umană este redusă la minimum. Singur cu volutele capricioase ale propriei memorii, aventurierul care le străbate se lasă prizonier, plecînd de la peisajul splendid, unei imaginatii fecunde, gratie căreia geografia reală se converteste în geografie imaginară sau chiar în geografie sacră. Rezultatul este firesc: conturul palpabil al universului vegetal, mineral sau acvatic,  caligrafiat în text lasă întotdeauna loc, pe fundal, meditatiei suple asupra căilor de a accesibiliza supranaturalul. În Coborînd rîpa de apus a Gusteritei, Poemul grinzilor medievale, Poemul dintr-un lemn sau Despre moarte, spre exemplu, transpare în cele din urmă propensiunea poetului spre mituri, misterii si însemne sacre. Putem descifra, în aceasta, nevoia unui antidot la sentimentul coplesitor al exilului interior – pe care îl exhibă, uneori, în poeme de largă respiratie, precum Exil (un poem aproape politic). Dar chiar si această problematică, dintre cele mai grave, desigur, este transpusă într-o formă de limbaj oarecum desolemnizat, ne-liturgic, care să permită imediata depăsire a crizei ontologice. Ceea ce nu înseamnă că fiorul tensional lipseste cu totul, el este numai camuflat, de cele mai multe ori, într-o suavă detasare.
            În fapt, efigia lirismului specific lui Ioan Radu Văcărescu datorează foarte mult acestei perspective melancolizante asupra universului. Dezabuzarea, ironia si autoironia bufă, luciditatea tăioasă (stări fără îndoială, percepute si de autorul poemelor Bilant sau Casa sufletului) se travestesc, frecvent, în melancolie grea sau în nostalgie a unui timp al transparentei, al materialitătii grele a lucrurilor, al unei sacralităti aurorale. Figuratia dramatică a obsesiilor si frustrărilor diurne din poezia unor congeneri face loc, cum spuneam si mai sus, unei înstrăinări melancolice, lipsite cu totul de crispare. Poate si pentru faptul că poetul se simte în sigurantă în locul de perfectă convergentă a teluricului cu celestul, acolo unde conjugarea ambelor axe a lumii, orizontală si verticală, îi oferă privilegiul unei perspective revelatorii, îmblînzite, atît asupra diurnului, cît si asupra fetei sale ascunse. De aici, sublimarea contrastului dintre concretetea spectacolului vizibil, înregistrat panoramic, si fascinatia pentru evenimentul de regie interioară. Frumusetea unui detaliu reclamă imediat nu numai interesul geografului pasionat, ci si memoria poetului, interesat a capta inefabilul, „umbrele melancolice de demult” – dintr-un burg medieval a cărui strălucire se destramă lent – sau „nostalgia unui contur din zile linistite” (Stema orasului).
Sîmburele epic resuscitat, miraculos, de conturul sau haloul ce înconjoară, abia perceptibil, locul sau obiectul trecut în prim-plan este adesea trubaduresc, amintind prin urmare si de poetica cerchistă: cîteva texte sînt construite ca decupaje semnificative dintr-o ambiguă questa, o aventură initiatică atribuită unui îndrăgostit mai întîi de locuri, si abia apoi de oameni. Însotitorii în voiajul acesta supratemporal nici nu prea contează, identitatea lor e mai întotdeauna efasată, în timp ce identitatea locurilor străbătute fără grabă (spre Zăbavă, melancolie si mîngîiere!) capătă reflexe nebănuite, memoria culturală a celui ce le parcurge resuscitînd impresii, decoruri si figuri demult uitate. Deloc conceptuală, deloc iubitoare de abstractiuni, poezia lui Ioan Radu Văcărescu este mai degrabă deschisă fată de felul în care fiinta îsi impune, asupra lumii, ritmurile sale secrete, volutele unei interiorităti declansate, cel putin în aparentă, de contururile transparente ale exterioritătii obiectuale. Schema relatiei dintre individ si lumea aparentelor, între eul poetic si spatiile unui real menit transfigurării prin memorie apare de altfel într-un text emblematic: „căutăm un refugiu în vreun cotlon vetust/ cu praf si vodcă si liniste deplină/ în această desuetă cetate/ ne-am oprit în cîteva locuri/ pe nouă mai la tîrnava/ si în tîrgul pestelui si apoi la mijlocul scărilor/ care urcă abrupt din piata aurarilor spre piata mică/ dar am fost alungati si iar alungati/ de-o endemică plictiseală/ de-o vreme pitică/(…)/ ne scufundăm ca-ntr-o mlastină de lavă/ în fata muzeului unde altădată opreau calesti/ din care coborau fiinte împopotonate/ cu rochii caudate si coafuri ca niste morminte/ privim fîntîna din mijlocul pietei care altădată/ răcorea picioarele însîngerate ale cailor/ alături iarba uscată hîrsîie la orice atingere/ ne răneste degetele si sufletele sensibile/ si obosite de praf si vodcă si stingere” etc. Această geografie imaginară dă măsura talentului si modalitătii de constructie marca Ioan Radu Văcărescu: cîte un peisaj „vetust”, purtător de în-semnele unui ev îndepărtat, de bună seamă medieval, acutizează starea, înainte latentă, a privitorului (un tipic homo viator, cu acuitatea vizuală a unui operator de imagine) declansînd în acelasi timp amintirea sau supozitia, în fond modalizatori ai aceleiasi iluzii transfiguratoare.
Între peisaj si reflectia acestuia în memoria neuronală, nici un contrast violent, nici o stridentă supărătoare. Cataclismele interioare sînt, în cazul lui Ioan Radu Văcărescu, îmbînzite de o constiintă a existentei unui tampon între sinele convulsiv si lume, indiferent de natura acestui intermediar care îndulceste reflexele pesimismului ontologic, pînă la a le anula cu totul: mai întîi naturalul, un fel de eden al tuturor regnurilor – în Jurnal la tărmul mării, ideea de „paradis echinodermic si cefalopod” este explicită. Geograficului în sens mai larg (Podis, Piata Huet, Sus pe Golcin, Pe Spinarea Cîinelui, Coborînd rîpa de apus a Gusteritei), i se adaugă, desigur, iubirea, singură posibilitate de anihilare a teribilei alterităti – „moartea mortii mele” – deci succedaneu al nemuririi. Lipsită de ecouri thanatice, erotica jeanvăcăresciană, probabil cea mai rezistentă parte a creatiei cavalerului de Jelna, împrumută la rîndul ei cîte ceva din paleta largă a reprezentărilor nostalgice delicate despre lume ale autorului: discretie, sublimitate, spiritualizare, tentatie a memoriei recuperatoare sau a utopicului. În imagini vaporoase, sensibile si în acelasi timp vibratile, poetul nu ezită să celebreze adesea imaginea unei unice alterităti feminine, Moni, pe care „am iubit-o ca si cînd ar fi fost vorba de-o mie” (Erotium, Buze, Venus din Sibiu, Adam si Eva, Muzeul figurilor de umbră). Ceremonialul erotic presupune, întotdeauna, într-o atmosferă aproape sacrală („contextual acela îngeresc încărcat de vapori săltăreti”), o gesticulatie pe măsură: asteptare cînd febrilă, cînd melancolică a bărbatului, apropiere si insinuare a femeii „în patul meu si-n visele mele”, senzorialitate chiar si în plutirea diafană a cuplului „peste pervazul scorojit de ploi”, în bătaia „vîntului cald si bolnav de aprilie” (Inventii, vise, aiureli) sau ”în umbrele lungi ale amurgului (Trupul tău), în fine, constiinta irepetabilitătii fiecărui act de complinire. Ceea ce frapează, însă, în descrierea femeii este deplasarea accentului de pe vizual pe olfactiv. Am văzut că, în celălalt gen de poeme, preponderent descriptive, interesate de conturul aparent si poeticitatea lăuntrică a locurilor, văzul este primul simt cu care se realizează contactul si se ia în posesie lumea. Aici, în lirica erotică, remarcabilul peisagist lasă locul unui subiect cunoscător apăsat de constiinta unicitătii obiectului fascinatoriu, pe care si-l re-prezintă în special prin mirosul declansator, la rîndu-i, de un fel de memorie a gustului i-maculat, genuin, esential. Rezultatul e o seducătoare alchimie senzorială, pecete a unui mod particular de a-si exercita dorinta de elevatie spirituală prin senzorial: „Ne-ascundem în umbrele lungi ale amurgului./ Îti cuprind tălpile si gleznele, îti mîngii pielea/ foarte fină din penumbrele coapselor./ Mirosi a săpun de portocale, sare si înghetată de vanilie. Lîngă noi se revarsă crabi si scoici, meduze/ fosforescente si mici pietricele albastre si violete./ Mîine le vei aduna si-ti vei umple buzunarele/ foarte largi ale fustei portocalii/ Le vei păstra pentru vaza de sticlă groasă, umplută/ cu apă verzuie, pe care o asezi întotdeauna cu grijă/ pe măsuta de telefon, lîngă toaletă/ O stea de mare se leagănă usor/ în apa mică a valului, lîngă trupurile noastre./ Îti cuprind sînii si mă atingi pe buze/ Cu pielea amăruie a degetelor, cu tandră cruzime” etc. (Trupul tău). Care poate fi citit, însă, si un fel de elogiu adus otiului, semn că poetul, chiar si atunci cînd re-mitizează erosul, rămîne atent la poetica banalului, a lucrurilor aflate în imediata apropiere a individului, transcriindu-le în pagină cu naturalete, cu o cerneală delicat-erotiza(n)tă.
Insinuant sau explicit, tonul melancolic nu lipseste, într-adevăr, din cele mai bune poeme ale lui Ioan Radu Văcărescu. Ceea ce nu înseamnă, totusi, că autorul Dreptului la melancolie ar putea fi încadrat în categoria melancolicilor puri pe care încerca să o teoretizeze Mircea Eliade. După cum va mărturisi, peste cîteva decenii, memorialistul Eliade, tînărul Mircea a fost convins de faptul că, în functie de doza de melancolie resimtită, umanitatea se poate împărti doar în două categorii distincte: oameni „de piatră” – tipul Dante sau Carducci, respectiv oameni „de miere” – precum Petrarca sau romanticii, care în permanentă resimt, ca el însusi, „acel sentiment al iremediabilului”, „sentimentul că pierdusem ceva esential în viată, că n-avea niciun sens să-mi pierd timpul citind sau scriind, că, de fapt, nimic nu mai avea sens”. Desi are un indiscutabil fond structural romantic si îsi transcrie impulsurile într-un evident regim elegiac, Ioan Radu Văcărescu nu este un autentic „om de miere” în acceptia pe care i-o dă sintagmei Eliade. Chiar si atunci cînd încifrează Bilantul întunecat al unui abil jongleur cu însingurarea si cu moartea, poezia sa nu este dezabuzată, nici nihilist, nu inventariază semnele degradării biologicului si nici ale sentimentului. Dimpotrivă, melancolia care îl cuprinde adesea îi dictează, mai curînd, un unghi perceptiv disponibil spre afectivitate, spre emotie, spre calofil. Gratie haloului melancolic, poetul devine apt să dea, atît locurilor si obiectelor, cît si sentimentelor, o suavitate aparte, o lumină difuză, care le integrează într-o ordine existentială si poetică aparte. Imponderabilele universului exterior si interior capătă, astfel, contururi dintre cele mai atrăgătoare într-o poezie înteleasă, în fond, ca exercitiu al stilizării cotidianului, al convertirii lui în himeră.