Scrisori din Bucuresti

                                               CORESPONDENTA LUI DESCARTES (III)
                                                                                                                                              Ion PAPUC

 

Cele două scrisori care urmează, adresate la Paris aceluiasi providential călugăr, Părintele Mersenne, au ambele un singur subiect de filozofie: existenta adevărurilor eterne, a adevărurilor matematice – în primul rînd, punerea acestora în completă dependentă de Dumnezeu. Un atare adevăr stiintific, invocat de Descartes,  nu este valabil în sine, ci doar pentru că asa îl concepe Dumnezeu. Cum am arătat într-altă parte, ipoteza aceasta îmi pare a fi cea mai extinsă imagine din cîte a izvodit filozofia despre cel etern. Amploarea respectivei divinităti derivă, decurge din conceptia pe care o are matematicianul Descartes despre infinit. Sustinînd atari teze, el pare a răspunde punctual unor asertiuni ale lui Thoma din Aquino, un episod fundamental în războiul său cu scolastica. Filozoful adună tot irationalul din lume si îl ipostaziază exclusiv în Dumnezeu, iar lumea noastră rămîne a străluci cu o maximă claritate, ratională complet, de cunoscut fără rest. E doar o chestiune de timp si de resurse pentru ca această cunoastere să fie completă – consideră filozoful. O utopie, o iluzie, un optimism iremediabil care îi va fi reprosat adesea.
Afirmînd despre Dumnezeu o teză prin care îl confruntă cu notiunea matematică de infinit, Descartes are deopotrivă precautia de a deosebi între domeniul filozofiei si acela al credintei, al teologiei, al bisericii. Divagînd amplu, adesea patetic si întotdeauna cu inegalabilă profunzime despre Dumnezeu, filozoful nu-l confundă pe acesta cu cel căruia i se închină în biserică. Fiindcă el este nu doar un gînditor care îsi ia toate libertătile cînd îl statutează pe Dumnezeu drept centru al sistemului său, ci deopotrivă este si un catolic practicant, devotat confesiunii sale.
Cum despre cel căruia îi sînt adresate scrisorile, am dat informatii cu altă ocazie, rămîne de lămurit aici referinta la Gassendi. Pierre Gassend sau Gassendi (1592 – 1655), filozof si om de stiintă francez, este autor, printre altele, al unei vaste lucrări consacrate lui Epicur, în care face tentativa de a concilia epicureismul, atomismul antic – cu gîndirea crestină. Descartes a utilizat observatii astronomice efectuate de Gassendi, fără a mentiona sursa, ceea ce a dus la un moment dat la un conflict între cei doi.
Cît despre cartea cea proastă la care se referă autorul nostru, comentatorii nu au putut să o identifice, însă altceva este aici important. Descartes, subordonîndu-se bisericii, integrat deplin în lupta acesteia pentru salvarea credintei, propune o metodă de anihilare a efectelor presupus pernicioase ale acelei scrieri, că adică să fie retipărită avînd intercalată după fiecare paragraf al ei o combatere explicită pe care se angajează să o elaboreze chiar el. Dar aceasta este schita uimitoarei strategii pe care o va utiliza filozoful pentru a-si dezarma virtualii adversari. Prin intermediul aceluiasi Părinte Mersenne, el va pune la dispozitia eventualilor critici, inclusiv la aceea a lui Gassendi, textul celor sase meditatii metafizice, va culege de la ei observatii pe care le va tipări împreună cu si în continuarea meditatiilor sale, adăugîndu-le replici, desigur nimicitoare. E aceasta o metodă ingenioasă de a interveni în postumitatea unei opere, modelîndu-i fundamental receptia critică. De altfel, Descartes a trăit un exasperant trac cu privire la iesirea sa în lume. Si-a propus, mai întîi, în prima tinerete, să iasă pe scena lumii mascat precum actorii antici, pentru a-si ascunde pudoarea, roseata din obraji, si chiar în acest sens si-a publicat prima aparitie editorială, Discursul... urmat de eseuri, fără să-si semneze cartea, stînd ascuns în spatele ei pentru a afla, înainte de a-si dezvălui identitatea, opiniile criticilor. Si face aceasta după ce a abandonat cîteva proiecte a căror realizare nu-l multumeste. Rareori un autor a fost într-atît de circumspect cu privire la iesirea sa în lume.
Părintele Guillaume Gibieuf (1591 – 1650), călugăr, membru al Congregatiei Oratoriului, despre care vine vorba în cea de-a doua scrisoare, este autor al unei lucrări de teologie, de continutul căreia se interesează Descartes, întrucît îsi vede confirmate în ea tezele sale privitoare la existenta lui Dumnezeu de această personalitate, o autoritate în probleme de teologie în respectiva epocă.
Scrisorile acestea, ca multe altele, sînt expediate din Olanda către interlocutorul său parizian prin intermediul unor nave comerciale care făceau curse regulate, adică la intervale prestabilite. În acest sens am preferat să folosesc termenul de navetă, tocmai pentru că am în vedere această legătură ritmică, pe mare, dintre filozoful stabilit în Olanda si corespondentii săi din patria de origine. 

 

Descartes lui Mersenne (AT,I,147-150; AM,I,138-140; A,I,263-266)

6 mai 1630
Cucernice Părinte,
Vă multumesc pentru observatia privitoare la coroană, pe care a făcut-o D. Gassendi. Cît despre cartea cea proastă, vă rog să nu mi-o mai trimiteti, fiindcă acum sînt prins cu alte treburi, si cred că este prea tîrziu pentru a executa planul pe care      m-am obligat să vi-l expediez cu cealaltă navetă; dacă ar fi fost o carte bine făcută si mi-ar fi căzut în mîini, atunci m-as fi străduit să-i dau numaidecît un răspuns. Fiindcă eu cred că si dacă nu sînt decît treizeci si cinci de exemplare din această carte, totusi dacă ea ar fi bine făcută se va face o a doua editie si care, orice apărare s-ar putea face, va avea o mare trecere la cei curiosi. Însă, pentru a împiedica aceasta, eu mi-am imaginat un remediu, care îmi pare mai puternic decît toate apărările prin justitie: el ar fi, înainte ca să se facă, pe ascuns, o altă editie din această carte, să fie făcută una cu autorizatie de editare, si să fie adăugate, după fiecare paragraf sau după fiecare capitol, ratiunile care probează întreg contrariul celor ale ei si care să îi dezvăluie falsitătile. Fiindcă eu cred că dacă s-ar vinde astfel fiind făcută deplin publică dimpreună cu răspunsul ce i s-ar da, n-ar mai binevoi să o vîndă pe ascuns fără acel răspuns, si astfel nimeni nu ar mai cerceta doctrina gresită fără a fi în acelasi timp dezamăgit; pe cînd răspunsurile separate care se fac pentru asemenea cărti sînt de obicei de putin rod, pentru că,  fiecare necitind decît cărtile care plac înclinatiei sale, nu sînt tot aceiasi cei care citesc cărtile proaste si cei care se amuză să examineze si răspunsurile ce li se dau. Sînt sigur că îmi veti spune că este de aflat dacă eu as putea răspunde argumentelor acestui autor. La care nu am nimic de zis decît că cel putin as face tot ce îmi este cu putintă, si că avînd mai multe argumente care mă conving si care mă asigură de  contrariul a ceea ce mi-ati transmis că este în această carte, îndrăznesc să sper că ele vor putea să-i convingă si pe altii cîtiva, si că adevărul, explicat fie si de un spirit mediocru, trebuie că este mai puternic decît minciuna, fie ea sustinută si de cei mai abili oameni care ar fi în lume.
Cît despre adevărurile eterne, spun din nou că sînt într-atît de adevărate sau posibile întrucît Dumnezeu le cunoaste pe acelea ca adevărate sau posibile, nu că dimpotrivă ele sînt adevărate oarecum independent de faptul că Dumnezeu le cunoaste ca fiind adevărate (în lat., în orig.).
Iar dacă oamenii ar întelege bine sensul cuvintelor pe care le întrebuintează, atunci ei nu ar putea spune niciodată, fără ca prin aceasta să comită o blasfemie, că adevărul vreunui lucru precede cunoasterea pe care o are Dumnezeu despre acel lucru, căci în Dumnezeu a vrea si a cunoaste nu este decît acelasi lucru; în asa fel încît din chiar faptul că vrea ceva, pe acel ceva îl cunoaste, si prin aceasta acel lucru este si adevărat (în lat., în orig.). Asadar, nu trebuie spus că dacă Dumnezeu nu ar exista atunci aceste adevăruri nu ar fi mai putin adevărate (în lat., în orig.); fiindcă existenta lui Dumnezeu este primul si cel mai etern dintre toate adevărurile care pot exista, si singurul din care provin toate celelalte. Dar ceea ce face că este usor într-aceasta ca cineva să se însele – este faptul că cei mai multi oameni nu-l consideră pe Dumnezeu ca o fiintă infinită si incomprehensibilă, si că el este singurul autor de care depind toate lucrurile; ci ei se opresc la silabele numelui său, si cred că cunosc destul dacă stiu că Dumnezeu vrea să spună acelasi lucru cu ceea ce în latină se cheamă Deus, si care este adorat de oameni. Cei care nu au deloc gînduri mai înalte decît acesta pot deveni atei cu usurintă, si întrucît înteleg perfect adevărurile matematice, nu si pe acela al existentei lui Dumnezeu, nu e deloc o minune dacă nu cred că ele depind de el. Dar ei ar trebui să judece, dimpotrivă, că întrucît Dumnezeu este o cauză a cărei putere depăseste marginile inteligentei umane, si întrucît necesitatea acestor adevăruri nu excede deloc cunoasterea noastră, că ele sînt astfel ceva mai putin si sînt supuse acestei puteri incomprehensibile. Ceea ce spuneti despre creatia Verbului îmi pare că nu este în contradictie deloc cu ceea ce spun eu; dar nu vreau să mă amestec în Teologie, ba chiar mi-e teamă să nu judecati că Filozofia mea s-a emancipat prea mult cutezînd să-si spună părerea cu privire la materii într-atît de revelate.

 

Descartes lui Mersenne (?) (AT,I,151-154; AM,I,141-143; A,I,267-269)

Amsterdam, 27 mai 1630 (?)
    
Mă întrebati prin ce gen de cauză Dumnezeu a dispus adevărurile eterne (în lat., în orig.)? Vă răspund că prin chiar acelasi gen de cauză (în lat., în orig.) prin care a creat toate lucrurile, adică printr-o cauză eficientă si totală (în lat., în orig). Pentru că este sigur că el este tot atît autorul esentei cît si al existentei creaturilor: însă această esentă nu este altceva decît sînt aceste adevăruri eterne; pe care nu le concep deloc ca emanînd de la Dumnezeu precum razele de la soare, ci stiu că Dumnezeu este autorul tuturor lucrurilor, si că aceste adevăruri sînt si ele oarece lucruri, si în consecintă că el le este autorul. Spun că îl stiu, si nu că îl concep si nici că îl înteleg; fiindcă se poate sti că Dumnezeu este infinit si atotputernic, chiar dacă sufletul nostru fiind finit nu îl poate întelege si nici concepe: tot astfel cum putem prea bine atinge cu mîinile un munte, dar nu să îl îmbrătisăm cum am face cu un arbore, sau cu oricare alt lucru ar fi, care nu ar excede deloc mărimea bratelor noastre: căci să întelegi înseamnă să îmbrătisezi cu gîndirea, dar pentru a sti un lucru este suficient să-l atingi cu gîndirea.
Mă întrebati si cine l-a constrîns pe Dumnezeu să creeze aceste adevăruri? Iar eu vă zic că el a fost tot atît de liber să le facă pe cît nu ar fi adevărat că toate liniile trase din centru pînă la circumferintă ar fi egale, ca si să nu creeze lumea. Si este sigur că aceste adevăruri nu sînt într-un mod mai necesar unite cu esenta sa decît celelalte creaturi. Întrebati ce a făcut Dumnezeu pentru a le produce? Eu spun că prin chiar aceea le-a vrut si le-a înteles din eternitate, prin care le-a si creat (în lat., în orig.), sau mai bine (dacă nu atribuiti cuvîntul creat (în lat., în orig.) decît existentei lucrurilor) a dispus si le-a făcut (în lat., în orig.). Căci este acelasi lucru în Dumnezeu a vrea, a întelege si a crea, fără ca vreunul să-i preceadă altuia, sub nicio ratiune (în lat., în orig.).
2. Cît despre întrebarea dacă i se potriveste bunătătii lui Dumnezeu să-i condamne pe oameni pentru eternitate (în lat. în orig.), ea este de Teologie: iată de ce vă rog să îmi permiteti ca neapărat să nu spun nimic; nu pentru că argumentele libertinilor în această privintă ar avea vreo fortă, căci ele îmi par frivole si ridicole; ci pentru că socotesc că  adevărurile care tin de credintă si care nu pot fi dovedite prin demonstratie naturală, vrînd să le întărim prin argumente omenesti si doar probabile, li s-ar face acestora o nedreptate.
3. În ceea ce este în atingere cu libertatea lui Dumnezeu, sînt întru totul de părerea pe care mi-ati transmis că a fost explicată de Părintele Gibieuf. Nu am stiut deloc că el si-ar fi tipărit unele lucruri, dar voi încerca să fac să-mi parvină Tratatul său din Paris cu prima ocazie, ca să-l văd, si sînt cum nu se poate mai bucuros că opiniile mele le urmează pe cele ale sale, fiindcă aceasta mă asigură cel putin că ele nu sînt chiar atît de extravagante încît să nu fie oameni foarte iscusiti care să le sustină.
Punctele 4, 5, 6, 8, 9 si ultimele din scrisoarea voastră sînt toate de Teologie, iată de ce vă rog să-mi îngăduiti să tac.
Pentru punctul al saptelea, privitor la semnele pe care mamele, prin imaginatie, le imprimă propriilor copii, mărturisesc că acesta este un lucru care merită a fi examinat, dar încă nu sînt multumit cu ceea stiu.
Pentru punctul al zecelea, unde presupunînd că Dumnezeu duce totul la perfectiunea sa si că nimic nu se aneantizează, întrebati în continuare care este atunci perfectiunea bestiilor ordinare, si ce devine sufletul lor după moarte, aceasta nu este  în afara preocupărilor mele, si răspund la acestea că Dumnezeu duce totul la perfectiunea sa, adică totul luat în ansamblu (în lat., în orig.), nu fiecare lucru în particular, fiindcă lucrurile particulare pier, si altele renasc în locul lor, si chiar aceasta este una dintre principalele perfectiuni  ale universului. Privitor la sufletele lor si celelalte forme si calităti, nu aveti de ce vă îngrijora în legătură cu ce vor deveni, tocmai le-am explicat în Tratatul meu, si sper că le-am făcut întelese atît de clar încît nimeni nu se va putea îndoi.
Ion Papuc