Ion PAPUC

  Pentru a completa acum capitolul emotiilor provocate de debutul editorial al lui Descartes, voi face apel la două scrisori: prima adresată cuiva a cărui identitate nu a fost stabilită, iar a doua eternului Părinte Mersenne, corespondentul din Paris al filozofului, serviciile căruia autorul nostru le utilizează insistent si, după cum am văzut, nu întotdeauna cu deplină onestitate, ci adesea cu ingratitudine.
Parcurgînd textele, putem reconstitui atmosfera în care ele au fost redactate. Filozoful se cam lăudase cu descoperirile sale, făcuse probabil promisiuni mari, îndeosebi fată de prietenii săi care erau oameni ai bisericii, creatia sa, filozofică si deopotrivă cea din domeniile stiintelor pozitive, era cu adevărat considerabilă, dar nu avea acel presupus caracter spectaculos, la care se astepta lumea din jurul său. Să ne amintim că în momentul evocat sîntem contemporani cu Galileo Galilei, eroul tragic al conflictului cu unii oficiali ai bisericii, si să presupunem de îndată că intelectualitatea vremii era solidară cu savantul italian, fie si dacă doar în particular, în intimitate. Iar această solidaritate trebuie să o admitem în primul rînd la călugărul din Paris, la Părintele Mersenne, traducătorul în franceză al lui Galileo Galilei si care l-a văzut si mai ales l-a vrut pe Descartes alături de italianul persecutat de inchizitie, nu neapărat împărtăsindu-i soarta ingrată ci comiliton cu acesta într-o luptă comună pentru impunerea unor adevăruri ale stiintei. Ceea ce nu întelegea, ceea ce nu putea să înteleagă corespondentul din Paris, era faptul că afirmarea teoriei heliocentrice era o tintă prea mică pentru filozof. În strădaniile sale, el viza o miscare din adîncuri care să nu facă valuri la suprafata oceanului lumii, ci să urnească din loc plăcile tectonice de la baza continentelor gîndirii, reconfigurînd cunoasterea, redirectionîndu-o, descătusîndu-o din conditia ancilară în care ajunsese de cîteva secole bune, de un mileniu chiar.
Asadar putem presupune, putem admite că Părintele Mersenne fusese oarecum deceptionat de cartea de debut a filozofului francez care trăia în Olanda, Discursul asupra metodei, urmat de cele trei eseuri: Dioptrica, Meteorii si Geometria. Partizan al persecutatului Galileo Galilei, el se asteptase la o carte care ar fi dublat strădaniile aceluia, poate chiar amplificînd scandalul, obligînd institutii ale bisericii să cedeze în fata asalturilor stiintei pozitive, experimentale. Dar cu Descartes se întîmpla ceva mult prea putin spectaculos, cel putin ca aparentă, însă ceva fundamental, radical, o dislocare din temelii a scolasticii, a conceptiei generale promovate de biserică. Este ceea ce nu e capabil să vadă Părintele Mersenne, si va trece timp pînă cînd lumea se va dezmetici băgînd de seamă în fata a ce nouă viziune fusese pusă de filozof. Iar atunci cărtile lui Descartes vor fi onorate cu supremul omagiu care le putea fi adus din partea unor paznici ai traditiilor din biserică, adică vor fi trecute la index, vor fi interzise, fie si dacă doar pentru scurt timp. Noutatea filozofiei cartesiene a făcut ca dinspre o anumită parte a bisericii loviturile să fie cvasi-continui si la intervale neregulate, mai întîi dinspre protestantii olandezi, apoi si dinspre unii dintre catolici, pînă tîrziu în secolul XX, cînd au iesit la luptă împotriva lui Descartes si neotomistii. Faptul nu schimbă cu nimic lucrurile, si îndeosebi nu modifică adevărul că această filozofie face parte, ca un moment esential al ei, din marea miscare a contrareformei, fiind în principal o apărare a bisericii, a credintei, a lui Dumnezeu. Este motivul pentru care opera cartesiană si-a avut în cea mai mare parte a oamenilor bisericii catolice apărători exaltati si temeinici, ei fiind adevăratii creatori ai prestigiului ei mondial.
Dar, în situatia de atunci, călugărul din Paris, pe care Paul Valéry l-a numit asa de judicios: „ami constant et excessif de Descartes“, nu cedează prea usor, în fata evidentelor el preferă să se iluzioneze si să presupună că filozoful îsi ascunsese scrierea sa cu adevărat galilei-ană, fie de teama de o eventuală persecutie, fie din cine-stie-ce alte precautii. Si nu se multumeste cu această ipoteză ci dezlăntuie un adevărat asalt al argumentelor, în desfăsurarea acestor presiuni nedîndu-se în lături de la a exercita, putem spune, chiar un soi de santaj. Ne lipsesc textele sale epistolare dar cam aceasta s-ar putea deduce din răspunsurile lui Descartes. Mai mult chiar, călugărul nu face doar, personal, presiuni, ci, încălcînd indicatiile exprese ale autorului, dă exemplarul cărtii, care îi fusese trimis numai pentru a obtine pe el aprobarea de tipărire, faimosul Privilegiu, dă respectivul exemplar unor cunoscuti ai săi care nu numai că îl citesc dar care mai apoi, probabil după sugestiile ce le sînt făcute, îi scriu filozofului în Olanda si, sub pretextul că au nevoie de anumite lămuriri în probleme mai controversate, îi cer publicarea presupusului său tratat de fizică, unde se bănuia că ar fi existat o demonstratie stiintifică a condamnatei teorii heliocentrice. Cînd mai apoi, postum, au fost editate textele care ar fi alcătuit acea fizică, adică Lumea si Tratatul despre om, nu a fost găsită în cuprinderea lor o expunere cartesiană a teoriei cosmogonice pe model heliocentric. S-a presupus că ea ar fi ocupat niste, probabil două, capitole intermediare care lipsesc între cele două texte. S-a imaginat chiar că, din scrupul si din precautii, autorul ar fi distrus capitolele astăzi lipsă. Este însă mai probabil că ele nici nu au fost redactate. Desi, fie si doar sub formă ipotetică, mai apoi el a expus respectiva teorie pe care o considera consubstantială sistemului său filozofic.
Trecînd acum la detalii, în legătură cu prima dintre scrisori trebuie observat că autocaracterizîndu-si eseurile care însotesc Discursul asupra metodei, Descartes spune despre primul dintre acestea, adică despre Dioptrică, cum că are un subiect ce combină matematica cu filozofia, că al doilea, adică Meteorii, este exclusiv de filozofie, iar al treilea, Geometria, fiind desigur exclusiv de matematică, spune acestea iar noi parcurgînd textul trebuie să tinem cont de faptul că pentru el, ca si pentru antici, precum, de exemplu, pentru Aristotel, fizica este un capitol al filozofiei, astfel că în acest caz, atunci cînd vorbeste de filozofie el are în vederea fizica, anumite capitole ale acesteia.
A doua scrisoare, ceva mai complicată, cere din partea noastră lămuriri de detaliu mai numeroase. Subiectul ei se leagă de faptul că filozoful cam exagerase în relatiile sale cu Părintele Mersenne, cum s-ar spune: sărise peste cal si acum trebuia să dreagă busuiocul, probabil îl înfuriase cu suspiciunile sale pe blîndul călugăr din Paris si trebuia să-l împace. Pur-si-simplu, din cauza suspiciunii, a isteriei la care îl adusese conditia de debutant, ajunsese acum în situatia de a-si cere iertare, ceea ce si face. Iar faptul în sine nu schimbă raportul dintre cei doi: călugărul mereu îndatoritor, gata oricînd să se pună în slujba prietenului său din Olanda, în timp ce filozoful se foloseste de el cam fără scrupule, utilizîndu-l si dispretuindu-l în acelasi timp, mîndru – de exemplu – că nu i-a citit cărtile pe care acesta i le oferise cu deferentă. Mai ales aici, în acest text, e un stil onctuos, contorsionat, baroc, parcă îl si vedem pe autor făcînd reverente, desenînd prin aer plecăciuni cu pălăria si cu fantasticul ei penaj. E chiar tîrziul cavaler medieval, autorul acelei de tot exagerate politeti franceze. Dar să nu ne lăsăm înselati, sub mănusa atît de civilizată, asa cum s-a spus, e mîna cavalerului, mîna de fier a ostasului, gata oricînd să dea replica, să lovească dacă e cazul, la figurat – desigur, cum s-a si întîmplat cu, de exemplu, un Beeckman.
Scriindu-i, Părintele Mersenne pare să fi colectat, ca mai tîrziu în cazul Meditatiilor metafizice, dar atunci din însărcinarea filozofului, să fi colectat anumite observatii, ba chiar si acuze, dintre care una, care va lua forma acută a unei acuzatii de plagiat, se leagă de coincidenta unei formulări a lui Descartes, în care sînt regăsite cuvinte ale lui Augustin. Filozoful o respinge scurt si îndreptătit, dar ea va face carieră, formulată la un moment dat chiar de Arnauld care atribuie faimosul cogito cartesian lui Augustin. Iar cea mai grozavă, mai admirabilă si mai radicală refutare a acuzatiei o găsim într-unul dintre opusculele lui Blaise Pascal, mai tînărul confrate al filozofului si din multe puncte de vedere un adversar al lui, însă în acest caz, cu splendidă onestitate, un apărător. Acesta scrie: «As vrea să întreb niste persoane echitabile dacă acest principiu: „Materia este într-o incapacitate de a gîndi prin chiar natura ei si aceasta într-un mod de neînvins“, si acesta: „Gîndesc, deci sînt“, sînt în fapt aceleasi în mintea lui Descartes si în mintea sfîntului Augustin, care a spus acelasi lucru douăsprezece sute de ani mai înainte.» Si îndată apoi îsi răspunde siesi, argumentînd în felul următor: „Într-adevăr, sînt cum nu se poate mai departe de a zice că Descartes nu ar fi adevăratul lor autor, chiar si dacă el nu le-ar fi descoperit decît în lecturarea acestui mare sfînt, fiindcă stiu ce mare diferentă există între a scrie un cuvînt la întîmplare (ŕ l’aventure), fără a face asupra lui o reflectie mai îndelungată si mai extinsă, si să descoperi în această expresie o suită admirabilă de consecinte, care dovedesc distinctia dintre naturile materiale si cele spirituale, si să faci din ea un principiu ferm si sustinut al unei întregi fizici, cum a pretins Descartes că face. Căci, fără a examina dacă a reusit cu eficacitate în pretentia sa, presupun că a făcut-o, si tocmai în virtutea acestei supozitii spun că această expresie este tot atît de diferită în scrierile sale fată de aceeasi expresie într-ale altora care au spus-o în treacăt, pe cît este un om plin de viată si de fortă de un om mort.“ (Śuvres complčtes, Bibliothèque de la Pléiade, p. 599 si urm.) Dar problema aceasta a antecedentelor istorice ale cogito-ului a fost examinată într-un studiu stiintific care a transat definitiv asupra paternitătii cartesiene a expresiei: Les antécédents historiques du Je pense, donc je suis par Léon Blanchet, o lucrare mai veche, tocmai din 1920, care, la propunerea unui comitet de universitari specializati în Descartes, s-a bucurat, relativ recent, de o editie anastatică, la editura Vrin, cu mentiunea reprise, ceea ce dovedeste că în această materie nu mai este nimic de adăugat. Cel mult ar fi doar de retinut formula din prefata cărtii, semnată de prestigiosul istoric al filozofiei Emile Bréhier, care spune: „Il n’est rien chez Descartes qui ne soit le produit d’antécédents historiques, – sauf Descartes lui-męme.“
Să mai notez scurt că celor trei persoane cărora Descartes le dă în text numai initiala numelui le-a fost stabilită identitatea de editorii AT si am dat informatii despre ele cu altă ocazie. Nu stim cine va fi fost doamna a cărei favorabilă opinie l-a impresionat pe autorul nostru încît acesta se simte special îndatorat. Va fi fost oare vorba de acea nepoată a cardinalului Richelieu, ducesa d’Aiguillon, căreia Corneille îi dedicase Cidul, si la serviciile căreia filozoful va apela nu doar acum ci si pentru obtinerea Privilegiului necesar tipăririi Meditatiilor metafizice? În orice caz, el îsi găseste mai mereu în doamne interlocutori deosebit de receptivi si, de ce nu?, si agreabili. Cele două cărticele despre care vine mai apoi vorba în scrisoare se stie că vor fi fost opusculele lui Desargues, un matematician important în epocă, si Guy de La Brosse. Opinia lui Descartes despre respectivele scrieri pare a fi destul de adecvată valorii lor.
Mult mai interesantă este referirea la Consilierul din Toulouse, fiindcă acesta este de fapt extraordinarul Fermat, iar acea „proposition d’un Géomčtre“, se pare că nu va fi fost chiar misterioasa, uimitoarea formulă care poartă numele de teorema lui Fermat, ci mai degrabă o formulă cu privire la spatiile plane. Istoricii matematicilor sînt de părere că acest matematician, un diletant superior, fără a-l fi influentat în vreun fel, îl precedase pe Descartes în elaborarea unei geometrii analitice, neavînd totusi gîndirea sistematică a filozofului si nici precizia lui terminologică. Cît despre eventuala lor colaborare, sperată de autorul nostru, faptele au evoluat mai degrabă în directia unui conflict de a cărui vinovătie istoricii s-au grăbit să-l acuze mai degrabă pe Descartes. (Histoire de la science, sous la direction de Maurice Daumas, Encyclopédie de la Pléiade, p.561 si urm.) Sîntem asadar în locul de încrucisare a unor mari destine ale matematicii, e un ceas fast pentru dezvoltarea acestei stiinte.

 Descartes lui *** (AT,I,368-371; AM,I,356-357; A,I,539-541)

Sfîrsitul lui mai 1637
Domnule,
Cu toate că dezvăluindu-vă numele meu, Părintele Mersenne a procedat de-a dreptul împotriva rugămintilor mele, întrucît prin intermediul său am onoarea să fiu cunoscut de o persoană cu meritul Dumneavoastră, doar pentru atîta nu îi voi purta pică. Dar am destule motive să contest proiectul unui Privilegiu pe care îl solicită vrînd să încerce să-l obtină pentru mine; fiindcă mă prezintă ca si cum m-as lăuda eu însumi si m-as caracteriza drept inventator a mai multor lucruri frumoase, si mă face să spun că mă ofer să dau publicului si alte tratate decît cele care sînt deja tipărite; ceea ce este contrar la ceea ce am scris, atît la începutul paginii 77 din Discursul care serveste de prefată, ca si în altă parte. Dar sînt sigur că vă va arăta ceea ce i-am trimis, fiindcă aflu din cele ce mi-ati făcut onoarea să-mi scrieti că Dumneavoastră sînteti cel care m-ati îndatorat sugerîndu-i unele dintre obiectiile cărora le-am răspuns.
Cît despre tratatul de fizică a cărui publicare îmi faceti onoarea să mi-o cereti, eu nu as fi fost atît de imprudent încît să vorbesc în felul în care am făcut-o dacă nu as fi avut dorinta să-l scot la lumină, în cazul în care lumea l-ar dori si dacă aceasta ar fi în profitul meu si as avea toate garantiile. Dar vreau de asemenea să vă spun că toată intentia a ceea ce tipăresc de data aceasta nu este decît să-i pregătesc drumul si să sondez vadul. Propun în acest scop o Metodă generală, pe care nu o expun cu adevărat, dar încerc să dau dovezi prin următoarele trei tratate, pe care le adaug Discursului în care vorbesc de ea: avînd pentru primul un subiect amestecat de filozofie si de matematică; pentru al doilea, unul exclusiv de filozofie; iar pentru al treilea unul exclusiv de matematică; în care pot spune că nu m-am abtinut să vorbesc despre niciun lucru (cel putin dintre cele care pot fi cunoscute prin forta rationamentului), decît despre cele de care eram convins că nu le stiu; în asa fel încît îmi pare că dau prin asta ocazia de a aprecia că utilizez o metodă prin care voi putea explica tot atît de bine oricare altă materie, în cazul că as avea experientele care ar fi necesare la aceasta, si timpul pentru a le lua în considerare. Plus că, pentru a arăta că această metodă se întinde la tot, în primul Discurs am inseratpe scurt cîte ceva de metafizică, de fizică si de medicină. Încît dacă as putea face să am în lume această opinie despre metoda mea, cred că atunci nu as mai avea atîta motiv să mă tem că principiile fizicii mele ar fi rău primite; încă de acum nu m-as teme dacă nu mi-ar fi dat să întîlnesc decît judecători atît de favorabili ca Dumneavoastră.

 

 Descartes lui Mersenne (AT,I,374-379; AM,I,359-362; A,I,542-545)

Între 8 si 12 iunie 1637

Sînt extrem de necăjit pentru că în ultimele mele am scris ceva care v-a displăcut, vă cer iertare; dar vă asigur, si protestez chiar, întrucît în scrisorile acelea nu am intentionat deloc să mă plîng decît de prea marea grijă pe care v-ati luat-o pentru a mă îndatora, si de marea voastră bunătate, cu care m-ati făcut să-mi fie teamă de ceea ce însivă mi-ati transmis după ce s-a întîmplat să ajungă la mine, adică de faptul că ati pus în mîna vreunuia cartea, pe care acela a retinut-o pentru a o citi, fără a cere Privilegiul; si îmi era teamă că, pentru a avea cu atît mai mult timp în vederea acestui interes, el să nu vă fi convins să cereti unul general, care să fie refuzat, si astfel să treacă mult timp. Si chiar numai pentru aceasta v-am transmis că nu cutez să scriu ceea ce gîndesc. Căci a spune că aveti vreo dorintă de a vă prevala de ceea ce este în carte, vă jur că este un lucru care nu mi-a trecut niciodată prin minte, si că trebuie să fiu destul de departe de a avea atari opinii despre o persoană de a cărei prietenie si de a cărei sinceritate sînt foarte sigur; tinînd cont că nu am putut avea o atare opinie nici despre cei despre care stiu că nu mă iubesc si că sînt insi care se străduiesc să-si cîstige oarece reputatie cu învătături false, precum B(eeckman), H(ortensius), F(errier) si altii asemănători. Că dacă m-am plîns de forma acestui Privilegiu, aceasta nu a fost decît cu scopul ca cei cărora ati putea să le vorbiti să nu creadă că eu am fost cel care l-a cerut în acest fel, din cauză că mi se pare că ar avea un foarte îndreptătit motiv de a mă dispretui dacă as fi cutezat să-l pretind atît de avantajos mie, si el ar fi fost refuzat. Dar odată obtinut, nu ezit să-l pretuiesc în mod extrem, si să vă fiu cum nu se poate mai îndatorat. Si stiu foarte bine că există multă lume care dacă ar avea unul asemănător s-ar făli mult cu el. Aceasta pînă într-atît încît cîte unul de pe aici, după ce a văzut copia lui, a spus că îl pretuieste mai mult decît ar face-o cu un titlu de cavaler. În rest, pentru faptul că ati spus numele meu unora si i-ati lăsat să vadă cartea, stiu preabine că nu ati făcut-o decît pentru a mă îndatora; si ar fi trebuit să fiu într-o toană cum nu se poate mai proastă dacă m-as fi simtit ofensat de un lucru despre care stiu că nu a fost făcut decît pentru a mă îndatora si mai mult; si – pentru că i-a făcut plăcere să mă aprecieze într-atît de favorabil – mă simt în mod special dator acelei Doamne care v-a scris.
Ceva mai înainte am primit toate pachetele despre care îmi faceti mentiune în ultima a voastră, dar nu v-am transmis nimic despre biletul în care erau greselile de tipar, pentru că erau deja tipărite, nici despre pasajul din sfîntul Augustin, pentru că nu îmi pare că se foloseste în acelasi scop cum fac eu. Si Dl. De Zuylichem a primit cărtile Dumneavoastră, dar dacă nu va scris nimic aceasta ar fi din cauză că a fost foarte afectat de boala si de moartea sotiei sale care de două luni l-au chinuit enorm. Nu am primit decît de putine zile cele două cărticele in-folio pe care mi le-ati trimis, dintre ele cea despre Perspectivă nu ar fi deloc de dezaprobat, iar ciudătenia si claritatea limbajului ei merită toată stima. Dar despre cealaltă, găsesc că respinge foarte prost un lucru care cred că este extrem de usor de combătut, si că deci ar fi făcut cu mult mai bine dacă ar fi tăcut. Mi-ati trimis si enuntul unei teoreme făcut de un geometru, consilier din Toulouse, enunt care este extrem de frumos, si care mi-a plăcut enorm: fiindcă cu atît mai mult cu cît el se rezolvă extrem de usor prin ceea ce am scris în Geometria mea, si întrucît am dat în ea într-un mod general felul în care nu doar de a găsi toate figurile plane ci si toate cele solide, sper că, dacă acest consilier este om franc si ingenuu, el va fi unul dintre cei care vor face cel mai mult caz de ea si că va fi dintre cei mai capabili să o înteleagă: fiindcă v-am spus că mi-e teamă că nu se vor găsi decît extrem de putine persoane care o vor întelege.
Cît despre medicul care nu este de acord că valvulele inimii se închid complet, mai degrabă decît pe mine care nu am deloc nevoie ca aceasta să se întîmple pentru a demonstra că miscarea inimii este asa cum o arăt, el contrazice prin opinia sa pe toti anatomistii care o descriu: căci, si dacă ele nu ar închide jumătate din intrarea în fiecare vas, automatul nu ar înceta să se miste în mod necesar, asa cum am spus. Dar, dincolo de aceasta, experienta te ajută să vezi foarte clar cu ochiul, atît la marea arteră cît si la vena arterială, că cele sase valvule care sînt acolo, le închid cu exactitate, si cu toate că cele ale venei cave si ale arterei venoase nu par că se miscă la fel în inima unui animal mort, totusi dacă va lua în considerare că pielicelele din care sînt compuse si fibrele unde sînt atasate se întind mai mult în animalele care sînt vii decît în cele moarte, unde ele se restrîng si se retrag, nu se va mai îndoi deloc că se închid exact ca si altele.
Cît despre ceea ce adaugă cu privire la faptul că, mai degrabă decît ale unui om, eu iau în considerare creierul si ochiul unui animal, nu văd de unde deduce aceasta, decît poate, întrucît stie că nu sînt de profesie medic, crede că nu am avut oportunitătile unei atari conditii, asa cum sînt gata să recunosc, sau mai degrabă pentru că figura creierului pe care am pus-o în Dioptrica, a fost scoasă după natură a aceluia a unui berbec, despre care stiu că, prin comparatie cu cel al unui om, are ventriculele si alte părti interioare cu mult mai mari raportat la întreaga masă a creierului; dar eu, tocmai pentru că este comun atît animalelor cît si omului, l-am judecat, pentru acest subiect, cu atît mai adecvat să facă să fie văzute bine cele pe care le aveam de spus. Iar aceasta nu face chiar nimic împotriva mea; fiindcă nu am presupus niciun lucru din domeniul anatomiei, care să fie o noutate, nici care să fie în vreun fel în controversă la cei care scriu în domeniu.
În sfîrsit, nu mă mir deloc de faptul că explicatia mea cu privire la refractie, sau despre natura culorilor nu satisface pe toată lumea; fiindcă încă nu-i nimeni care să aibă destul răgaz să le examineze bine. Dar cînd unii vor avea, aceia care vor vrea să-si dea osteneala să mă avertizeze despre defectele pe care le vor fi remarcat mă vor îndatora în mod extrem: în special dacă vor binevoi să îngăduie ca răspunsul meu să poată fi imprimat cu scrierea lor, pentru ca ceea ce voi fi răspuns odată vreunuia să fie de folos tuturor. În sfîrsit, vă multumesc pentru toate solicitudinile Dumneavoastră, si sînt etc.