Scurtele scrisori care urmează stau mărturie despre cum se aglomerează detaliile cu privire la aparitia primei cărti a lui Descartes si despre cît de mare a fost emotia acestuia. El nu are răbdare să-si vadă imprimată în întregime lucrarea si începe să expedieze cunoscutilor săi coli de tipar cu părti din aceasta, frisonînd cu totul în asteptarea primelor impresii. Este nerăbdător si îi pare că multe, dacă nu chiar toate conspiră pentru a-i opri sau doar întîrzia aparitia editorială. În principal, este vorba de problema Privilegiului, un fel de aprobare, din partea autoritătilor timpului, pentru tipărirea cărtii. Acesta este similar într-un fel cu copyright-ul de astăzi, sau cu ISBN-ul, un fel de oficializare a tipăriturii, care o ocrotea de o eventuală piraterie. Vinovat de întîrziere este nimeni altul decît etern solicitatul Părinte Mersenne, asupra capului acestuia cad pline de supărare fulgerele epistolare ale lui Descartes, pe care mai apoi el le va regreta si pentru care îsi va cere scuze, cum vom si vedea cu altă ocazie. Dar acum, filozoful este la ora mîniei, întrucît corespondentul său din Paris, omul bisericii, voia să smulgă de la el cît mai mult. Departe de a-l cenzura, el, călugărul traducător al lui Galileo Galilei în limba franceză, îl îndeamnă să-si publice toate teoriile sale stiintifice, aproape că izbuteste să-l constrîngă, parcă de-a dreptul îl santajează pentru a obtine tipărirea noilor sale teorii. Si atunci, apărîndu-si intimitatea, filozoful, aprig la mînie, izbucneste într-una dintre teribilele lui imprecatii, certîndu-l pe Părintele Mersenne pentru că ar vrea să-l facă cu forta făcător si comerciant de cărti. Oroarea aceasta, scîrba fată de profesia scrisului am identificat-o, cîndva demult, cu similara neîncredere în scris a altui mare slujitor al condeiului, si anume Platon care la un moment dat, prin intermediul mitului, privea spre scriere ca spre potentiala sursă a unei alienări a intelectului. Nu altfel îsi blestema zilele si poetul nostru care diagnostica, de această dată în practicarea ziaristicii, servitutea unei corvoade jurnaliere. Sînt autori de vaste opere, întinse pe mii de pagini, Platon, Descartes, dar ei nu îsi fac scop din scris, rămas în cazul lor la ipostaza netrebnică de unealtă inevitabilă. Nu, universul acesta nu a fost creat de Dumnezeu, cum credea un poet exaltat, pentru ca cineva, cîndva să scrie Cartea, unica, ci scrisul este doar o fatalitate a vreunui exhibitionism. Si apoi, Descartes nu vrea să se expună, să facă scandal cu orice pret, ci vrea să învingă, într-un mod deloc spectaculos însă temeinic, iar celor care asemeni Părintelui Mersenne sînt grăbiti să-l vadă în arena scrisului, gata de luptă, pregătit să-si înfrunte destinul, le pune o singură conditie pentru ca el să-si dezvăluie complet opera: sublata causa, tollitur effectus, de parcă le-ar fi spus: faceti astfel încît să nu mai planeze nicio amenintare si atunci va dispărea si acest efect al ascunderii unor teorii stiintifice.
De la această anecdotică ce tine de biografia filozofului, cu scrisorile care urmează revin la elemente ale sistemului său, la gîndirea sa propriu-zisă. În acest sens remarc mai întîi un punct de vedere privitor la morală, prin care Descartes reafirmă o teză consacrată încă din antichitate, punerea eticii în dependentă de cunoastere: omnis peccans est ignorans, păcătuiesti pentru că nu stii care este binele, cu presupunerea că dacă stii ce este bine si ce este rău nu vei opta niciodată pentru rău. Există totusi o exceptie, un posibil amendament, care presupune că atunci cînd vezi ce este mai bine si aprobi aceasta, adică întelegi ierarhia valorilor, tu, spirit slab, alegi ce este mai rău, iar aici filozoful iarăsi citează pe antici, în spetă versul faimos al lui Ovidiu, pe care însă doar îl aminteste fragmentar, de parcă l-ar fi considerat atît de stiut de toată lumea încît nu credea necesar să-l dea în integralitatea lui, cum îl si reconstitui de îndată: video meliora proboque, deteriora sequor, după vorba Medeei din cartea a saptea a Metamorfozelor lui Ovidiu.
Pe de altă parte, reluarea acestui punct de vedere, caracteristic lumii păgîne, afirmat de filozofii cei mari din antichitate, conform căruia sîntem păcătosi doar în măsura în care sîntem ignoranti, părea să contrazică doctrina crestină, împrumutată de la evrei, a căderii în păcat prin întîii oameni, Adam si Eva, cu alte cuvinte că sîntem păcătosi prin chiar conditia noastră de oameni si nu din cauza ignorantei. Sub povara acestei posibile confuzii Descartes simte nevoia, ca mai mereu în opera sa cînd deosebeste între cele ale bisericii si acelea care tin de filozofie, în cazul de fată să identifice harul pe care îl declară inoperant în domeniile filozofiei morale si ale celei naturale. Va fi fost avertizat sau va fi simtit chiar el primejdia unei contaminări cu tezele eretice de natură pelagiană. Si într-adevăr, acel Pelagius fusese un călugăr irlandez care venise pe la anul 384 în Roma pentru a sustine că păcatul lui Adam nu a trecut si asupra urmasilor lui, că adică sîntem puri prin chiar conditia noastră de oameni, o erezie care a fost condamnată de sinodul din 416 tinut la Cartagina.
Asa cum am lăsat să se înteleagă, cartea primă a lui Descartes circulă si este citită încă înainte de aparitia ei propriu-zisă, iar faptul se datorează în principal Părintelui Mersenne care, primind un exemplar pentru a obtine de la autoritătile vremii Privilegiul de rigoare, nu se multumeste să parcurgă textul, ci îl dă si altora, dintre care unii nu ezită să i se adreseze filozofului pentru a-i cere lămuriri suplimentare la pasaje mai obscure. Cea de a treia scrisoare tradusă aici este de presupus că a fost adresată unui atare teolog din cercul parisian al Părintelui Mersenne, ins care a avut avantajul de a citi textul în avanpremieră si care a cerut direct autorului unele explicatii. Numele lui a rămas necunoscut si nu este cazul să reproduc acum conjecturile care s-au făcut cu privire la ipotetica lui identitate. As atrage atentia doar asupra faptului că Descartes, constient de dificultatea conditiei pe care o impune celui care vrea să-i cunoască gîndirea, faimoasa operatie a abducerii mintii dinspre simturi, ridicarea în abstractie, îi propune în fapt cititorului său schita unor adevărate exercitii spirituale. Apropierea de Dumnezeu, nu doar în biserică ci si în filozofie, nu se poate face fără o prealabilă purificare, de această dată fiind vorba de o purificare în intelect: abducere mentem a sensibus. Spun că Descartes, el, ca instructie scolară, absolvent al unui faimos colegiu iezuit, are în vedere chiar anumite exercitii spirituale întrucît atrage atentia interlocutorului său că nu este suficientă simpla lectură a textului său, ci asupra continutului acestuia trebuie meditat si nu oricum ci într-o anumită ordine. Anticipînd, pot spune că nu o singură ordine caracterizează filozofia cartesiană ci chiar două: o ordine a materiei, a cuprinsului acesteia, după structura arhitecturii ei ulterioare, la care se ajunge după ce căutarea adevărului s-a încheiat, si o ordine a ratiunii, o parcurgere a itinerarului descoperirii adevărului.
As mai nota în încheiere că atunci cînd Descartes face trimiteri la paginatia din editia princeps a acestor prime Eseuri ale sale, prin raportare la editia de clasică referintă trebuie să se tină seama de o decalare de o pagină, de exemplu: paginii 38 din editia originală îi corespunde pagina 37 din AT. Reamintesc apoi că Discursul asupra metodei, însotit de Dioptrică, Meteori si Geometrie, a fost tipărit la editura lui Jean Maire din Leyda. Abia acesta din urmă avea o atît de stringentă nevoie de Privilegiul soliciat, în timp ce filozoful nu pare îngrijorat de eventualitatea de a-i fi piratată cartea. Parcă si-ar fi spus: dacă va fi piratată, cu atît mai bine pentru că o vor citi si mai multi! În niciun caz întîrzierea obtinerii Privilegiului nu era din vina Părintelui Mersenne, ci ea, atîta putină cît a fost, s-a întîmplat din cauza functionării aleatorii a postei din vremea aceea, ba chiar si Cancelarul, de la care astepta Descartes solicitata aprobare, lipsise un timp din Paris. Pe numele lui Pierre Séguier, el tocmai fusese plecat la Rouen pentru a potoli o răzmerită a celor din oras.

 

 Descartes lui Mersenne (AT,I,363-365; AM,I,349-350; A,I,532-533)

27 aprilie 1637(?)
Cucernice Părinte,
Vrînd să mă obligati în exces, m-ati încurcat extrem de tare; fiindcă mi-ar fi plăcut mai mult un Privilegiu în cea mai simplă formă, cum, după cîte îmi amintesc, v-am rugat anterior în mod expres; pînă atunci, din cauza unui cuvînt care îmi pare prea favorabil mie, iată ce găsesc necesar să vă repet despre proiectul pe care mi l-ati trimis mai înainte. Mă ademeniti să tipăresc alte tratate, si totusi întîrziati publicarea acestuia. Nu îndrăznesc să scriu tot ceea ce îmi trece prin minte. Dar vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, să faceti sau să avem Privilegiul cît mai curînd cu putintă, în orice formă s-ar putea, sau cel putin să ne scrieti că au refuzat să ni-l dea, ceea ce sînt sigur că nu se va întîmpla decît poate prin greseala celor care îl cer. Cîtă vreme nu-l va avea, editorul nu va pune în circulatie vreunul dintre exemplarele sale, si nici nu va trimite niciunul afară din Leyda. Si avînd Privilegiul, vă rog să trimiteti originalul lui Maire prin prima postă obisnuită, si să retineti doar o copie colationată pentru a fi utilizată în cazul în care se pierde.
În rest, observ din scrisorile Dumneavoastră că fără a fi nevoie ati lăsat pe mai multi să vadă această carte, si că dimpotrivă nu ati avut încă grijă să o vadă dl. Cancelar, totusi singurul pentru care o trimisesem, si doresc să-i fie prezentată toată, în întregime. Prevăd că îi veti mai da încă motiv temeinic să ne refuze Privilegiul, pentru că vreti să i-l cereti mai amplu decît ar trebui să fie; sau mai degrabă, dacă îl va acorda în această formă, veti fi cauza pentru care îi voi datora o obligatie deosebită, pentru ceva pe care îl voiam fără să mă îndatorez deloc. Fiindcă, dincolo de faptul că mă faceti să vorbesc despre acestea în răspăr cu intentia mea, determinîndu-mă să cer concesia pentru niste cărti despre care am spus că nu am de gînd să le tipăresc, se pare că vreti să mă transformati cu forta în făcător si vînzător de cărti, ceea ce nu este nici înclinatia si nici profesia mea; si dacă este ceva în acestea care să mă privească, tine doar de permisiunea de a tipări; cît despre Privilegiu, el este numai pentru editor, care se teme că altii i-ar putea contraface exemplarele sale, lucru în care autorul nu are deloc interes.

 

 Descartes lui Mersenne (AT,I,365-368; AM,I,351-353; A,I,534-536)

27 aprilie 1637(?)
În privinta faptului că ati conchis că, dacă natura omului nu este decît aceea de a gîndi, el nu are deci deloc vointă, nu văd că ar decurge această consecintă; fiindcă a vrea, a întelege, a imagina, a simti etc., nu sînt decît diverse feluri de a gîndi, care apartin toate sufletului.
Respingeti ceea ce am zis, că este suficient să judeci bine pentru a face bine (citat – n. n.); si totusi mi se pare că doctrina obisnuită a Scolii este că vointa nu înclină spre rău, decît doar întrucît el îi este reprezentat intelectului sub unele motivatii bune (în lat., în orig.), de unde vine si această expresie: orice păcătos este un ignorant (în lat., în orig.); în asa fel încît niciodată nu va putea să gresească în alegerea sa dacă inteligenta nu îi va reprezenta vointei drept bine, ceva care să nu fie. Dar ea adesea îi reprezintă diverse lucruri în acelasi timp; de unde si provine expresia văd binele si îl aprob (în lat., în orig.) care nu este decît pentru spiritele slabe, despre care vorbesc la pagina 26. Iar binele făcut despre care vorbesc nu se poate întelege în termenii teologiei, unde s-a vorbit despre har, ci doar în aceia de filozofie morală si naturală, în care acest har nu este luat în considerare deloc; astfel că nu pot fi acuzat prin aceasta de eroarea pelagienilor; si nici chiar asa cum dacă as spune că nu trebuie decît să ai bun simt pentru a fi un om onest, nu mi se va obiecta că tot astfel trebuie să ai sex care să ne distingă de femei, pentru că atunci nu despre aceasta este vorba.
Tot astfel, spunînd că este verosimil (si anume potrivit cu ratiunea umană) că lumea a fost creată asa cum trebuie să fie, prin aceasta nu neg deloc că ar fi sigur prin credintă că ea este perfectă.
În sfîrsit, pentru cei care v-au întrebat de ce religie as fi, dacă ar fi luat seama la ceea ce am scris în pagina 29, că nu as fi crezut niciun singur moment că trebuie să mă multumesc cu opiniile altcuiva, dacă nu mi-as fi propus să-mi folosesc propria judecată în a le examina, atunci cînd va fi timp (un citat – n. n.), vor vedea că din Discursul meu nu se poate trage concluzia că necredinciosii trebuie să rămînă în religia părintilor lor.
În scrisorile Dumneavoastră nu găsesc nimic altceva care să necesite răspuns, decît că mi se pare că vă este teamă că publicarea primului meu Discurs să nu îmi angajeze cuvîntul ca după aceasta să nu mai las să fie văzută fizica mea, în legătură cu care nu trebuie să vă fie deloc frică; fiindcă nu promit niciunde să nu o public niciodată în timpul vietii mele; dar spun că am avut mai înainte intentia de a o publica, că după aceea, pentru ratiuni pe care le invoc ca motivatie, mi-am propus să nu o mai fac pe durata vietii mele, si că acum iau hotărîrea de a publica tratatele continute în acest volum; de unde totusi se poate infera că, dacă motivele care mă împiedică să o public ar fi schimbate, as putea să iau o altă hotărîre, fără ca prin aceasta să fiu schimbător; căci cauza fiind anulată, efectul este suprimat (în lat., în orig.). De asemenea spuneti că ceea ce afirm despre fizica mea, întrucît nu o dezvălui, poate fi atribuit lăudăroseniei; ceea ce este valabil pentru cei care nu mă cunosc deloc, si care nu vor fi văzut decît primul meu Discurs; dar pentru cei care vor vedea toată cartea, sau care mă cunosc, nu cred că mă vor acuza de acest viciu; nici măcar de acela pe care mi-l reprosati, de a dispretui oamenii, din cauză că nu le dau fără chibzuintă ceea ce nu stiu încă dacă vor să aibă: fiindcă pînă la urmă eu nu am vorbit despre fizica mea, asa cum am făcut-o, decît cu scopul de a-i convinge pe cei care o doresc să facă să fie schimbate cauzele care mă împiedică să o public.
Vă rog din nou să ne trimiteti fie Privilegiul, fie refuzul lui, cît mai prompt ar fi cu putintă, de preferintă în forma cea mai simplă cu o zi mai devreme, decît cel mai minunat cu o zi mai tîrziu. Sînt etc.

 

Descartes lui *** (AT,I,352-354; AM,I,354-355; A,I,537-538)

Sfîrsitul lui mai 1637(?)
Domnule,
Recunosc că e un mare defect în scrierea pe care ati văzut-o, întocmai cum ati remarcat, si că argumentele, prin care cred că dovedesc că nu există nimic în lume care să fie de la sine mai evident si mai cert decît existenta lui Dumnezeu si a sufletului uman, nu le-am extins destul pentru a le face mai usor de înteles pentru toată lumea. Dar nu am cutezat să încerc să o fac, cu atît mai mult cu cît ar fi trebuit să explic mai pe larg cele mai puternice argumente ale scepticilor, pentru a face să se vadă că nu există niciun lucru material de existenta căruia să fim asigurati, si prin acelasi mijloc să obisnuiesc cititorul să-si detaseze gîndirea de lucrurile sensibile; apoi să arăt că cel care se îndoieste astfel de tot ceea ce este material, nu poate pentru aceasta să se îndoiască în niciun fel de propria sa existentă; de unde urmează că acela, adică sufletul, este o fiintă, sau o substantă, care nu este absolut deloc corporală, si că natura sa nu este decît aceea de a gîndi, si tot asa că el este primul lucru care poate fi cunoscut cu certitudine. Ba chiar, oprindu-ne destul de mult timp asupra acestei meditatii, dobîndim putin cîte putin o cunoastere foarte clară, si dacă cutez astfel să vorbesc intuitivă, a naturii intelectuale în general, idee care, fiind considerată fără limitatie, este cea care ni-l reprezintă pe Dumnezeu, si, limitată, este aceea a unui înger sau a unui suflet omenesc. Însă, dacă nu se începe cu aceasta, nu este posibil să întelegem bine ceea ce spun după aceea despre existenta lui Dumnezeu, asa cum am si dat a se întelege la pagina 38. Dar îmi este teamă că acest început de abordare, care s-ar părea în primă instantă că vrea să introducă în discutie opinia scepticilor, să nu le zăpăcească pe spiritele cele mai slabe, în principal din cauză că am scris în limba vulgului, în asa fel încît nici nu am îndrăznit să pun putinul care este la pagina 32 decît după ce m-am folosit de prefată. Iar pentru Dumneavoastră, Domnule, si semenii Dumneavoastră, care sînt dintre cei mai inteligenti, sper că, dacă îsi vor da osteneala, nu doar de a citi, ci si de a medita în ordine aceleasi lucruri despre care eu spun că le-am meditat, oprindu-se destul de mult timp asupra fiecărui punct, pentru a vedea dacă am gresit sau nu, ei vor trage aceleasi concluzii ca si mine. Voi fi foarte bucuros, în primul răgaz pe care îl voi avea, să fac un efort pentru a încerca să clarific mai mult această materie, si să am în acel răgaz vreo ocazie de a mărturisi că sînt etc.