Întîmplarea face să fi fost martor, mai de aproape, mai de departe, al suferintelor din ultimele săpămîni de viată, de pe un pat de spital din Iasi, ale Doamnei Zoe Dumitrescu Busulenga. În noaptea Învierii fusese operată de un ulcer perforat. Înainte de a merge la Biserica 40 de Mucenici ca să iau lumină m-am abătut pe la Spitalul de Urgente să o văd. Tocmai fusese scoasă din blocul operator si era încă adormită. Părea o umbră si ducea semnele unei mari pătimiri. Privelistea nu era încurajatoare, ci de-a dreptul deznădăjduitoare. A doua zi, prima a Sfintelor Pasti, înviase parcă. Recăpătase culoarea vietii si se aprinsese în trupul ei putin acea flacără, ce i-a impresionat mult pe cei care i-au stat în preajmă un timp mai scurt sau mai lung, evocată atît de cald de Alex. Stefănescu în „România Literară”. Vocea de stentor, inconfundabilă, nu-si dobîndise întregul ambitus, dar rostirea era la fel de hotărîtă ca întotdeauna. Asa au stat lucrurile cîteva zile si n-am fost singurul care m-am bucurat de scăpărările de inteligentă si farmec ale mintii ei. Multi dintre intelectualii Iasilor au trecut să o vază. Au venit si altii de la depărtare, de la Bucuresti si din alte locuri. Mai mult am ascultat-o, captivat de zicerea ei izvorîtoare si îndurerat de rele presimtiri. Gîndul asfintitului îi dădea tîrcoale, dar săgeata gîndirii ei efervescente zbura către viitor. Treptat, treptat, boala si sfîrsitul au început să cîstige teren. Dar Doamna Zoe, al cărei nume înseamnă viată, s-a purtat cu vitejie pînă-n ultima clipă, luptîndu-se, pe cît i-a stat în puteri, să învingă spectrul mortii cuibărit deasupra-i. A fost o vitează, asa ca toată viata, cum observa cu finete, în cuvîntul rostit la Mănăstirea Putna, cel care i-a rămas un neuitător prieten, Dan Hăulică. Aflat în străinătate, acesta a fost tot timpul cu urechea si sufletul la ceea ce se întîmpla la Iasi cu aceea care pentru Domnia sa era Marea Doamnă a culturii românesti si universale, o constiintă înaltă a spiritualitătii. Si-a lăsat treburile din acele străinătăti si duminică 7 mai a ajuns la Putna, fiind singura personalitate a Bucurestilor prezentă s-o omagieze pe una din ultimele mari figuri renascentiste pe care le avem.
 Vitejia Doamnei Zoe se manifesta chiar si în acele momente ale stingerii prin energia si fervoarea cu care nu înceta să pledeze pentru crezurile sale. Identitatea culturală si păstrarea credintei, nevoia modelelor, decăderea morală, uitarea trecutului, erau teme ce o preocupau aproape obsesiv si la care a făcut recurs aproape pînă la ultima suflare. Era constientă că n-avea cum, cu slabele ei puteri, să schimbe tendintele, dar tinea să-si spună răspicat punctul de vedere, sperînd, totusi, că cineva va avea urechi să audă. Am stat ultima oară de vorbă cu dînsa miercuri 3 mai. Vineri a încetat din viată. Lumina abia mai pîlpîia în făptura sa. Însă a găsit si atunci picătura de putere ca să mă roage să scriu ceva împotriva celor care lapidează prin cuvînt valorile crestinismului. „Scrie dragă Grigore. E prea multă tăcere în această privintă. Un fel de lasitate. Sînt prea putine vocile care se ridică împotriva batjocorii Apostolilor, a transformării lor în oameni rosi de păcate, cariati de mizerii morale”.
 Era o zicere testamentară, întocmai cum multe dintre vorbirile ei din ultimii ani se învesmîntau cu o aură mărturisitoare. Ceea ce spunea parcă se petrecea ca în fata unui duhovnic, unul pogorît din ceruri. La 20 august 2005, ziua în care împlinea 85 de ani, m-am dus la Mănăstirea Văratec, chinovia ei de suflet, si am trăit împreună (lumea cam uitase de aniversare) bucuria simplă si curată a acelui moment. Am si filmat si a încredintat camerei cîteva destăinuiri tulburătoare. „De biserică nu m-am rupt nici o clipă”, a tinut să afirme apăsat, replicînd aprig, dar cu civilitate, celor, nu putini, care i-au pus în cîrcă multime de păcate, între care si cel atît de amarnic al lepădării de Dumnezeu. Doamna Zoe a suportat numeroase batjocuri nemeritate. Le-a primit cu gîndul de fiecare dată la Mîntuitor, asupra căruia fuseseră aruncate atîtea ocări si se avîrlise cu pietre. Doamna Zoe trecuse cu seninătatea înteleptului peste toate aceste nelegiuiri, dar reactionase cuviincios, e drept, la acuzatia privitoare la necinstirea credintei. N-o lăsase fără răspuns într-un tîrziu, pentru că prea era nerusinată si privea chiar intimitatea sa. Tot atunci mi-a dezvăluit, era pentru prima oară cînd o făcea, de ce s-a despărtit asa de devreme de Universitate, în toamna lui 1982, iesind la pensie la 62 de ani, în conditiile în care statutul de academician i-ar fi îngăduit să rămînă la catedră pînă la vîrsta de 70. Conducea un seminar de literatură universală veche. Se oprise în acea sedintă la monologul Clitemnestrei, a cărui frumusete lăuntrică si al cărui miez ideatic încerca să le releve studentilor, ducîndu-i cu imaginatia fabuloasă dincolo de învelisurile primare ale textului. O făcea cu voluptate si har si interventia intempestivă a unui student, care i-a cerut să o mai lase cu vechiturile si să treacă la prozatorii sud-americani, a siderat-o si a descumpănit-o într-atît, că s-a oprit la decanul Ion Coteanu, căruia i-a cerut(uimindu-l)imediata pensionare. Avea covîrsitor sentimentul inutilităti, de vreme ce idealul ei, credinta în valorile clasicismului, nu mai prezenta nici o însemnătate pentru tineri. A plecat din Universitate, dar n-a încetat, cu acea vitejie proverbială, să se bată pentru impunerea idealurilor umanismului si clasicismului. De la aceste valori n-a abdicat niciodată, nici în împrejurările, ce i-au fost imputate, ale complicitătilor vinovate din anii de relativă liberalizare ai vechiului regim. A făptuit un lucru de mare însemnătate în acele vremuri A proteguit spiritul academic, mereu amenintat mai fătis sau mai ascuns. Sub veghea ei s-au dezvoltat nestingherit un Dan Hăulică, un Andrei Plesu, un Ioan Alexandru si atîtia altii. Ce dovadă mai bună decît aceea că odată cu restalinizarea regimului, Doamna Zoe Dumitrescu Busulenga a devenit o persoană indezirabilă. Cu fortele ei, atîtea cîte mai existau, si cu bărbătia lăuntrică, ce era marca făpturii sale, altfel delicate, prin excelentă feminină, Doamna Zoe a apărat fărîma de libertate academică din insula tot mai încercuită a Institutului „George Călinescu”. A sărit si-n ajutorul cele mai deschise spre exterior oaze de spiritualitate, care era revista „Secolul XX”, si a reusit, alături de alti intelectuali curajosi, să o salveze de pieire.
 Zoe Dumitrescu Busulenga avea un solid set de valori morale, spirituale, pe care le respecta cu sfintenie. A fost un om al cărtii, al culturii clasice si al credintei nestrămutate în Dumnezeu. Punea mare pret pe istorie, pe trecut, din care se naste, vrem, nu vrem, prezentul si se configurează viitorul. Nu era o paseistă. Credea cu tărie în virtutile continuitătii. Existenta lumii, în viziunea sa, este un lant. Ruperea unei verigi duce la desirare, la dezechilibru. În centrul tuturor lucrurilor situa omul. Era un intelectual al prezentului, care respira prin fiecare por al fiintei sale. Împreuna armonios trecutul cu prezentul si asta conferea fortă modernitătii ei cărturăresti, puternic prezentă în toate cărtile, precum cele consacrate lui Eminescu sau Creangă, pe care i-a integrat, cu viziunea de comparatist de elită, valorilor universale. Aceste raportări în universalitate ale unor scriitori români nu sînt niste pledoarii pro domo, ci-s ivite din argumentări temeinice, bazate pe fapte, pe observatiile unui cunoscător al profunzimilor de tîlcuri, ale unui spirit asociativ, dar si adînc reflexiv si original în esenta sa. Verbul scîteietor al Doamnei Zoe avea totdeauna o dimensiune de rationalitate. Tumultul se întîlnea cu gînditorul de stirpe rară.
 Am avut norocul să-i fiu decenii în preajmă. Venea vară de vară la Mănăstirea Văratec, unde fusese poftită de Coana Valerica Sadoveanu. Bucurîndu-mă eu, ca fălticenean, de simpatia acesteia, am cîstigat repede si prietenia Doamnei Zoe. Fericit de această sansă, am încercat să-i fiu aproape în momentele de cumpănă din ultimii ani de viată, cînd se călugărise sub numele de Benedicta si m-am străduit, pe cît mi-a stat în putintă, să-i îndulcesc tristetile de cărturar însingurat si patriarhal. M-am bucurat însă tot timpul de lumina ei. O revărsa cu îmbelsugare. Poate si acum iese din pămîntul Putnei, unde-si doarme somnul de veci.
 Împărtăsesc întru totul afirmatia lui Dan Hăulică, din cuvîntul rostit asa de miscător în ziua înmormîntării la Putna, că dacă ar fi trăit în Japonia, de pildă, Doamna Zoe Dumitrescu Busulenga ar fi fost declarată tezaur national. Mi-o spusese si la telefonul, ce mi-l dăduse cu cîteva zile înainte din străinătate. I-am răspuns cu amărăciune că noi nu sîntem în Japonia, ci în România, într-o tară care se becalizează de la o zi la alta. Asta poate si explică ingratitudinea comportamentului nostru fată de unul dintre spiritele cele mai alese, ce ni s-au hărăzit. Săraci, dar risipitori.