Scrisori din Bucuresti

                                                     DIN CORESPONDENTA LUI DESCARTES IV
                                                                                                                                                  Ion PAPUC

 Cu cele două scrisori care urmează ne oprim un moment la relatia lui Descartes cu literatura. În general, scrisul său nu este lipsit de virtuti artistice. Dacă Platon, atunci cînd conceptele sale, arhetipurile – se dovedesc insuficiente, este constrîns să utilizeze procedeele artei retorice, precum sînt incomparabilele sale alegorii, fără egal în scrisul de totdeauna si de pretutindeni, în situatii similare filozoful francez apelează la analogii ample, în serii cu adevărat performante. Acest aspect literar, stilistic chiar, al scrisului său a si ocazionat unui universitar un studiu exceptional: Pierre-Alain Cahné, Un autre Descartes, le philosophe et son langage, Vrin, 1980. Dar în cele ce urmează nu despre virtutile artistice ale scrisului acestuia îmi propun să mă preocup, ci chiar de legătura sa directă cu lumea scriitorilor care i-au fost contemporani, si de o excelentă a sa literară, fără vreo legătură directă cu opera filozofică propriu-zisă. Fiindcă, pe un spatiu restrîns, Descartes a fost si el scriitor, exclusiv scriitor.
Mă voi referi în principal la relatia filozofului cu Jean-Louis Guez de Balzac si cu opera acestuia. Marele scriitor de scrisori, cum i s-a spus, si-a redactat dizertatiile sub formă epistolară. Născut la Angoulęme în 1597, el se stinge din viată la 8 februarie 1654. În anul 1624 îsi publică la Paris faimoasele Lettres du Sieur de Balzac. Încă la sfîrsitul secolului al XIX-lea, în cunoscuta sa Histoire de la Littérature française, Gustave Lanson afirma despre autorul acestora că nu-l mai citeste nimeni, si ce să mai zicem astăzi!, însă trebuie precizat de îndată că, în vremea cînd a apărut, tipărirea cărtii a fost un eveniment de scandal, întîmpinat cu atacuri puternice din partea unor contemporani precum: Părintele Garasse, Părintele Goulu si altii ca acestia. În apărare se ridică Descartes care scrie, în limba latină, o adevărată apologie a scriitorului, nepublicată imediat, dar care a circulat în copii manuscrise, purtînd titlul: Censura quarundam Epistolarum Domini Balzacii / Examinare a unor Scrisori ale Domnului Balzac. Avem de-a face cu o apologie si deopotrivă cu o exegeză simplificată a respectivei cărti, în care nu lipsesc cîteva aprecieri cu privire la stilul scrierii, căruia îi este remarcată puritatea de limbaj si despre care se apreciază că sînt motive să fie crezută drept excelentă tocmai întrucît este mai putin evidentă intentia de a face artă. În ansamblu, sustine Descartes, scrisorile sînt caracterizate de o elegantă si de o gratie asemănătoare farmecului unei femei înzestrate cu o frumusete desăvîrsită: „Est insuper elegantia et venustas, tanquam in perfecte formosa muliere pulchritudo” (AT,I,7, AM,I,31). Nu mai insist asupra faptului că autorul Epistolelor îi va dedica filozofului trei texte epistolare publicate mai tîrziu în cartea Socratele crestin, din 1657. Important este doar faptul că între cei doi are loc un schimb intermitent de scrisori, în care descoperim că serviciile erau reciproce, si că în aceste texte sînt exprimate timpuriu aprecieri care vor fundamenta gloria ulterioară a lui Descartes.
Desigur, stilul este adesea unul emfatic, pe gustul epocii respective, cu formule protocolare specifice, iar complimentele pe care si le adresează unul altuia trebuie luate ca tinînd mai degrabă de moda acelui timp si la lectură, dacă vrem să ne apropiem adevărul din text, este necesar să scădem ceea ce tine de politetea franceză asupra conventionalitătii căreia îi si atrage atentia filozoful altuia dintre corespondentii săi care nu avusese destulă precautie si luase la propriu ceea ce trebuia înteles doar la figurat. Pentru că filozoful stie prea bine să întoarcă foaia – cum s-ar spune, si din omul cel mai curtenitor devine transant si îi explică lui Beeckman că s-a lăsat păcălit de civilitatea, urbanitatea, politetea stilului francez: Sed te procul dubio Gallici styli fefellit urbanitas...(AT,I,156; AM,I,145; A,I,271). Si totusi, oricît de mult am lua cuvintele pline de căldură ale lui Guez de Balzac drept expresia acelei politeti franceze, mod elegant de a multumi pentru apologia filozofului, trebuie observată justetea unor aprecieri pe care le va confirma ulterior opera lui Descartes în chiar integralitatea ei. Fiindcă, în scrisoarea de multumire, 30 martie 1628!, asadar cu aproape zece ani înainte ca Descartes să-si publice prima sa carte, Discursul... însotit de eseuri, scriitorul nu doar că se arată la curent cu marile proiecte ale filozofului dar si găseste expresiile cele mai potrivite pentru a le numi, precum atunci cînd îi atrage atentia că cei care îl cunosc asteaptă cu nerăbdare acea HISTOIRE DE VOTRE ESPRIT (majusculele sînt ale lui Guez de Balzac). Si cu adevărat, ce altă denumire ar fi fost mai nimerită pentru ceea ce avea să fie Discursul privitor la metodă!? Iar altădată, după ce filozoful îi face – cum vom vedea – insistenta invitatie de a-l vizita în refugiul său din Olanda, autorul Epistolelor... îsi exprimă entuziasmul pentru eventualitatea de a-l vedea si de a îmbrătisa acest cap, care este atît de plin de ratiune si de inteligentă. Simti în aceste cuvinte că ceva temeinic se stia despre Descartes încă de la început, de pe cînd el încă nu devenise autorul vastei sale opere. Si scriitorul îsi exprimă apoi presupunerea că faimosul Zenon din antichitate va fi fost deopotrivă prezicerea tînărului aflat acum în Olanda, în viziunea apologetică a lui Guez de Balzac figura chiar a gînditorului antic este aceiasi cu a lui Descartes.
Cele două scrisori au fost redactate în limba franceză, în prima, Descartes se descrie pe sine cu destul de multă plasticitate, iar în cea de a doua, el face portretul Olandei, tara în care se refugiase pentru a se putea dedica mai în liniste cercetărilor sale si de stiinte dar si de metafizică. Cum în primul text Descartes se înfătisează lenevind în pat cîte zece ore pe zi, pasajul a fost pus în relatie cu o relatare a cuiva care a avut indiscretia de a-l urmări pe filozof, pe cînd se mai afla încă la Paris, si l-a descoperit rămînînd în pat tîrziu în zi, lucrînd fiind culcat. De fapt, acest stil de viată este oarecum o consecintă a unei copilării cu o sănătate precară, cînd copilul orfan de mamă este încredintat spre crestere unor rude, iar mai apoi la Colegiul iezuitilor din La Flčche, pe care l-a urmat, adolescentul beneficiază, datorită altei rude, de o situatie privilegiată în baza căreia era scutit de asprimile unui regim de internat. Important este aici faptul că apostolul rationalismului, proclamatorul claritătii se recunoaste pe sine ca jertfind langorii si reveriilor. Imaginea simplificată a filozofului ca apologet exclusiv al schemelor înghetate metafizico-matematice este corectată de atari detalii biografice care par a sugera că visarea, reveria nu sînt prohibitive fată de ratiune, ci mai degrabă îi sînt acesteia izvor, poate chiar bază vitală.
Cît despre pretentiile filozofului, din cea de a doua scrisoare, cum că în Olanda nu îl observă, nu îl ia nimeni în seamă, realitatea ulterioară va dezminti cu violentă atari iluzii. Nu doar că va fi luat în seamă, ci chiar va fi urmărit si hărtuit cu destulă vehementă. Să mai notez că editorii au observat că, atunci cînd se referă la un canal care ar putea fi provocator de reverii, Descartes împrumută fraza din scrierea celui căruia îi scrie. E o formă aluzivă, plină de delicatete, de a-i capta acestuia bunăvointa. Au folosit si altii procedeul pentru a intra în gratiile celor cărora li se adresau. Cînd Petre Tutea i-a scris (Vorba vine!, fiindcă doar a dictat-o) o scrisoare lui Cioran, a făcut-o utilizînd destule dintre ticurile verbale din scrisul prietenului său refugiat la Paris.
 

 

Descartes lui Balzac (AT,I,196-199; AM,I,185-186; A,I,288-290) 
Amsterdam, 15 aprilie 1631

Domnule,
Pe cînd mai erati la Balzac, chiar stiind că orice altă preocupare decît cea cu privire la propria persoană vă este inoportună, dacă as fi crezut că trebuie să rămîneti acolo atît de mult timp pe cît ati făcut-o, nu m-as fi putut împiedica să vă trimit uneori cîteva neîndemînatice salutări. Dar, avînd onoarea de a primi una dintre scrisorile voastre, prin care m-ati făcut să sper că veti fi curînd la Curte, mi-am făcut ceva scrupule ca să vă tulbur odihna pînă si în pustietatea aceea, si am crezut că este mai bine să astept să vă scriu după ce veti fi plecat; aceasta m-a făcut să amîn de la o navetă la alta, vreme de optsprezece luni, ceea ce  nu aveam intentia să amîn mai mult de opt zile; si astfel, fără să mă fi obligat, v-am scutit în tot acest timp de inoportunitatea scrisorilor mele. Dar, întrucît acum sînteti la Paris, trebuie să vă cer partea mea din timpul pe care ati hotărît să îl pierdeti la întîlnirea cu cei care vor veni să vă viziteze, si să vă spun că de doi ani de cînd sînt plecat, nu am fost nici o singură dată tentat să mă întorc, decît acum cînd mi   s-a transmis că sînteti acolo. Iar această veste mi-a dezvăluit că undeva într-altă parte as putea fi acum mai fericit decît sînt aici; si dacă ocupatia care mă retine aici nu ar fi, după sărmana mea apreciere, cea mai importantă în care as putea fi vreodată întrebuintat, singură speranta de a avea onoarea conversatiei voastre, si de a vedea în fata mea cum se nasc în mod natural acele cugetări puternice pe care le admirăm în lucrările voastre, acestea ar fi suficiente pentru a mă face să pornesc la drum. Vă rog să nu mă întrebati care poate fi această ocupatie pe care o estimez a fi atît de importantă fiindcă mi-ar fi rusine să v-o spun; am devenit atît de filozof încît dispretuiesc cele mai multe dintre lucrurile care sînt de obicei pretuite, si le pretuiesc pe altele cîteva, despre care nu există obiceiul de a face caz de ele. Cu toate acestea, pentru că aveti păreri extrem de îndepărtate de cele ale oamenilor de rînd, si pentru că mi-ati mărturisit adesea că mă apreciati cu mult mai favorabil decît merit, nu voi ezita să vă întretin într-un mod mai deschis, cîndva într-o zi, dacă aceasta nu v-ar fi dezagreabil. Pentru moment mă voi multumi să vă spun că, fată de cum m-ati văzut altă dată dispus să o fac, acum sînt mult mai înclinat să nu scriu nimic. Iar aceasta nu pentru că nu fac mare caz de reputatie, atunci cînd esti sigur că o obtii bună si mare, asa cum ati făcut; dar pentru una mediocră si nesigură, cum as putea spera eu, o estimez cu mult inferioară tihnei si linistii spiritului pe care  le am. Aici dorm în toate noptile zece ore fără ca vreodată să mă trezească vreo grijă; după ce somnul mi-a plimbat multă vreme spiritul prin crînguri, grădini si palate fermecate, unde trec prin toate plăcerile care sînt imaginate în basme, pe nesimtite amestec reveriile zilei cu cele ale noptii; iar cînd îmi dau seama că m-am trezit,  aceasta-i doar pentru ca multumirea mea să fie încă si mai perfectă, si ca să participe la ea si simturile mele; fiindcă nu sînt într-atît de sever încît să le refuz orice lucru pe care un filozof si-l poate permite fără să-si ofenseze constiinta. În sfîrsit, nu-mi lipseste aici nimic decît dulceata conversatiei voastre; iar ea îmi este atît de necesară pentru a fi fericit, că putin a lipsit ca să mă rup de toate planurile mele, pentru a veni să vă spun cu gura că din toată inima sînt
Domnule,
umilul si supusul vostru servitor,
Descartes

 

Descartes lui Balzac (AT,I,202-204; AM,I,189-191; A,I,291-293)
Amsterdam, 5 mai 1631

Domnule,
Cînd am citit în scrisoarea voastră că aveti de gînd să veniti aici, mi-am dus mîna la ochi să văd de nu cumva dorm; si chiar si acum încă nu îndrăznesc să mă bucur de această veste decît de parcă doar as visa. Si nu cred că ar fi o mare ciudătenie faptul că un spirit, mare si generos precum al vostru, nu se poate acomoda la aceste constrîngeri servile la care esti obligat la Curte; si întrucît mă asigurati în modul cel mai serios că Dumnezeu v-a dat inspiratia de a părăsi viata laică, cred că as păcătui împotriva Spiritului Sfînt dacă m-as strădui să vă deturnez de la o atare hotărîre sacră.
Ba chiar ar trebui să-mi iertati zelul cu care vă îmbii să alegeti Amsterdamul ca loc al acestei retrageri din lume si să-l preferati, nu am să vă spun că nu numai tuturor mînăstirilor de capucini si de oricare alt ordin călugăresc, în care se retrag oameni de toată isprava, dar si tuturor asezărilor cele mai frumoase din Franta si din Italia, chiar si acelui celebru Ermitaj în care ati fost anul trecut. Oricît de perfectă ar putea fi o casă de la tară, îi lipsesc întotdeauna o infinitate de comodităti, care nu se găsesc decît în orase; iar solitudinea sperată pentru acolo, tocmai acolo nu se găseste nici odată în mod desăvîrsit. As vrea desigur să aflati un canal capabil să-i facă să viseze pe cei mai mari oratori, si o vale atît de singuratică încît să le poată inspira emotie si bucurie, dar mai degrabă se poate lesne întîmpla să aveti si destui vecini neînsemnati care vă vor inoportuna adesea si ale căror vizite sînt încă si mai incomode decît cele pe care le primiti la Paris. Pe cînd în acest mare oras în care mă aflu, neexistînd nici un om, cu exceptia mea, care să nu practice negustoria, fiecare este atît de preocupat de profitul său, încît as putea să  rămîn toată viata fără să fiu văzut de cineva.
Mă pot plimba în fiece zi prin aglomerările unui popor numeros cu tot atîta libertate si împăcare precum o puteti face pe aleile voastre, si nu-i bag în seamă pe oamenii pe care îi văd decît as proceda cu arborii care se întîlnesc în pădurile voastre si cu animalele care le străbat. Pînă si zgomotul vălmăsagului lor nu îmi întrerupe reveriile decît ar face-o acela al vreunui pîrîu. Iar dacă uneori prind a mă gîndi la actiunile lor, o fac cu aceeasi plăcere pe care o resimtiti privindu-i pe tăranii care vă cultivă cîmpurile; fiindcă văd că toată munca lor slujeste la înfrumusetarea locului asezării mele, si la a face să nu-mi lipsească nimic. Căci, dacă e o plăcere să vezi fructele crescînd în livezile voastre, si să fie abundentă pînă peste cap, veti crede oare că nu e o plăcere tot atît de mare să vezi sosind aici corăbiile care ne aduc din belsug tot ceea ce produc Indiile si tot ceea ce este mai deosebit în Europa? Care alt loc ar putea fi ales în restul lumii în care toate comoditătile vietii si toate ciudăteniile pe care ti le-ai dori să fie asa de usor de procurat ca aici? În care altă tară poti să te bucuri de o libertate atît de nestirbită, unde să poti dormi cu mai putină îngrijorare, în care există întotdeauna militari gata pregătiti pentru a ne păzi, în care otrăvurile, trădările, calomniile să fie mai putin cunoscute si unde să fi rămas mai mult din resturile nevinovătiei străbunilor nostri? Nu înteleg cum puteti iubi atît de mult aerul din Italia pe care respirîndu-l respiri adesea si ciuma, si unde întotdeauna căldura zilei este insuportabilă, răcoarea serii nesănătoasă, iar bezna noptii ascunde hotiile si pe criminali. Iar dacă vă temeti de iernile Septentrionului, spuneti-mi ce umbre, care evantai, ce fîntîni vor putea tot atît de bine să vă ferească la Roma de incomoditătile căldurii, precum vă vor feri aici de frig o sobă si un foc strasnic?
În rest, vă spun că vă astept cu o mică culegere de reverii, care poate nu vă vor fi dezagreabile; si fie că veti veni sau că nu veti veni, voi fi întotdeauna cu pasiune, etc.