(Cînd, chiar la început, am stabilit ca această colaborare la prestigioasa revistă din Iasi să stea sub titlul general de Scrisori din Bucuresti, am presupus că lună de lună voi relata despre un mare eveniment cultural din capitală: un spectacol de teatru, unul de operă sau de balet, vreun concert, o eventuală lansare de carte, o expozitie. Dar asa s-a întîmplat ca, în tot acest răstimp, de peste patru ani, să nu fi avut loc pe malul Dîmbovitei niciun eveniment mai acătării, sau poate, de va fi fost totusi vreunul, nu am fost eu în stare să-l sesizez, să-i identific eventualele dimensiuni exceptionale. Si iată acum, după atîta amar de vreme, acel asteptat eveniment:)
Tocmai în mijlocul, la răscrucea, în crugul de pe bolta anului acesta, s-au fost întrunit conditiile unui fapt iesit din comun. Bătrîna sală Dalles, care zăcea de două decenii în paragină, prin găzduirea marii expozitii a pictorului Vladimir Zamfirescu, si-a inaugurat ceva ce s-ar putea să fie în istoria ei o nouă etapă a unei vieti de fast si de prestigii. Cu această ocazie s-a desfăsurat un vernisaj ca în vremurile bune, cu defilarea prin fata tablourilor a unei protipendade cum nu părea să mai existe în tara noastră, cu explozie de lumini, cu discursuri sobre si cu remarcabil bun-gust. Atîtea cîte sînt, presupuse personalităti ale artelor au onorat, cum se spune, cu prezenta lor bătaia de gong a expozitiei acestui pictor, punct de vîrf în ierarhiile artelor plastice de azi din tara noastră.
Dar, deoparte lăsînd aspectele acestea de pură mondenitate, fie si de coloratură culturală, să precizez de îndată că tocmai pentru a da seama de amplitudinea expozitiei găsesc necesar să utilizez cu privire la autorul tablourilor expresia: ultimul pictor, si o formulez în sensul în care s-a spus despre unul sau despre altul dintre gînditorii mai semnificativi din modernitate că ar fi unul sau altul dintre ei ultimul filozof. Tot asa cum despre cutare vast poem s-a afirmat că este ultimul poem al poeziei. Se întîmplă astfel pentru că, de un secol, două încoace, trăim ca pe o vlăguire definitivă constiinta că ceva s-a sfîrsit pentru totdeauna, că în cele mai diverse domenii asa cum a fost, asa nu mai poate fi. Asistăm la scufundarea unor spatii consacrate ale spiritului în propria lor inertie, din ele rămînînd cel mult o istorie, o eventuală exegeză a ceea ce au parcurs prin veac. Eforturile care, vreme chiar de milenii, se canalizau spre întemeieri metafizice, se revarsă astăzi înspre zone conexe ce tin de multele sociologii sau de recenta politologie, explicarea lumii fiind asteptată decît dinspre filozofie mai degrabă si mai cu sperantă de la domeniile adiacente acesteia. Faptul este tot pe atît de evident, desi într-alt mod, în cazul poeziei. Si tocmai în legătură cu metamorfozele acesteia este elocvent felul în care Constantin Noica se îndoia de valoarea poetilor care îi erau contemporani sub motivul că nu cunosc versificatia clasică. Filozofului i se părea de neacceptat faptul că ei ignorau toate acele atît de numeroase si de diversificate tipuri de a alcătui versul din silabe fixe si accentuate totdeauna la intervale prestabilite. Dar modului antic al lirei i-a succedat, odată cu barbaria ce s-a instaurat peste lume, versul în metrică populară, sunînd din clopoteii rimelor, o formă pentru început mai putin savantă si care s-a complicat cu timpul pînă la exces si eruditie. În continua decădere a civilizatiei si a rafinamentului, care au cedat mereu barbariei pînă cînd la rîndul ei aceasta slefuindu-se a lăsat locul unora si mai inculti, tocmai astfel a urmat la rînd versul liber si apoi nici măcar atît. Vom întelege mai bine ce se întîmplă dacă vom lua seama că, în felul ei specific, poezia este Frumoasa fără corp de care se îndrăgosteste tînărul Miron, din cunoscuta poemă. Poetii au fost nebunii care prin milenii s-au străduit să-i facă aceleia vizibilă frumusetea, fie si doar printr-un trup de împrumut. Ut pictura poesis, De la musique avant toute chose. Tot atîtea ipoteze improprii, tehnici de captare a provizoratelor repede căzute în abandon. Trăim momentul în care toate propunerile de alternative par a fi fost epuizate. Cel putin pentru un timp, poezia a devenit imposibilă.
Dar nu doar poezia, ci despre toate manifestările spiritului se dovedeste pînă la urmă că apartin exclusiv inefabilului, a cărui formulă dacă ar putea fi vreodată exprimată atunci el s-ar spulbera definitiv. Cînd cineva ar sti cu adevărat cum se face capodopera, atunci s-ar surpa în neant însusi domeniul căruia aceasta ar fi urmat să-i apartină. Nu alta este situatia picturii, a celor care se numeau pînă nu demult artele plastice, iar acum în mod semnificativ degradate la a nu mai fi decît arte vizuale, fiindcă uleiului pe pînză i-au fost substituite tot alte si alte forme de vizualitate, mai complexe sau mai simple după puterile artistului producător de opere. A urmat o enormă proliferare de moduri aberante de exprimare. Gem muzeele lumii de atîtea capodopere, se prăbusesc rafturile din depozite sub greutatea atîtor producte artistice. La ce bun altele si altele, aproximativ asemănătoare? Într-adevăr, miscarea negatoare este îndreptătită, cu atît mai mult cu cît ceea ce părea a fi tinta picturii, scopul ei cel mai din înalt, să-i oglindească lumii imaginea, poate fi atins prin mijloace electronice la performanta cărora nici măcar nu visau maestrii de odinioară.
Dar în tot acest urias vuiet nihilist, pornit să conteste totul, epuizîndu-se complet în negatie, ce ai mai putea face ca să fii si tu cel putin vizibil, dacă nu cumva chiar original? Solutia aleasă de Vladimir Zamfirescu este una maximă, aceea de a fi pictor într-un moment în care aproape toată lumea care mai apartine breslei refuză să mai fie. Iar el să fie pictor nu oricum, ci în chip exemplar, cu o inteligentă si cu o măiestrie iesite din comun. Într-o lume complet nebună din temelii pînă în apogeu, ce poate fi mai excentric decît să fii normal, un om cumsecade, să îti refuzi eventuala conditie negatoare?!
Asadar, în răspăr cu moda, Vladimir Zamfirescu a ales să fie ceea ce, fie din lehamite, fie din neputintă, fie din convingerea că în lume este prea tîrziu pentru astfel de zădărnicii, nimeni nu mai ambitionează să fie. Bineînteles, nu un pictor de rînd, ci unul exceptional, un adevărat maestru care îsi dezvăluie opera cu aplomb, cu eruditie, cu sarcasm. El face pictură pentru că ceea ce are de comunicat, id est: de dezvăluit, nici nu poate fi comunicat altfel decît prin intermediul picturii. Iar în aceasta a ajuns la atari performante încît face totul ca în joacă, de parcă ar glumi, de parcă nici nu s-ar prea lua în serios, mai si ironizîndu-si privitorii cărora le întinde capcane.
Cea mai importantă ironie cu care pictorul îsi sfidează vizitatorii expozitiei este tematica lucrărilor sale. Ea este preponderent din domeniul culturii, si în legătură cu ea îndeosebi scriitorii, cei care prin profesie sînt familiari ai cuvîntului, tocmai ei sînt victimele cele mai sigure, gata mereu cum sînt să translateze în cuvinte ceea ce văd pictat. Nimic mai inadecvat decît aceste relatări a ceea ce presupunem că a pictat autorul tablourilor, să povestesti prin intermediul cuvintelor tale ceea ce îti închipui că a vrut pictorul să vezi în tabloul lui. Desigur, Vladimir Zamfirescu este instruit cultural ca nimeni altul din breasla sa si, comentatorilor săi locvaci, despre temele anuntate el le-ar putea anexa adevărate liste bibliografice, coplesindu-i cu eruditie, precum de exemplu dacă ar adăuga celor două apartii în tablourile sale ale lui Don Quijote nu doar textul lui Cervantes, ci si exegezele unor Miguel de Unamuno, José Ortega y Gasset, Salvador de Madariaga, Ramiro de Maeztu si atîtia altii. Sau, în cazul Cărtii sfinte, el ar putea proceda ca altă dată un reputat intelectual german care, atunci cînd i s-a atras atentia că este incorect să denigreze o carte pe care tocmai recunoscuse că nu a citit-o, a replicat cu sarcasm: Ce contează că nu am citit-o, cînd a citit-o bunicul meu! Tot astfel, Vladimir Zamfirescu ar putea răspunde că nu doar el, nu doar bunicul lui, ci chiar adînc în genealogia proprie stră-stră-străbunicii lui erau cum nu se poate mai familiari cu textele sacre. El reprezintă cazul extrem al unei flori supreme si ultime a unei aristocratii rurale si cărturăresti din acest spatiu locuit de români. Si tocmai prea adînca sa culturalitate, familiaritatea cu izvoarele mari ale spiritualitătii îi îngăduie să aibă cu temele exterioare ale tablourilor sale o comportare nu rareori de-a dreptul sarcastică, în cazul temelor care tin de credintă dusă pînă la ireverentă, pînă în vecinătatea persiflării. Cu adevărat, teologii care i-au respins pictura bisericească, vor fi fost poate îndreptătiti în critica lor nu doar pentru că pictorul nu a respectat întotdeauna erminiile consacrate, ci pentru că în subtextul operei sale pîndeste ascuns spiritul ironic la adresa unor figuri oricît de solemne. E suficient pentru a întelege aceasta să privim cum rezolvă pictorul teme biblice precum Cain si Abel, într-un loc subliniind prin revărsarea de culoare o suprematie a celui consacrat vinovătiei, iar altă dată cei doi sînt în viziunea acestui autor doi frati siamezi, ca si cum pe fiecare, cel putin initial, crima si sfintenia l-ar locui deopotrivă. E o viziune nu doar realistă, ci de-a dreptul sarcastică pînă în marginea blasfemiei.
Se explică această atitudine nu neapărat ca fiind iconoclastă, cît prin faptul că pentru pictorul în cauză temele anuntate nu au absolut nici o importantă, fiind pentru el mai degrabă simple pretexte, iar în această calitate a lor, de simple pretexte, pictorul nu le ia din cultura scrisă propriu-zisă, ci din pictura care l-a precedat. Ele sînt toposuri, locuri îndelung frecventate de marii maestri, tinînd de modul profund în care Vladimir Zamfirescu concepe pictura, pentru el aceasta fiind primordială. Dacă si aici importante ar fi mai degrabă ideile, cuvintele, conceptele, atunci, cum era atît de bine înzestrat ca formatie intelectuală, nimic nu l-ar fi oprit să se exprime pe sine în scris, elaborîndu-si gîndirea în tomuri de metafizică, în eseuri sau în vaste poeme. Nu avem în lume o singură realitate si un număr oarecare de limbaje pe care le utilizăm în functie de înzestrarea fiecăruia dintre noi, iar mai apoi cei mai familiari cu lexicul vin si ne relatează despre ce este vorba în cutare tablou, în cutare piesă simfonică, în acel dans anumit. Astfel se întîmplă doar cu scriitorii narcisiaci, gata oricînd să identifice presupusa epică din tablou, dacă acel care scrie comentariul este prozator, sau metafora, dacă e poet. Si tot astfel si la alte cele cîteva variante perechi. Iată!, figura lui Dumnezeu teologii au tălmăcit-o în cuvinte oloage cu care au desenat imaginea lui de tot simplă, cît să încapă si în mintea celui estropiat cu gîndirea. Poate că acelasi si poate nu tocmai acelasi Dumnezeu este prezent în intelectul constructorului de viziuni metafizice. Cît despre pictor, este sigur că el vede alt versant al dumnezeirii decît cel pe care îl vedem si noi, oamenii de rînd. În aceasta constă avantajul conditiei pictorului, că el vede ceea ce nu avem cum vedea noi, cei multi. Si nu doar că vede, dar ne si dezvăluie nouă, orbilor, ceea ce numai lui i-a fost dat să vadă. E o aură a dumnezeirii pe care o arată lumii cei care au rarul har al picturii.
Asadar, ca si poezia, si pictura este doar o Frumoasă fără corp, căruia pictorul trebuie să-i dea cu împrumut un trup. Tocmai în acest sens tematica anuntată prin titlul lucrărilor este ultimul lucru care ar fi important pentru pictor. Întîmplător, cum am spus, Vladimir Zamfirescu, exceptional si din punct de vedere intelectual, ar putea sustine cu brio exegeze prin marile teritorii ale spiritualitătii. Dar nu aceasta este tinta lui, adică să gloseze prin imagini pictate despre mari teme culturale. O atare întreprindere o priveste mai degrabă cu ironie. În fapt el împrumută, nu din cultura scrisă, ci de la marii maestri ai picturii atari teme consacrate pe care le rezolvă apoi polemic fată de precedente. Într-un fel el procedează ca altă dată Shakespeare, care si acela lua adesea piese de teatru compuse de altii, pe care le rescria. Mai e oare nevoie să precizez că abia prin rescrierea shakespeariană acestea deveneau cu adevărat geniale, că geniul lor venea tocmai din rescriere?!
Există în expozitie un detaliu care semnalează la cît de mic pret îsi tine pictorul temele tablourilor sale: faptul că ele, ca teme anuntate prin titlu, se repetă, as spune că nu cu indiferentă ci de-a dreptul cu sarcasm, fiindcă astfel avem la pictură Picasso I, II; Dansatoare pe sîrmă I-IV; Don Quijote I, II; Ria I, II; iar la desen si colaj Moartea lui Petre Tutea I-IV; Proiect pentru un aparat de zburat I-X; Infernul. Divina Comedie I-III; Sodomaice I-VIII. Aceste repetitii nu divulgă o sărăcie tematică ci o radicală deplasare de accent creativ. Nu tema este importantă, ea este mai degrabă doar pretext, ci numai pictura, mereu pictura cu problematica ei, întotdeauna si în exclusivitate pictura. Faptul acesta mai este semnalat încă într-un fel. Sînt aduse prin mari tablouri ca prezente pictate trei figuri tutelare ale artei pe care o profesează cu atîta devotament si Vladimir Zamfirescu. E vorba de El Greco, Picasso si, altă dată, Stefan Luchian, adică Zugravul. Iar acestora le sînt relevate cu predilectie două detalii anatomice: ochii si mîinile, de fapt doar mîna, cea care pictează. Ochii halucinanti ai lui Picasso, de parcă tocmai ar vedea cum îl înconjoară cu sarabanda lor diavolii lumii; ochii enormi ai lui El Greco privind prin timp pînă în clipele Facerii. Este încă o dată subliniată picturalitatea exclusivă a operei lui Vladimir Zamfirescu. În felul său, el este un savant al picturii    într-un continuu dialog cu marii maestri ai artei sale. Cu ei, exclusiv cu ei dezbate probleme de tehnică a picturii, puneri în pagină, alegerea luminii, unghiul de abordare, perspective imposibile, anamorfoze, tusele de culoare prin care să fie dezvăluit subiectul. Ele sînt importante, repet: subiectul este doar pretext! Sîntem, pe neobservate, purtati prin labirintul unui discurs erudit despre puterile picturii, în care ne sînt dezvăluite noi alăturări de culori, jocul aproape matematic al nuantelor, explorarea unor noi puncte de observare a realitătilor lumii. Privind tablourile lui Vladimir Zamfirescu avem privilegiul de a vedea figurile acesteia din puncte inaccesibile omului, cum numai îngerii o pot vedea sau poate doar Dumnezeu. Rareori s-a întîmplat, si din cîte stiu niciodată la noi, ca un artist să aibă un atît de amplu acces la realitatea arhetipală a artei sale.
Aproape de capătul acestor consideratii, gîndindu-mă la relatia pictorului cu lucrul său, lucrul – în sens absolut, îmi vin în minte versurile poetului din poezia trivializată ca romantă: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Si plini de suferinti,/ Ce mi-i lăsară din bătrîni / Părintii din părinti”. Si ochii lui Vladimir Zamfirescu nu sînt dintre cei obisnuiti cîtă vreme în ei s-a adunat tocmai forta de a  vedea, mostenită „din părinti”. E însusi văzul ca mostenire genetică, o atitudine ca un dat transmisibil. Una dintre cele mai stranii picturi din expozitie poartă chiar acest titlu: Tatăl pictorul, adică nu tatăl pictorului, al artistului, cum adesea se mai întîmplă prin picturile lumii, nu!, ci de-a dreptul tatăl pictorul. Fiindcă, asa cum ne dezvăluie un curriculum vitae, dintr-un album editat de Institutul cultural român, părintele său, alungat din propria uzină în care a fost nu doar unul dintre proprietari, ci si întîiul ei specialist, rămas apoi timp îndelungat somer   s-a zbătut să-si întretină familia pictînd. Portretul pe care i-l face în amintire fiul ajuns mare maestru este un adevărat encomion, o laudatio funerară care pune în evidentă bărbătia celui care pictează, creatia ca salahorie, ca si cum cel care i se dedică s-ar supune unei munci fizice de infern. Se întîmplă de parcă autorul, împrumutînd chipul tatălui său, si-ar face siesi un portret în ipostază de ocnas al artei. Iar cît o priveste pe mama artistului, si aceasta este aici prezentă cu niste autoportrete deloc flatante, îndeosebi de ar fi să le confruntăm cu desenul în amintire al fiului pictor si cu fotografia aceleiasi persoane, fotografie ce o înfătisează strălucitor de frumoasă. Încît putem presupune că dacă de la tatăl său pictorul a mostenit o devotiune a muncii, în schimb, pe linie maternă, s-a ales cu autoironia fină însă necrutătoare. Fiindcă asa se înfătisează pe sine Vladimir Zamfirescu, cu subtire desconsiderare, cu o neluare a sa în seamă, introducînd în potretele pe care si le face mici detalii care sfidează solemnitatea.
Mai deloc conventional, admonestînd marile teme biblice pînă în marginile blasfemiei, autorul expozitiei este caracterizat de o altă religiozitate, mai deloc bisericească, nepreaavînd de-a face cu cărtile, în ciuda unor aparente contrare nici măcar cu Cartea sfîntă, si totusi e o mistică insinuată pretutindeni în tablourile sale si îndeosebi în atitudinea fată de profesie. Trupul si Fiinta este titlul proclamat al expozitiei, de fapt probabil al întregii sale opere. Trupul în întelesul în care această pictură este la primul ei nivel prin excelentă antropomorfă, figura omului fiind mai pretutindeni prezentă. Dar în ea e un om mereu persiflat, cu oricîtă performantă mimetică descris, totusi important doar în aparentă, fiindcă întotdeauna alături de el, înconjurîndu-l adesea ca un nimb, este Fiinta, adică dumnezeirea. Vladimir Zamfirescu este un virtuos al artei sale, începînd chiar de la acest prim aspect, cel pur fotografic, asemănările dintre subiectii abordati si imaginea lor pusă pe pînză fiind flagrante. Însă întotdeauna nu trupul este important, ci ceea ce îl însoteste, poate însusi Dumnezeu, dar un Dumnezeu nonfigurativ, culoare curată si inedită, ceea ce noi nu vedem nicicum si pictorul are generozitatea să ne arate si nouă. Caracterul mistic tine asadar de picturalitatea coplesitoare a acestor lucrări, autorul lor fiind cu adevărat un savant al meseriei sale. Iată, în cele două portrete ale Doamnei sale, Ria I si II, dincolo de figura propriu-zisă, se află fundalul arzător, profund, pe care îl încadrează ca un accent enorm ramele baroc opulente, reverberînd, amplificînd sentimentul. Tocmai în acest sens, pictorul este cel mai la el acasă în lucrările cu subiecte umile, minime, în care picturalitatea se dezlăntuie patetică, desfrînată, acaparatoare de pînă peste orice margine. E o orgie a culorilor, tresaltă nestăvilită creatia demiurgului îndeosebi în tablouri precum Pomona, Taur murind, Menine la scăldat, Vaci, Două capre, În pădure. O adevărată minune este tabloul numit Fetele lui Lot în care fără nici cea mai infimă obscenitate, exclusiv prin descrierea zvîcnirii unor pulpe, prin textura carnatiei înfătisate, lascivitatea este ridicată la nivelul sfinteniei. Numai vechii indieni mai stiau pînă într-atît că sexualitatea este de domeniul cel mai curat al divinului. Performanta tine aici de forta artistului de a sugera doar, voluptuoase pulpele în zvîrcolire se divulgă tot atît de pregnant pe cît atunci cînd după cîteva milenii arheologii, descoperind prin săpăturile lor coapsa sculptată a unei femei, nu au nevoie de alte indicatii, precum ar fi o inscriptie, pentru ca din simpla ei volumetrie să o identifice ca apartinînd unei zeite.
Pe de altă parte, religiozitatea pictorului, caracterul său profund mistic, accentuat ortodox, este marcat cu greutate maximă de pozitia, de raportul său cu profesia. E aici o smerenie acută, o putere de a coborî în umilinta cea mai profundă a profesiei, pînă unde artisticul se realizează mai presus de toate doar prin mestesug, un mestesug însusit pînă în cotloanele lui cele mai secrete si manevrat imperial. Din cele trei îndemnuri ale lui Brîncusi, cel care spune că artistul trebuie să muncească precum un sclav, îndeosebi acela este ilustrat aici. Si cu deosebire partea de grafică si de colaje a expozitiei cuprinde demonstratii de adevărate prestidigitatii ale mesterului, ale profesorului universitar, ale unui adevărat profesor de artă plastică. Ca de exemplu, o hîrtie netrebnică, îngălbenită de vreme, o foaie ruptă dintr-un caiet scolar, în care un copil cu totul la început, chiar de pe cînd învăta să scrie primul lui cuvînt o-i, adică oi, ba chiar s-a străduit si a desenat animalul numit, în mod postis, cu cea mai tremurată de emotie linie, aceasta ar putea să-l emotioneze doar pe fostul copil, si cel mult pe cei din preajma lui, însă Vladimir Zamfirescu respectiva foaie de caiet scolar o prinde în spatiul unei ample hîrtii de fabricatie manuală, de un alb orbitor, cu marginile zdrentuite, în puternic contrast al culorilor, între albul de fundal si galbenul relicvei, totul asezat în paspartu si mai apoi înrămat. Performanta tine aici nu de tematică, nici de îndemînarea desenului, a imaginii propriu-zise, ci exclusiv de uimitoarea stiintă a alegerii materialelor, a finului raport cromatic dintre nuantele acestora si din stabilirea dimesiunilor fiecăruia dintre cele care concurează la realizarea efectului artistic. Sînt pur-si-simplu vide demonstratii de ingeniozitate artistică, de mestesug, de măiestrie în cel mai plenar sens al cuvîntului. Atît de uimitor este aici efectul de artă, încît cum nimic tematic nu tulbură relatia privitorului cu opera plastică, acesta poate savura din plin bucuria artistului care îsi desfăsoară creatia ca un zeu inconstient care mai degrabă se joacă doar făcînd lumea.
Tot în linia acestei insistent semnalate prevalente a valorii plastice, exclusiv plastice, trebuie amintite si somptuoasele ilustrări ale unor celebre texte, din Biblie în cazul celor opt numite Sodomaice, sau a celor trei care sînt legate de Infernul lui Dante. Aici, într-o primă instantă parcă am fi coplesiti tocmai de subordonarea tematică, cu atît mai mult cu cît în desen autorul a introdus scris de mîna sa si textul pe care pretinde că-l comentează grafic. Numai că acest text, în cazul fiecărei grafici, nu este mai mult de descifrat decît desenul propriu-zis cu care el face corp comun, alcătuind împreună, siruri de litere scrise de artist, imagini desenate mărunt de el, alcătuind un corp comun uimitor de unitar, ca o plasă în ochiurile căreia se înlăntuie litere si desene, o simplă tesătură ca o vrajă, ca un descîntec care te subjugă cu totul.
Dar expozitia în întregul ei nu este doar pictură, în exclusivitatea absolută a genului, ci pictorul si-a îngăduit, el sarcasticul si-a îngăduit si o minimă desfăsurare mai personală, o manifestare de lirism. A făcut aceasta cu referire la intimitatea sa sentimentală evocîndu-si părintii doar în contextul unor demonstratii de măiestrie si a ilustrării unor teze de estetică personală a picturii. Celor doi, tatălui si mamei, pictorul   le-a mai alăturat în această expozitie încă două prezente semnificative pentru structura sa: Nichita Stănescu, cu care a fost vecin, copilărind împreună pe aceeasi stradă din Ploiesti si frecventînd aceleasi scoli, si pe care îl si numeste după numele din foaia matricolă: Hristea-Nichita Stănescu, ca pentru a marca o familiaritate de dincolo de tinuta socială a sa si a poetului. Remarcabilă este în acest caz nu atît asemănarea, si Vladimir Zamfirescu este pur-si-simplu un as ce dovedeste o îndemînare în stare să umilească electronica cea mai performantă în a copia un chip, iar capul poetului înfătisat aici, întru totul adecvat figurii cunoscute, prin părul rebel seamănă în mod stupefiant cu chipul lui Rimbaud surprins, într-un tablou celebru, înghesuit la un colt de masă de cafenea parisiană, ploiesteanul desigur îmbătrînit si mai si dotat cu o mustată. Remarcabilă este asadar nu fata poetului – performantă, nici vorbă! –arătată în toate detaliile, cît îndeosebi silueta lui diformă, desenată cu doar două linii tremurate, evocatoare a figurii ultime a aceluia. Ce mai ploiesteni au fost cei doi, poetul si pictorul, două figuri proiectate definitiv pe ecranul vesniciei, mostenitori ai marelui patron al orasului, sarcastici ca si el si în interior tot ca el topindu-se de atîta duiosie la adresa lumii!
Al doilea personaj definitoriu pentru configuratia pictorului este cel din cele patru lucrări asezate sub titlul Moartea lui Petre Tutea. Sînt, de fapt, patru desene, desfăsurare de linii înfrigurate care mărturisesc despre sfîrsitul marelui bărbat. E o stenogramă a unei morti si de fapt o elegie, adică un cînt funebru în memoria bătrînului gînditor. Privindu-le simti palpitul, spaima că în clipa următoare nu vei mai avea ce să vezi. Chipului atît de expresiv al lui Tutea îi este surprins profilul încordat, nasul acvilin, fruntea, gura care va amuti. De fiecare dată în cele patru minime desene conturul figurii este descris dintr-o singură linie, însă o linie de maximă expresivitate, adunată strîns ca într-un resort de otel, care se destramă spulberîndu-se în patru etape, tot atîtea cîte si desene.
Insul însusi, autorul lucrărilor, este de o distinctie socială fără egal, apartinînd unei rase superlative, purtînd prin lume o incredibilă elegantă, personalitate magnifică într-o lume scufundată în anonimat.