Ion PAPUC

  Cîteva secole la rînd omenirea, cea constientă de sine, a trăit sub dominatia doctrinei dublului adevăr, adevărul bisericii, al credintei – pe de o parte, si adevărul stiintei – pe de altă parte, admise amîndouă, indiferent cît de contradictorii, obligate totusi să coexiste. Iar acum, nouă ne este dat să străbatem exigentele unei duble măsuri cu care sînt judecate faptele oamenilor. Si aceasta se întîmplă în raport cu locul în care împricinatul judecat se situează, la dreapta sau la stînga spectrului politic. Cu o anumită măsură, mai laxă, vei fi judecat dacă esti sau dacă doar te proclami de partea unei presupuse democratii, adică la stînga, si cu o cu totul altă măsură, mult mai severă, esti judecat dacă ai comis imprudenta de a fi fost de dreapta. Ca să dau un exemplu, voi aminti de cele două atitudini diametral opuse la adresa a doi scriitori germani de după al doilea război mondial: Ernst Jünger si Günter Grass. Întîiul, aristocratul, crestinul, conservatorul, desi fie si discret a fost totdeauna împotriva dictaturii naziste, desi a scris fie si numai în parabolă împotriva dictatorului si desi si-a primejduit chiar viata alăturîndu-se celor care au făcut tentativa de a-l asasina pe Hitler, a fost mai apoi ostracizat din viata publică, izgonit într-o marginalitate socială, pedepsit cu o maximă intolerantă pentru cutezanta de a fi fost si de a fi rămas de dreapta. În schimb, cel de al doilea, trivial, uneori  scabros, mai mereu abject, om fără Dumnezeu, cinic întotdeauna, descoperindu-se mai nou, după propria lui mărturie, că, fie si la o vîrstă fragedă, adică fără un oarecare discernămînt, a fost totusi voluntar în chiar Waffen SS, însă mereu livrat spre adulare maselor largi, acoperit de laurii a tot soiul de premii, inclusiv aceia ai premiului Nobel, cum altfel dacă el a fost si este de stînga!
În ceea ce ne priveste pe noi, românii, nu numai că multe dintre figurile marcante ale comunismului sînt recuperate si coplesite cu recunoasteri ale unor presupuse valori, ba chiar sînt invitate să dea lectii cu privire la ce ar putea fi democratia, dar războiul adeseori absurd împotriva dreptei si îndeosebi a extremei drepte reprezentată de legionari, acest război perpetuu este reluat continuu cu forte mereu sporite. Si cu toate că tocmai legionarii sînt aceia care pentru greselile lor politice, reale fără nicio îndoială, au plătit îndelung si repetat, unii cu propria viată, altii cu nesfîrsit de multi ani de închisoare, iar altii cu amarul exil identic mortii, ei nu sînt iertati în veci,  ci împotriva lor se vituperează continuu. În legătură cu acest subiect al miscării legionare, dacă lăsăm deoparte cărtile în care ei însisi si-au făcut propagandă, cele mai multe de o dezolantă modestie, deasupra căreia se înaltă ca exceptii abia una sau  două, cu sigurantă aceea a lui Mihail Sturdza, mai apoi si cele scrise de istoricii de  profesie, îndeosebi străini, însă acestea artificiale, anoste ca o butaforie din pîslă, ne mai rămîn cele de propagandă antilegionară, indiferent de cine scrise, de reprezentantii democratiei, de cei  ai dictaturilor succesive, sînt cu toatele mistificatoare si teziste, adică în mod accentuat orientate ideologic, întotdeauna o făcătură. Si iată acum, pe un caz particular, si exceptia: cartea consacrată de Sorin Lavric unei teme restrînse: Noica si miscarea legionară, o lucrare din care lipsesc toate aceste vicii enumerate mai sus, un text redactat într-un limbaj elaborat intelectual, scris cu remarcabilă inteligentă, documentat, viu, dramatic adesea, care se citeste cu sufletul la gură – cum se spune. Fără îndoială un eveniment!
Cum autorul era cunoscut drept un partizan al personalitătii lui Constantin Noica, printre altele publicase în prealabil un studiu despre Ontologia acestuia, era de presupus că va ceda repede unei simpatii pentru aventura legionară a filozofului. Dar nu!, ci oricît de mult el pare a fi contaminat de ideologia în cauză îsi revine  întotdeauna, pune mereu distantă între punctul său de  vedere si doctrina pe care este adus de subiectul cărtii să o expună, examenul critic prevalează. Însă nu se lasă inhibat de propria conceptie, racordată la contemporaneitatea din perspectiva căreia scrie, ci coboară în subteranele realitătii pe care si-a propus să o cerceteze si să o descrie pentru cititorul de azi. Ba chiar se lasă îmbibat de ideologia în cauză, pe care o expune ca si cum ar vorbi în numele ei, din interiorul ei. Însă cu atît mai drastice sînt, ulterior, judecătile pe care le formulează.
Întrebarea care se pune de îndată este dacă tine de rolul cercetătorului să si judece nu doar să studieze si să îsi expună apoi concluziile. Ca regulă generală, se poate afirma că istoria caută adevărul si nu oficiază un sacerdotiu justitiar. Cînd însă faptelor evocate li se presupune un anumit potential recurent, devine necesară atitudinea, ca si cum istoricul însusi ar fi implicat în vălmăsagul pe care îl reînvie. Această prejudecată a necesarei distantări prin expunerea unui punct de vedere critic despre subiectul abordat tine de opinia celor  de azi despre vitalitatea doctrinei legionare. În ceea ce mă priveste, sînt convins de caracterul defunct al acesteia. O doctrină este mai întîi si mai presus de toate un limbaj, iar acela al legionarilor este definitiv exclus din practica politică de azi, simplă piesă inertă în muzeul ideologiilor. Desigur, ei s-au racordat curentului mai vast al nationalismului românesc, care i-a precedat, care a fost propriu si altor personalităti, unele de-a dreptul adversare lor, ca de exemplu N. Iorga pe care ei l-au asasinat, si este de presupus că acest nationalism nu doar că  le-a supavietuit ci si că ne va supavietui indefinit. Din această perspectivă, legionarismul este numai un moment, nefericit din multe puncte de vedere, al nationalismului românesc. Nefericit în primul rînd pentru că a fost înfrînt într-un mod atît de lamentabil, ceea ce îi divulgă precaritatea. O adevărată doctrină politică, pentru a-si dovedi o indiferent care validitate, trebuie să învingă, fie si provizoriu!
În ceea ce îl priveste pe autorul cărtii la care mă refer, spre deosebire de mine, el pare a împărtăsi panica acelora care întrevăd un posibil reviriment al ideologiei respective. De aici si teama de care este cuprins atunci cînd începe să-si scrie lucrarea pornind de la premisa că: „... nu e cale mai sigură de a-ti atrage oprobii din toate directiile decît să scrii o carte despre legionari..”.. Si, pentru a se pune la adăpost, începe studiul său prin a-si expune o platformă ideologică, un adevărat blindaj care să-i garanteze imunitatea, utilizînd niste principii în mod radical adverse legionarismului. Astfel, autorul cărtii presupune că legionarii au fost victime ale unei triple confuzii care le-ar fi nu doar caracteristică, ci  i-ar si explica complet: dintre contemplatie si actiune, dintre mistică si politică si dintre viată si ideologie. Oricît de absurde ar părea aceste disocieri si îndeosebi presupunerea că perechile acestea conceptuale nu se suprapun fără ca prin aceasta să provoace dezastre, că – de exemplu – viata este neapărat una si teoria cu totul altceva, iar prin scurtcircuitarea celor două sfere notionale nu putem ajunge decît într-un impas fatal, acestea sînt totusi doar elementele fundamentale ale doctrinei hiperindividualiste care stăpîneste astăzi lumea, faimoasa doctrină a drepturilor omului, a societătii deschise, si care are în vedere omul exclusiv întrucît el este om si nimic altceva, omul fără determinatii, fără apartenente, izolat de orice posibile totalităti organice, omul ca artificiu, alienat definitiv. Pozitionîndu-se astfel, Sorin Lavric are garantia că va privi din actualitatea ideologică cea mai strictă realitatea pe care urmează să o decupeze din istoria revolută.
Dar cu toată situarea, adversă din punct de vedere ideologic, autorul cărtii aduce considerabile servicii întelegerii a ceea ce a fost miscarea legionară. Aceasta datorită onestitătii intelectuale a demersului său care spulberă cîteva mari si din greu apăsătoare prejudecăti. Ele obnubilau imaginea adevărată a respectivei grupări politice. Dar, pînă la a lua în cercetare aceste prejudecăti istorice pe care le demontează noul autor, trebuie deosebite unele caracteristici ale scrisului său.
Astfel, este de luat în seamă modul cu totul special în care Sorin Lavric îsi redactează cartea întrucît nu pare a fi mînat de ambitia de a si-o redacta într-un stil stiintific, iar cuvîntul stil îl iau aici într-o acceptiune cît se poate de largă. Fără a face literatură propriu-zis, el scrie într-un fel personalizat, oarecum liric, dramatizînd mult. Nu doar că prezintă o doctrină ideologică de parcă, pînă la un punct, si-ar fi însusit-o, însă întreaga realitate istorică la care se referă este luată în discutie din interiorul ei, sau mai exact de parcă aceasta ar face parte din realitatea proprie a autorului. E adevărat, nu cade nicio clipă în fictiune, fie si artistică, dar problematica la care se referă o expune într-un fel personalizat, acut personalizat. Astfel, utilizează judecătile globale la locul lor în această naratiune ideologică, dar într-o lucrare pretins stiintifică ele ar fi fost de evitat sau admise doar însotite de demonstratii. Autorul cărtii, putem fi de  acord, este îndreptătit să scrie în stilul său personalizat, si vor fi fost în epoca la care se referă multi români care să creadă în acele fictiuni pe care el le invocă drept judecăti totalizatoare, aceasta este o problemă de istorie a mentalitătilor, dar cînd sînt comise atari afirmatii în mod ritos, atunci ar fi de presupus că cel care emite astfel de alegatii se bazează pe statistici, pe studii sociologice confirmate de oficialitătile statului din acel timp, detalii vitale dar cu care autorul cărtii nu se încurcă. Însă în absenta lor putem considera că avem de-a face mai degrabă cu elementele unei mitologii sociale.
În ceea ce-l priveste, Sorin Lavric scrie adesea frenetic, acut personal – cum am spus. Iar modalitatea aceasta original creativă îsi mai îngăduie o licentă: autorul foloseste, ca sursă informativă, relatările orale, de care a beneficiat în exclusivitate, din parte unor participanti la evenimente. Si nu are nicio tresărire de suspiciune în fata unor afirmatii care ar fi necesitat o confirmare cel putin de la o a doua sursă. Ciudătenia este că toate aceste derogări amplifică aerul de verosimilitate al  cărtii, prin ele ea devenind încă si mai convingătoare, si mai vie. Cine, însă, va avea ambitia să refacă acest itinerar prin istoria secolului trecut, acela va fi obligat să supună respectivele presupuse informatii la confruntări severe.
Afirm si repet: aceasta este o scriere acut personalizată, în întelesul că autorul ei nu se deghizează sub o pretinsă impartialitate, ci ia totul în seama sa si scrie o carte în care parcă ar fi vorba strict numai de personalitatea sa, de aventura spiritului său, de avatarurile lui. Si aceasta nu printr-o confesiune, nu printr-o efuziune lirică, ci, obiectivîndu-se, el desfăsoară o adevărată epică a abstractiilor, iar în această  naratiune ideologică apar cum si este normal personajele, cele principale, celelalte, secundarele.
Întîiul personaj si căruia îi si este consacrată cartea este chiar filozoful Constantin Noica, a cărui biografie, îndeosebi sub raport ideologic, este străbătută pe întreaga ei dimensiune. Despre acesta ni se spune că era „...punctual si niciodată grăbit, dar nemilos în luciditatea cu care îsi împarte timpul”. Iar din această caracterizare trebuie retinut termenul nemilos, care spune mult despre voluntarismul personalitătii sale, despre o fortă neobisnuită cu care el îsi decide felul de a fi. Tot o caracteristică mai putin comună este de sesizat în cuvintele prin care ni se spune că acesta da dovadă de „o lipsă de amor propriu frizînd impersonalitatea înmărmuritoare”. Cu alte cuvinte, Noica este atît de accentuat personal încît îsi decide o impersonalitate. E si aceasta o dovadă a unei forte de caracter iesită din comun. Asadar, acest „intelectual afabil si rafinat“, deopotrivă, altădată, un „Aristocrat afabil si curtenitor“ – face celor care vor să-l cunoască surpriza de a fi devenit nu chiar  un legionar, însă în acelasi timp mai mult decît un legionar de rînd, ci chiar unul de exceptie. Se pare că Noica s-a lăsat greu convins de prietenii săi să treacă si el în tabăra lor, dar atunci cînd a făcut-o, a procedat în mod hotărît, voluntar, agresiv, vrînd, ca act de vointă, adică nu dintr-o pornire naturală, fiinta lui nu consuna cu ceea ce el a hotărît să devină si totusi el decide să fie legionar. Fie si dacă nu s-a supus întregului ritual: cămasa verde, săculetul cu pămînt purtat atîrnînd de un snur petrecut pe după gît, el a fost mai legionar decît camarazii săi, de parcă pentru el atît de înaltă era postura aceasta încît nici nu se considera pe deplin demn de ea. Ca să întelegem cît de important, cît de exaltant – era acel ritual, să amintesc că, în mediile legionare, se relata că atunci cînd Ion Barbu a intrat în miscarea legionară si cum pentru el prezenta sa la cafenea era capitală si-a dorit să apară la Capsa în cămasă verde, dar nu oricum, ci aceasta cît mai vizibilă, iar întrucît afară era ger, el a găsit solutia să-si pună pe dedesupt o bundită, iar cămasa, ca să fie cît mai la vedere, să o  îmbrace pe deasupra. Cît despre Constantin Noica, alăturarea sa la miscarea legionară a fost semnalată de el însusi prin publicarea unui ziar propriu, scris doar de el,  într-un singur număr. Cum se stie, acesta s-a numit Adsum, adică Prezent. Dar, prin simpla traducere din latină a titlului, nu îi epuizăm întelesurile. La începutul adunărilor, legionarii făceau un apel al celor morti pentru cauza miscării si după fiece nume cei de fată răspundeau, suplinindu-l pe cel decedat, strigînd în cor: Prezent. Însă este de presupus că Noica, botezîndu-si publicatia provizorie, nu la acel Prezent se referea, ci la cu totul altul, la un Adsum sacru. Fiindcă se pare că avea în vedere împrejurarea în care Saul din Tars, persecutorul întîilor crestini, aflat pe drumul spre Damasc, cînd este interpelat de Domnul, îsi pierde vederea, dar nu fără promisiunea de a si-o recăpăta odată ce va ajunge în cetate. Iar Domnul îsi pregăteste împlinirea acestei promisiuni căutîndu-l pe un anume Anania, pe care îl si strigă pe nume, iar acela îi răspunde de îndată: Ecce, ego adsum, Domine. Iată-mă, Doamne, sînt aici, chiar în fata ta. Prezent! Gata să-ti împlinesc porunca, să-i redau vederea lui Saul, căruia latinii îi vor zice Paul, iar grecii Pavel, apostolul neamurilor, ctitorul religiei crestine. Asadar, cînd Constantin Noica aderă la ideologia legionară, procedează de parcă ar fi răspuns unei chemări a Domnului, si îsi presupune o misiune ca aceea a lui Anania care prin impostatia mîinilor dă jos solzii de întuneric de pe ochii persecutorului pentru ca acesta să devină un ctitor al lumii noi. Cum a răspuns filozoful acestei chemări presupus sacre, adică el să dea jos vălul de întuneric care împiedeca mintile celor multi să înteleagă adevărul miscării legionare, aceasta este tema la care răspunde cartea lui  Sorin Lavric.
Dar, dacă el face pe ceea ce am putea numi dimensiunea lungă a biografiei lui Noica cercetarea cu privire la acest personaj, în schimb pe dimensiunea minimă, concentrată toată într-un punct central, pune în operă cealaltă figură a cărtii. Primul personaj ca desfăsurare de biografie, al doilea doar ca centru de emanatie al energiilor ideologice, acest al doilea însusi Corneliu Zelea Codreanu, descris prin mărturiile celor care l-au cunoscut, mărturii din care putem desprinde elementele constitutive ale unei mitologii politice. Astfel, ni se spune că era „...un om iesit din tiparele comune. «Vino să-l vezi!» era laitmotivul rostit de cei care-l cunosteau..”.. El „atrăgea spontan si adeseori irezistibil“. Si desi se afirmă la un moment dat că „...vorbea prost si scria modest..”., tot în acel loc se inserează observatia că „...făcea furori în rîndurile tineretului din provincie si în tărănimea analfabetă..”.. Dar nu doar la analfabeti si la tineri avea succes, ci în raza sa de hipnoză s-au lăsat prinse multe dintre cele mai de seamă pesonalităti ale culturii nationale din acel timp. Iar secretul fascinatiei pe care acesta a emanat-o în epocă pare a fi surprins în observatia că privirea lui „...se îndrepta spre un orizont la care nu ajung decît nebunii si vizionarii mistici. El nu voia conturi în bancă si vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mîntuire a neamului românesc”. Si înainte de a evoca presupusul racord al  filozofului în discutie la această mîntuire a neamului, să citez un portret al Căpitanului pe care îl dă si autorul cărtii, selectîndu-l dintre multe altele posibile, apelînd la cineva care nu a fost nici pe departe simpatizant al miscării legionare si care nota în memoriile sale: „Grupuri de studenti se răspîndeau prin sate, ajutau în tăcere oamenii la muncile lor, reparau drumurile si podetele prin sate, săpau scursori la apele stătute sau cîte o fîntînă în locurile lipsite de apă, apoi plecau vestind că în zilele următoare «va veni în sat cel care trebuie să vie». Venea, într-adevăr, «Căpitanul», călare pe cal alb, însotit de cîtiva flăcăi; se oprea în mijlocul satului, descăleca, îngenunchea, săruta pămîntul, încăleca din nou si pleca mai departe fără să spună un cuvînt”. Dacă toată actiunea în istorie a lui Corneliu Zelea Codreanu s-ar fi rezumat doar la atît sau numai la atari gesturi teatrale, am fi putut trece pe lîngă figura lui unii zîmbind, altii rîzînd în hohote, ca de ceva mai degrabă tinînd de specia grotescului, dar, asa cum remarcă judicios Sorin Lavric, „Seful legionarilor nu voia să înteleagă lumea, el voia să o mîntuie..”., fiindcă, în aprecierea tînărului nostru autor, „...Zelea-Codreanu a reprezentat interfata dintre realitatea românească si palierul nevăzut al  lumii“. Iar acestei realităti suprafiresti nu i-au putut rezista destul de multi dintre intelectualii români contemporani cu respectivul fenomen. Printre acestia desigur si Constantin Noica. Există însă o cheie care deschide si pentru legionari si pentru filozof poarta spre vesnicie, iar aceasta este însăsi problematica mortii sau, cum o numeste Sorin Lavric cu suavitate metafizică, eschatologia. Căci la mîntuire nu se poate ajunge decît prin moarte.
Aici, în acest punct atingem o problematică, aceea a echipelor mortii, în legătură cu care autorul cărtii are exceptionalul merit de a fi demontat convingător infamia unei teribile denigrări la adresa legionarilor. Nu este singura dată cînd Sorin Lavric ia în  discutie prejudecătile adversarilor miscării legionare si le demonstrează netemeinicia chiar dacă nu face trimitere la întrebuintarea acelor prefabricate propagandistice. Astfel, el acceptă, pe bună dreptate si ca de la sine înteles, ipoteza „îndîrjirii“ anticomuniste a legionarilor care au văzut în participarea la războiul civil din Spania, de partea lui Franco – bineînteles, ocazia demonstrării „vointei lor anticomuniste“. Cît de departe sîntem cu aceste constatări de facila si atît de mincinoasa teorie a extremelor care se suprapun, în virtutea căreia legionari si comunisti sînt totuna. Aceea e, mai degrabă, o ipoteză grosolan propagandistică tot atît de neîntemeiată ca si cea care, pornind doar de la niste aparente, pretinde că evreii sînt vinovati că au adus comunismul în tara noastră. De parcă sărmanii evrei ar fi pornit războiul spre răsărit stîrnind puhoaiele asiatice să se reverse asupra noastră cu ciuma lor rosie.
Cît despre echipele mortii, Sorin Lavric este categoric: „Arestările si moartea se petreceau într-un singur sens, dinspre jandarmi către legionari. De aici nevoia «echipelor mortii»: legionarii intrau, pe bază de voluntariat, în echipele de propagandă hotărîte să-i înfrunte pe jandarmi cu pretul vietii. Echipele mortii nu (subl. lui Sorin Lavric) au fost, asadar, comandouri însărcinate cu eliminarea adversarilor politici. Acest fals istoric, atît de vehiculat în perioada comunistă, continuă  să fie folosit si astăzi ca argument al criminalitătii fără precedent a legionarilor. Este însă un fals si atît”. Primul lucru pe care îl avem de retinut din acest citat este faptul că atrocitătile predominau de partea autoritătilor asa-zis democratice, iar autorul cărtii nu ezită să consemneze detalii convingătoare cu privire la abuzurile criminale ale conducătorilor de atunci ai tării. Astfel, într-un loc ni se spune că „...trei ani la rînd, legionarii au fost împiedicati să participe la alegeri, fiind scosi în afara legii”. Sau, într-altă parte, se aminteste de „Cele trei dizolvări ale Gărzii de Fier..”.. Un articol de ziar din epocă este citat cu comentariul său privitor la intentia guvernantilor care, în speranta că vor zăgăzui influenta legionarilor, voiau să interzică studentilor, tuturor studentilor, exercitarea oricăror drepturi politice. Iar aceste intentii se materializează în cel mai dramatic sens al termenului: „Guvernul lui Gheorghe Tătărăscu va desfiinta în 26 februarie 1937 căminele si cantinele studentesti din toată tara, iar peste o lună, pe 2 martie 1937, va închide toate universitătile”. Oameni dintre cei mai apropiati lui Constantin Noica ajung în închisori: Mihail Polihroniade la Rîmnicu-Sărat, iar Nae Ionescu si Mircea Eliade la Miercurea Ciuc. Pentru a întelege cît de mare era exasperarea tinerilor intelectuali pusi în fata acestor persecutii, trebuie citată cartea postală pe care i-o trimite Emil Cioran lui Mircea Eliade din Paris si în care, printre altele, îi scrie: „...nu ne mai rămîne decît să ne sinucidem cu totii sau să ne facem jidani” (Cf. revista „Euxin”, nr 1-2, 1997, p. 274). Făcînd oarecum un bilant provizoriu al acestor persecutii, Sorin Lavric scrie despre Carol al II-lea că „... într-o singură noapte (21-22 septembrie 1939) omorîse /.../ mai multi oameni decît  aveau să omoare legionarii în toată istoria lor”. Orice contabilitate a mortilor este în felul ei meschină, fiindcă o singură crimă, pentru cel ucis îndeosebi, nu este mai putin vinovată decît toate crimele din lume adunate la un loc. Dar diferentele cantitative sînt si ele elocvente în felul lor. Pe de altă parte, descoperim aici, la aceste echipe ale mortii, un cult al eroismului împins pînă în moarte. Sorin Lavric citează cu această ocazie versul refren din imnul acestor echipe prin care se spunea: „Ori învingem, ori murim”, adică victoria sau moartea, cum si-au dorit întotdeauna luptătorii. Si nu este oare semnificativ că, în decembrie 1989, copiii mureau sub gloante pe străzile Bucurestiului strigînd: „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim”? Peste ani, ceva din spiritul jertfitor al legionarilor s-a transferat în mintile si în inimile luptătorilor din Piata Universitătii. Bătrînul bolsevic avea dreptate cînd în acele zile i se năzăreau steaguri legionare pe străzile capitalei. Strigoii nu mor niciodată, cu atît mai putin moare spiritul martirajului.
Jertfa, ca modalitate de a învinge, aceasta a fost marea temă a miscării legionare, cel putin în prima ei fază, cea codrenistă. Poate a fost aceasta, din punctul de vedere al multora, o simplă dar periculoasă demagogie, dar nu mai putin o realitate doctrinară. Legionarii stiau „că fără jertfă nu poate apărea nimic durabil si că un legionar care fuge de mormînt fuge de înviere”. Dintr-o atare perspectivă, „Scopul vietii nu era viata, ci învierea..”.. În conformitate cu acest principiu, „Pe 13 ianuarie 1938, /.../ Codreanu înfiintează Corpul de elită «Mota-Marin». Din el nu puteau face parte decît maximum 10 000 de legionari, alesi după criterii severe, iar deviza lor era «Gata de moarte!»”. După doi ani de la aceasta, Constantin Noica publică un articol intitulat 10 001, în care fixează, pentru fiecare român, ambitia de a năzui  să fie cel de-al zece mii unulea, gata de moarte. Iar dacă a presupus pentru fiecare român acest ideal, este de la sine înteles că si-l adoptase si pentru sine. Se încadra astfel în interiorul doctrinei legionare conform căreia „Cine fuge de mormînt fuge de înviere, iar credinta fără fapte e moartă”. Era speranta unei metanoia colective, a unei schimbări la fată, mîntuirea neamului.
Toate bune si frumoase dacă românii vor accepta această idealitate si se vor conforma ei, dar, dacă nu se va întîmpla astfel, atunci ce va face Constantin Noica, ce vor face companionii săi de ideologie, cei care îsi doresc cu exaltare o modificare din temelii a lumii în care le-a fost dat să trăiască, a societătii căreia îi apartineau? Ei bine, spre indignarea biografului său de azi, filozoful a găsit solutia: să fie trase sirenele de alarmă de două ori pe săptămînă ca semn că românii trebuie să se trezească si fiecare român să devină legionar, gata de moarte. Solutia găsită de filozof este de o suavitate celestă. Vom întelege aceasta îndeosebi dacă o vom compara cu propunerile unui congener al său, ale cărui opinii spun mult despre exasperarea cu care priveau tinerii intelectuali ai acelei generatii situatia de atunci a poporului român. Într-o scrisoare adresată lui Petru Comarnescu, din Berlin, la 27 decembrie 1933, Emil Cioran scrie: „În România numai teroarea, brutalitatea si o neliniste infinită ar putea schimba ceva. Ar trebui arestati toti românii si bătuti la sînge; numai asa un popor superficial ar putea face istorie” (Scrisoare publicată de Simona Cioculescu în volumul Printre cărti si manuscrise, p. 200). Iar aceasta nu este doar o izbucnire de moment, tipică pentru caracterul său exploziv, isteroid, ci este o exasperare continuă, exprimată si peste ani, ca de exemplu în fulminantul text citit la radio în 27 noiembrie 1940, în care comite enorma blasfemie de a compara moartea Căpitanului cu aceea a lui Christos si unde spune printre altele,  referindu-se tot la Codreanu: „Într-o tară de slugi, el a introdus onoarea si într-o turmă fără vertebre, orgoliul”. Acestea sînt exprimările tari ale unor sentimente pe care, la proportii mai rezonabile, le vor fi avut sau le au încă multi dintre intelectualii români.
Din perspectiva din care îl judecă Sorin Lavric pe Constantin Noica în implicarea sa legionară, tragedia se naste în momentul în care emitătorii unor atari proiectii ideologice vor nu doar să-si confrunte utopiile abstracte cu realitătile în care trăiesc, ci pretind realitătilor să se modifice pentru a realiza adecvarea cu conceptele lor. Solutia care ni se propune astăzi este tocmai repudierea conceptelor. Noi, cei care avem pretentia să gîndim, noi să mergem în vîrful picioarelor prin lume, să nu afle nimeni ce ne trece prin minte. Pentru că de la ideile noastre lumea ar putea lua foc. Decît un atare incendiu, mai bine o umanitate cu creierul extirpat.