Ion PAPUC

 Am văzut în capitolul precedent propozitia faimoasă a lui Carl Schmitt prin care definea suveranitatea, am străbătut apoi demonstratia acestei axiome si expunerea întregului sir de consecinte care decurg din ea. Pentru a ajunge la a doua exprimare memorabilă a autorului german, trebuie să observăm mai întîi preocuparea gînditorilor din totdeauna de a spune oamenilor cum trebuie să-si organizeze cetatea, adică statul. Cu referire la aceasta, Blaise Pascal, avîndu-i în minte pe întemeietorii stiintei politice, Platon si Aristotel, credea că vor fi fost si ei oameni de treabă, ca oricare altii, glumind, rîzînd în compania prietenilor pe care îi aveau, si cînd si-au făcut de lucru, compunînd Legile sau Politica, au făcut-o mai degrabă jucîndu-se, fiindcă acestea reprezintă – afirmă cu sarcasm francezul – partea cea mai putin serioasă a vietii lor. Au făcut-o ca pentru a pune o oarecare ordine într-un spital de nebuni: comme pour régler un hôpital de fous. Śuvres complčtes, Bibliothčque de la Pléiade, p. 1163). Noi, oamenii, ca societate, sîntem, mai mult sau mai putin, un spital de nebuni, iar întelegerea modului în care ne aflăm capturati în respectivul angrenaj politico-social este necesară adesea pînă în vecinătatea sau chiar pînă în cuprinderea tragicului celui mai abject, si tocmai în acest sens Carl Schmitt ne poate fi de un folos vital. Însă, se întîmplă ca unii, coplesiti de fanfaronadă, să creadă că ei sînt în afara politicii, că nu îi interesează politica, cum se consideră aflati la adăpost sub eticheta de apolitici. Acelora le vom spune că si apolitismul este tot o politică, forma cea mai lasă a politicii, în întelesul că cei din categoria lor sînt în fapt ca si predati în bratele adevăratilor politicieni, adică sînt prizonieri inconstienti ai stăpînilor lumii, bine cuibăriti în sclavia lor, mîndri de lanturile invizibile pe care le poartă. Poate că după ce vor afla ce este cu adevărat politica vor fi în stare să aibă si ei o atitudine ideologică, o apartenentă constientă chiar, părăsindu-si conditia de moluste, de materie flască, gelatinoasă, gata pentru a primi orice formă, aflată la dispozitia oricui. La limpezirea acestei situatii ne poate ajuta Carl Schmitt cu studiul său: Conceptul de politică (am în vedere: Der Begriff des Politischen, Text von 1932 mit einem Vorwort und drei Corollarien, 8. Auflage, Duncker & Humblot, Berlin, 2009, editie la care voi face trimiteri indicîndu-le cu initialele BT, urmate de numărul paginii).
Dacă, străbătînd micul eseu despre Teologia Politică, am fost uimit de cît de mult autorul se ascundea cu precautie, vorbind mai mereu doar în stil aluziv, fiindu-mi necesară o cercetare detectivistică pentru a identifica adevărata temă a filozofului german, nu este mai putin adevărat că si acum, că si în eseul acesta există o temă secretă, teza cărtii, sustinută oarecum în surdină de Carl Schmitt, dar nu mai putin convingător. Si de această dată el este cum nu se poate mai prevăzător, mai întotdeauna mizînd cu ipocrizie pe ipotezele adversarilor săi, si totusi nepierzîndu-si nici o clipă din vedere adevărata tintă, cea care îi este proprie, dar, pînă voi ajunge să-l demasc divulgînd-o, să ne prefacem că nu-i observăm jocul si să-l urmăm înspre tinta anuntată de el, fie si dacă ea este una falsă, una care mai degrabă maschează decît dezvăluie. Abia ici si colo cîte un detaliu ne semnalează că autorul îsi are finalitătile sale, fată de care se comportă cu discretie. Precum de exemplu faptul că eseul său se înscrie într-o luptă mai vastă a celor înfrînti în primul război mondial si care contestă tratatele de pace de la sfîrsitul aceluia. Tocmai în acel sens, ca si altădată alte dedicatii ale lui Carl Schmitt, este semnificativă si cea pe care o asază în fruntea acestui opuscul al său, închinat memoriei unui prieten căzut la asaltul, bei Sturm, asupra unui oras francez, ca si cum cu mijloace mai subtile primul război mondial ar continua, fie si dacă doar prin intermediul unui studiu de politologie. Dar aceasta este doar una si nu cea mai importantă dintre tintele adevărate ale autorului, în slujba cărora îsi pune el demersul de constructie ideativă si de cunoastere.
Să observăm apoi că avem despre totalitarism, despre dictatură – doar o imagine finală, de pe cînd acestea îsi vor fi dezvoltat, si dezvăluit, toate caracteristicile negative, si îndeosebi pe acestea le retinem, exploatîndu-le propagandistic, caricatural. Dar, înainte de catastrofa celui de al doilea război mondial, cu toată enormitatea ei de orori, a existat si o exasperare, sinceră si curată, fată de viciile democratiei, ale liberalismului, si în acel timp au fost întreprinse niste, cît se poate de oneste, căutări de solutii. Tocmai din categoria acelor căutări, îndeosebi în lumina evenimentelor istorice ulterioare, astăzi sună destul de macabru cuvintele cu care, referindu-se la conducătorul ideal, îsi încheia Max Weber conferinta rostită în iarna revolutionară 1918-1919, la cererea Asociatiei studentilor neînregimentati din München, cînd spunea: Nu va realiza cele ce sînt cu putintă decît acela care se va strădui să facă imposibilul, iar el va trebui să fie nu doar un Führer, ci si un erou, în sensul cel mai simplu al cuvîntului. Aber der, der das tun kann, muß ein Führer und nicht nur das, sondern auch – in einem sehr schlichten Wortsinn – ein Held sein. (Politik als Beruf, în: Gesammelte Politische Schriften, Drei Masken Verlag, München, 1921, p. 450). Asadar, un Führer erou!
Însă, dacă eminentul savant sociolog, care era Max Weber, se străduieste să facă portretul exemplar al omului politic, discursînd despre politică, Politik, ca profesie, als Beruf, cercetînd în ce măsură politica poate fi o meserie, o vocatie, o chemare, convins că practicantul politicii trebuie să fie un ins înzestrat cu calităti specifice, exceptionale chiar, în schimb fostul său elev si continuator ca doctrină în unele privinte, Carl Schmitt, îsi propune să definească nu omul care o practică, ci chiar politica în sine, notiunea, conceptul acesta numit politică, mai exact se străduieste, cel putin în aparentă, să furnizeze un criteriu obiectiv care să identifice domeniul politicii. Pentru aceasta, el lasă deoparte metodele moderne de cercetare si de definire a unei notiuni abstracte, si apelează la o metodă străveche în care a excelat îndeosebi Platon. Mă refer la diairesis, la a defini prin distingerea pe genuri, asa cum deosebim în sfera eticii binele de rău, sau în aceea a esteticii frumosul de urît etc. E un mod binar de a discrimina contrariile, extremele care se contrazic flagrant, si în acest caz nu ne mai interesează termenul al treilea, gîndirea jucînd exclusiv pe contrarii, analiza ca si sinteza neluînd în seamă întotdeauna decît doi termeni, si aceia extremi, în felul lor absoluti.
Astfel, după ce a stabilit o relatie necesară între stat, ca institutie, si politică, Carl Schmitt ajunge la enuntarea celei de a doua propozitii faimoase de care îi este legat numele: Diferentierea specific politică, prin care pot fi explicate actiunile si cauzalitătile politice, este diferentierea între prieten si dusman. Die spezifisch politische Unterscheidung, auf welche sich die politischen Handlungen und Motive zurückführen lassen, ist die Unterscheidung von Freund und Feind. (subl. lui Carl Schmitt, BT, 25). Se formulează astfel o caracterizare în sensul unui criteriu, si nu o definitie exhaustivă sau rezumativă. Iar această discriminare radicală, dintre prieten si dusman, nu este reductibilă la nici o alta dintre cele din categoria cărora exemplificam mai sus, si nici nu se suprapune sau conditionează cu vreo alta. Ea exprimă exclusiv gradul extrem de unire sau dezunire, de asociere sau dezasociere, fiindcă avem de-a face cu o adversitate din fundamente, indiferent cît de prompt este ea identificată. Dusmanul este întotdeauna celălalt, străinul, adversar pînă într-atît încît este exclus să existe o parte tertă, neimplicată, a cărei interventie s-ar presupune că ar putea rezolva conflictul.
Termenii acestia: prieten si dusman – trebuie întelesi nu ca simple metafore sau ca simboluri, nici în vreo simbioză cu altii, de exemplu de natură economică, si în nici un caz cu sens psihologic, ci în acceptiunea lor cea mai concretă, cu întregul lor potential semantic ce vizează existenta. Mai intervine însă o disociere, în sensul că respectiva opozitie subzistă, fie si numai în stare virtuală, pentru oricare popor dotat cu o existentă politică. Trebuie, iarăsi, să mai retinem si că dusmanul nu este doar un concurent sau un adversar, în întelesul general al termenului, fiindcă el nu este rivalul personal, particular, pe care îl urăsti sau la adresa căruia resimti antipatie, ci dusmanul presupune cel putin posibilitatea reală a unei colectivităti luptătoare care înfruntă o comunitate umană asemănătoare. Dusman cu adevărat nu este decît dusmanul public, adică doar cel care se raportează la o comunitate, si îndeosebi la un întreg popor. Aici, pentru a lămuri mai bine la ce se referă opozitia în cauză, Carl Schmitt face apel la semnificatia acestor cuvinte în latină si în greaca veche, si tocmai pe această linie el deosebeste între hostis si inimicus, πολεμίος si ’εχθρός, si atrage atentia că adagiul biblic care ne îndeamnă să ne iertăm dusmanii se referă numai la dusmanii proprii, nu si la aceia ai comunitătii căreia îi apartinem, la inimicos, nu si la hostes. Iar dacă luăm în seamă atît de pronuntata latinitate a limbii noastre, vom spune că ni-i putem ierta pe inamici, pentru că ei sînt personali, nu însă si pe cei care ne sînt ostili întrucît ei nu ne sînt doar nouă ostili ci si neamului nostru, iar iertarea acestora este imposibilă, fiindcă ea îi priveste pe toti din categoria în care sîntem integrati. Pe scurt, în cazul acesta al discriminării între prieten si dusman, cazul politicii – deci, este vorba, în fapt, despre război, fie si doar ca latentă. Înfricosător cum toate aceste opinii, atît de abstracte, preced la o considerabilă distantă în timp marele măcel al celui de al doilea război mondial!
Antiteza politică este cea mai intensă si mai cuprinzătoare dintre toate, si orice antagonism concret este cu atît mai politic cu cît este situat mai în apropierea punctului extrem al regrupării în prieteni si în dusmani. Carl Schmitt, desi în altă parte întemeiază adversitatea de-a dreptul în cuvintele cu care Dumnezeu o alungă pe Eva din rai, aici nu împinge disocierile sale pînă la a identifica în război, ca altădată Heraclit, pe părintele tuturor lucrurilor, πάντων πατέρ, în sensul că inegalitatea în conflict, tensiunea dintre părtile care se confruntă înseamnă însăsi existenta unui sistem pe care astfel îl defineste, si care, în eventualitatea anihilării conflictului, tensiunea din el topindu-se, acel sistem dispare, cade în neant. (Cf.: Héraclite, Fragments, Presses Universitaires de France, 1986, p. 441). Dar nu!, Carl Schmitt se resemnează cu o perspectivă asupra războiului mai degrabă sociologică, doar politică, lăsînd deoparte metafizica, el preferînd să meargă înapoi cu reconstituirea genealogiei conceptului numai pînă la clasicul Clausewitz. Definitia, binecunoscută, dată de acesta războiului, sună astfel: Războiul nu este nimic altceva decît continuarea relatiilor politice cu adăugarea altor mijloace. Acesta pare a fi momentul maxim al conflictului, si cel putin sub respectiva formă el este de presupus ca desfăsurîndu-se între popoare, adică între state. Se poate de îndată face observatia că politica există preponderent tocmai dimpotrivă, în interiorul statelor, nu între ele, ci în cadrul lor. Din acest punct de vedere, antagonismul prieten – dusman este răspîndit îndeosebi în interiorul unui stat, desigur nu în forma lui radicală, absolută, care, în cazul celălalt, presupune neapărat ca în conflict să fie antrenate două unităti statale sau chiar două grupări, două configuratii statale, două ligi etc. Însă, în forma atenuată, cînd războiul este doar în latentă, avem forma antagonică cea mai răspîndită, a ceea ce se cheamă la o adică politică de partid, si oricît ar fi de surprinzător si aceasta este în virtualitatea ei un război, si anume războiul civil. Că el este rar, că la el nu se ajunge decît în caz exceptional, nu înseamnă că el nu se află în nucleul oricărei confruntări politice, nu înseamnă că nu este tocmai această înfruntare cea care defineste antagonismul enuntat ca fiind de natură politică.
Forma cea mai perversă a politicii ajunse la apogeu, sub înfătisarea consacrată a războiului, în stadiul modernitătii pe care o trăim si noi, este, în numele unui pacifism paradant, războiul împotriva războiului. În cazul acestuia, lucrurile se derulează ca si cum fiecare dintre războaiele de acest tip ar fi chiar ultimul dintre războaiele pe care le are de străbătut omenirea. Ceea ce si scuză, ori doar explică faptul că un atare război este de o extremă violentă, inuman, transcendînd politica, mînat de ambitia de a-si discredita cu orice pret dusmanul, îndeosebi din punct de vedere moral, făcînd din el un monstru care trebuie aneantizat definitiv. Acesta este scopul infamării cu orice pret a adversarului care trebuie distrus, la adresa căruia se găsesc cuvintele cele mai terifiante, în timp ce aceia care îl combat îsi vor înfăsura actiunile războinice în cele mai galese, mai dulci eufemisme, pentru că – vezi, Doamne! – ei luptă, de exemplu, numai împotriva terorismului mondial, justificati în actiunile lor de pînă în apocalipsă, iar aceea este tot a lor, si victoria ultimă le este garantată încă de pe acum. Ca să întelegem mai bine situatia, să luăm ca reper o postură contrarie, de la antipodul acesteia, si, apelînd la o imagine mai degrabă livrescă, să ne amintim o clipă de turnirurile cavaleresti ale evului mediu, si să comparăm exceptionalul sentiment al onoarei protagonistilor pe care îl presupuneau acele întreceri, care admiteau ipoteza unei oarecari egalităti între demnitătile luptătorilor, chiar dacă si ele erau date pe viată si pe moarte. Paradoxul cel mai teribil care denuntă într-un fel decăderea de azi a lumii tine de faptul că adversarului îi este negat pînă si cel mai din urmă rest de demnitate ca luptător. Cu un deceniu, două în avans, Carl Schmitt pare a fi avut viziunea tratamentului acut discriminator de care a avut parte poporul german după al doilea război mondial, si în acel context el însusi chiar.
Dezechilibrarea perechilor antagonice, tendinta de suprimare absolută a adversarului, atît de specifică istoriei recente, este semnificativă si în măsura în care ea înseamnă un atentat la fiinta politicii. Pînă la a reveni însă la această importantă teză, las deoparte o multime de alte consideratii ale lui Carl Schmitt, precum cele despre stat si despre rolul acestuia în deciderea războiului si în identificarea adversarului, ca si cele ce afirmă el atunci cînd sustine că lumea de astăzi nu mai este un universum, o unitate politică, ci a devenit un pluriversum, le las deoparte si mă apropii de adevărata temă a eseului, nu înainte de a mă opri la încă un detaliu ce apartine unei eventuale alte tinte secrete a acestui autor, legată de ceea ce avea să fie al doilea război mondial. Ea decurge oarecum din extraordinara lui capacitate vizionară, mai exact: din puterea lui de a-si întelege contemporaneitatea îndeosebi în ceea ce sînt articulatiile ei tragice, care derivă dintr-o presupusă fatalitate a mersului omenirii în istorie. Fiindcă, asa ca din întîmplare, într-o notă explicativă tipărită cu litere mai mici, ca pentru a nu fi luată în seamă, pornind de la exemplul lui Hegel, ni se spune că acesta ...über Karl Marx zu Lenin und nach Moskau wanderte (BT, 58), că deci Hegel a emigrat prin intermediul lui Karl Marx la Lenin în Moscova. La prima vedere pare că avem de-a face doar cu una dintre exprimările năstrusnice ale acestui gînditor atît de stăpîn pe stilul său de o strălucită expresivitate, numai că mai apoi cînd eseului din anul 1927 îi este adăugat, la editia lui din anul 1929, discursul tinut în Barcelona avînd ca temă Epoca neutralizării si a depolitizării, Das Zeitalter der Neutralisierungen und Entpolitisierungen, descoperim chiar de la început încă o referire pregnantă si de teribile subîntelesuri la marea tară din Răsărit. Asadar, cam cu un deceniu înainte de a începe campania militară a germanilor împotriva Uniunii Sovietice, gînditorul german, în aparentă atît de abstras din istoria contemporană, găsea de cuviintă să-si debuteze conferinta din Catalunia cu propozitia socantă si destul de enigmatică: „Wir in Mitteleuropa leben sous l’śil des Russes” (în fr. în orig. si subl. lui C.S.; BT, 73). Noi, ăstia din Europa centrală, noi trăim sub ochiul supraveghetor al rusilor. Îti vine de îndată să îti pui problema si să întrebi care noi, cine sîntem noi, cei de sub supravegherea Rusiei? Si dacă un occidental ca acest Carl Schmitt, situat în fond destul de departe de zona amenintată de rusi, încît îi putem spune de-a dreptul un vestic, si care totusi resimte angoasa de a se afla sub raza de actiune a răsăritenilor, cu cît mai mult trebuie că simtim în fapt spaima aceasta noi, cei care ne învecinăm cu ei, fiind asezati de destin chiar sub frontiera în continuă rostogolire spre vest, sub presiunea acelor muscali?!
O legendă ne spune despre Michelangelo că pe cînd lucra cu insistentă la finisarea uneia dintre sculpturile sale, cineva, exasperat de meticulozitatea marelui artist, l-ar fi interpelat spunîndu-i că nu ar fi fost cazul să insiste atît asupra acelei părti a sculpturii întrucît ea urma să fie adosată la un perete si nimeni nu va vedea vreodată si acea parte pe care trudea sculptorul să o înfrumuseteze. Michelangelo a răspuns atunci că într-adevăr oamenii nu vor avea cum să vadă si acea parte a sculpturii sale, dar cu sigurantă o va vedea Dumnezeu! Cu adevărat, de sub privirea lui Dumnezeu nu avem cum ne sustrage, dar ochiul rus, sub raza căruia ne este dat să ne ducem viata, nu este ochiul ceresc si justitiar al Celui vesnic, ci este mai degrabă un organ rău, poate asemenea unui blestem. Faptul acesta, presupus în cuvintele mai din urmă, nu este, nici vorbă!, afirmat de Carl Schmitt, dar el este, fără nici o îndoială, prezent în subtextul paginii sale. Însă autorul german se exprimă cu o precautie maximă, niste adevărate grozăvii el le spune cu un ton de mare blîndete. Îndată apoi se si explică în felul său specific. De un secol încoace, observă el, privirea lor, a rusilor, scrutător psihologică, ne-a străpuns realitătile pe care noi le denumim cu marile noastre cuvinte, cît si institutiile. Vitalitatea rusilor este destul de puternică pentru a fi în stare să se înarmeze cu stiintele si tehnica noastră, să prindă puteri făcîndu-si arme din cunostintele noastre, capturîndu-ne institutiile – este de părere germanul. Iar aceasta nu este doar opinia cuiva izolat, care halucinează cu privire la destinul popoarelor în istorie, ci părerea lui este înfiptă adînc în constiinta oamenilor din Occident care se simt amenintati mortal. Ei, creatorii civilizatiei, făuritorii de istorie pentru ei însisi dar si pentru altii – trăiesc acum sub spectrul apusului lumii lor, Der Untergang des Abendlandes, si chiar autorul monumentalei opere cu acest subiect, Oswald Spengler, publică, aproximativ în aceeasi epocă cu Carl Schmitt, eseul fulminant: Omul si tehnica, în care este prezentă aceeasi spaimă că produsele mintii occidentalilor vor încăpea pe mîna popoarelor inferioare care îsi vor răzbuna ipoteticul handicap genetic distrugîndu-i pe creatorii civilizatiei. Sarcasmul din acel text este fără egal întrucît autorul împarte popoarele, în unele viteze, care ucid, avînd ca simbol vulturii dotati cu ochi frontali, cu gheare si cu plisc, gata oricînd să omoare, si în altele, asemănătoare iepurilor care au dezvoltată capacitatea de a se salva prin fugă cu ajutorul picioarelor antrenate pentru alergare, popoare lase la culme, asemeni cam tuturor erbivorelor cu ochii dispusi laterali pentru a sesiza mai prompt atacul si pe o rază vizuală mai mare, vietuind mereu în teamă, gata de a fi sacrificate. Solutia pregnant sugerată este una singură, cei inferiori trebuie ucisi. Departe ca atitudine, la distantă mare, Carl Schmitt nu propune nici o violentă, dar analiza sa este situată pe aceeasi directie. Fiindcă pare si pentru el cum nu se poate mai limpede necesara adversitate la adresa rusilor, si dacă nu face vreo referire la Oswald Spengler, în schimb trimite la precursorul său predilect, spaniolul ultrareactionar Donoso Cortés care încă în anul 1848 a prezis că întrucît rusii vor realiza o sinteză de socialism si slavism vor ajunge a fi evenimentul decisiv al secolului următor.
Depăsind bariera propagandei care se resemnează mereu cu a ne livra drept explicatie în istorie doar clisee grotesti, să observăm că înainte de a exista dictatura nazistă si războiul al doilea mondial, în mintea unor intelectuali si-a făcut loc si a crescut puternic antagonismul care avea mai apoi să incendieze lumea. Mai înainte de a fi război, conflagratie mondială, înfruntarea s-a edificat cu subtilitate si cu inteligentă în conceptiile politice ale unor atari gînditori. Carl Schmitt, în stilul său penetrant dar de maximă precautie, lipsit de orice violentă verbală dar si de orice echivoc, nu ezită să ne atragă atentia că trăim vesnic sub supravegherea fratelui extremist care astfel ne obligă să ducem concluziile concrete pînă la capăt. Man lebt immer unter dem Blick des radikaleren Bruders, der einen zwingt, die praktische Konklusion zu Ende zu führen. (BP, 74). Se poate observa cît de eufemistic se exprimă gînditorul german, întrucît el nu spune: noi trăim, ci doar că se trăieste, asa în general, nici că fratele, adică rusul, este extremist, ci doar radical în pozitia lui, iar a face război înseamnă aici doar a trage niste ultime concluzii.
Ne mai rămîne să enuntăm promisa identificare a tezei secrete a acestui eseu, pe care aproape că deja am denumit-o, oricum i-am dat mai mereu tîrcoale, nu o singură dată ajungînd cu analiza pînă în preajma ei. Cum politica înseamnă conflict, în caz exceptional, al dezvoltării lui maxime, acesta ajungînd a fi chiar conflict armat, adică război, primejdia pentru popoare nu este înfruntarea aceasta în sine, adică politica, fie ea chiar sub forma războiului, ci acea primejdie mortală este liberalismul, democratia, care înseamnă depolitizarea lumii, neutralizarea popoarelor, intrarea lor într-o, eventual aurită pentru un timp, sclavie. În această ecuatie, importanta Rusiei sovietelor vine din supradimensionarea apocaliptică, nu doar ca dimensiune propriu-zisă, ci îndeosebi ca intensitate, a statului lor, devenit primejdie mortală pentru continentul european. Iar acesta nu are cum să se apere, prizonier cum este al liberalismului, cu statele neutralizate, depolitizate, scoase din orice eventual conflict, victime sigure abandonate stăpînilor lumii.
Asa cum în eseul precedent, Carl Schmitt a abilitat decizia, mai brutal spus: dictatura, ca, fie si într-un mod oricît de mascat, totusi, pretutindeni existentă în chip determinant, de această dată în adîncul textului său el se străduieste să spulbere temeiurile liberalismului, să propună o axiomă presupusă care, bazată pe necesitatea vitală a politicii, furnizează justificarea războiului ca formă supremă a vietii. Aceasta îmi pare a fi tinta secretă a studiului său despre conceptul de politică. Si el chiar spune la un moment dat, că e un fenomen de toată minunătia faptul că statul liberal european din secolul al XIX-lea se pune pe el însusi ca stato neutrale ed agnostico (în sp., în orig.), si tocmai în această neutralitate si minimalitate îsi identifică justificarea. Privind lucrurile din punctul de vedere al istoriei continentului nostru, Carl Schmitt vede în acest neutralism al statului o expresie a tendintei generale de neutralizare a spiritului, spirit obosit de luptele seculare de care a avut parte. Tocmai în faptul că multă vreme teologia a fost terenul celor mai crîncene confruntări, pentru a iesi din logica ei războinică, oamenii au abandonat teologia. Dumnezeu însusi este dat deoparte, natura lui este pervertită mortal întrucît, după expresia lui Hamann criticîndu-l pe Kant, din fiinta celui vesnic nu mai rămîne decît un concept.
Numai că, abandonînd un teren ca fiind insuportabil de conflictual, mereu în căutarea speratei neutralităti, linistitoare ca Nirvana, pentru umanitatea europeană, emigrînd din acel cîmp de confruntări, mereu noul domeniu abia ocupat se transformă la rîndul lui îndată într-un alt cîmp de confruntare, si astfel devine necesară continua cucerire a altor sfere de neutralitate. Neutralitatea, în sensul unui minimalism etatic, apolitismul ca o tintă utopică prin care liberalismul îsi amăgeste sustinătorii!
Se ajunge astfel de la războiul propriu-zis la războiul economic, iar atunci cînd reglementări savante par a pacifica si acest cîmp de luptă, ne trezim că antagonismul a migrat mai departe, în sfera finantistă, precum astăzi ne este dat să trăim confruntarea mondială prin intermediul băncilor, un stadiu al conflictului pe care autorul nostru nu a avut cum să-l cunoască, la el ajungîndu-se doar tîrziu, mult adînc în postumitatea consideratiilor sale. Cît îl priveste pe Carl Schmitt, asemenea altor cîtorva dintre marii săi contemporani, precum Martin Heidegger, Ernst Jünger, si el este preocupat de iluzia tehnicii ca domeniu al unei definitive neutralităti propuse omului. Iar aici el face această observatie capitală, cum că tehnica, cu toate că într-o primă instantă pare a fi o sferă a păcii, a întelegerii si a reconcilierilor, în fapt ea nu este o realitate în sine ci doar o unealtă la dispozitia politicii, si, în cazul în care politica atinge stadiul terifiant al războiului, tehnica amplifică exponential ravagiile produse de acesta.
Pe de altă parte, tehnica este oarbă la orice civilizatie, iar inventiile tehnice de astăzi sînt instrumente ale unei extraordinare dominatii asupra maselor, ele putînd servi atît libertatea cît si opresiunea, centralizarea puterii cît si descentralizarea. Prin intermediul tehnicii, neutralitatea spirituală s-a contopit cu neantul spiritual. După ce această atitudine a liberalismului a făcut abstractie mai întîi de religie si de teologie, apoi de metafizică si de stat, mai nou face abstractie de orice cultură si atinge astfel neutralitatea mortii culturale. Instigate de o aparentă de religie, avînd tehnica drept obiect al cultului, mari mase improvizate speră că neutralitatea aparentă a tehnicii predicate de liberali le va oferi paradisul terestru, în timp ce este sub amenintare mortală însăsi civilizatia. Din adîncurile abisului, ale neantului cultural si social pot fi văzute iesind continuu niste mase întotdeauna altele, noi, străine, ostile culturii si stilului consacrat, conceptiilor estetice traditionale.
În fata spaimei de neantul cultural si social, abandonînd cinismul cu care liberalismul abordează realitatea, Carl Schmitt, ca un adevărat crestin practicant ce este, întrevede solutia solemnitătii si a patetismului si presupune discret că orice mare impuls nou, orice revolutie, orice reformă, oricare elită nouă nu poate fi decît fructul unei asceze sau al sărăciei voluntare sau impuse, aceasta însemnînd renuntarea la securitatea unui status quo, adică lupta. Acela care se încrede în iluzia pacificatoare propusă de liberalism, cel care nu cunoaste alt dusman decît moartea nu este el însusi decît un mecanism primitiv, fiindcă viata nu înfruntă moartea, nici spiritul neantul spiritului. Spiritul luptă împotriva spiritului si viata împotriva vietii, si tocmai din forta unei cunoasteri integrale se naste ordinea celor omenesti, „aus der Kraft eines integren Wissens entsteht die Ordnung der menschlichen Dinge. Ab integro nascitur ordo”. (BT, 87, subl. lui CS). Aceste cuvinte mai din urmă îi divulgă lui Carl Schmitt deplin natura spirituală profund mistică. Atunci cînd el utilizează limba latină, trebuie să fim cu deosebire atenti. Pe de o parte pentru că bun cunoscător al acelui idiom lingvistic si a acelei culturi el jonglează adesea reproducînd, în limba originalului, reformulînd-o, doar ideea din acel citat, cum altădată a fost cazul cu un text din Macrobiu. Pe de altă parte, se întîmplă acum că el dă un citat destul de exact însă nu indică sursa, si tocmai contextul din care au fost scoase acele cuvinte, el este aici semnificativ. Cuvintele în latină cu care îsi încheie Carl Schmitt conferinta din Barcelona sînt din versul al cincilea al misterioasei Egloge a IV-a a lui Virgiliu, care sună astfel: Magnus ab integro saeclorum nascitur ordo. Se naste în integralitatea ei marea ordine a secolelor, iar autorul nostru prescurtează textul neretinînd din el decît: În integralitatea ei se naste ordinea. Pentru a afla nu în nasterea cărei ordini îsi pune germanul speranta, ci doar pentru a identifica felul credintii sale, să presupunem că stia că cel putin doi dintre învătatii pe care biserica Romei îi consideră sfinti au fost de părere că poetul latin anuntă în egloga sa, cu patruzeci de ani mai înainte ca minunea să se întîmple, nasterea Mîntuitorului, si că deci noua ordine a fost chiar venirea în lume a crestinismului. Ceea ce s-a întîmplat în urma si a acestui text al lui Carl Schmitt a fost fără îndoială un dezastru, însă setea lui de mîntuire, ca atîtor altora, a fost cum nu se poate mai reală, si observatiile sale critice la adresa liberalismului cum nu se poate mai adevărate. Acestea le avem aici de retinut.