Cine, în ce sens si în ce măsură mai poate fi astăzi, cu adevărat, interesat de poetul Ion Barbu, de matematicianul Dan Barbilian? Poezia lui care, îndată după aparitie, a reprezentat codul secret prin care se recunosteau între ei cîtiva aristocrati ai spiritului, parola prin care se selectau detasîndu-se astfel de cei înrobiti lipsei de cultură estetică, acea poezie a fost mai apoi obligată să suporte, în mod insistent si repetat, agresiunile unor exegeti de profesie care s-au străduit să deschidă hoteste lacătele ei menite a rămîne închise definitiv. A urmat malaxorul comentariilor scolare cu rezultatul sigur de a o face hidoasă în ochii celor multi. Să ne imaginăm pentru o clipă ce efect extraordinar ar putea să aibă respectiva poezie asupra cuiva, perfect instruit din punctul de vedere al esteticii moderne, al poeticii de ultimă oră, si care ar avea sansa de a nu fi trecut prin tot acel calvar al comentariilor critice, de specialitate si scolare, si ar fi beneficiarul unui prim contact cu această lirică, neprevenit prin nimic, izbit direct de toată colosala ei prospetime genuină. Cît de insolită, cît de exotică i-ar apărea ea aceluia?! Abia un atare ins ar putea să realizeze în ce constă valoarea ei, ca efect al măiestriei artistice, dar si al metafizicii incluse.
 Un eveniment, benefic pentru respectiva operă poetică, a avut loc în ultimul timp si el trebuie semnalat ca atare. Mă refer la publicarea unei ample culegeri, (două volume de aproape 2500 pagini), a operei lui Ion Barbu datorată merituosului editor M. Colosenco. Cît de mult a contribuit aparitia aceasta la realizarea unei forme definitive a respectivei opere rămîne specialistilor să aprecieze. O contributie si mai importantă a acestei editii tine de cuprinderea între paginile ei a textelor ideologice ale marelui poet si matematician, tocmai pentru că scoaterea lor în lumina tiparului, restituirea acelor texte autorului lor, adunate acum pentru prima dată între copertile unei cărti, toate acestea pot evidentia o surprinzătoare valoare în actualitate a lui Ion Barbu, la un nivel la care nu poate ambitiona nici unul dintre ceilalti clasici ai literaturii române. Am în vedere textele de o marcată orientare legionară, dacă nu cumva si nazistă. Cum respectiva optiune politică a fost grav compromisă în istorie, tendinta exegetilor a fost mai mereu aceea de a-l exonera pe poet prin invocarea unui pretins comportament copilăresc al acestuia, a unei iresponsabilităti infantile, a unui mod capricios, lipsit de motivatie reală, ce ar fi caracterizat atitudinile lui sociale si politice. În acest fel, cu toată presupusa bunăvointă, i se face lui Ion Barbu o gravă nedreptate. Fiindcă el trebuie luat în serios si judecat în toate pozitiile sale politice, exprimate în mod manifest, trebuie judecat si, eventual, înteles!
Desigur, nu se pune problema reabilitării unor atitudini ideologice condamnate definitiv de istorie, iar legionarismul si cu atît mai mult nazismul, nu doar că au fost scoase definitiv din viata lumii, însă pînă si limbajul pe care îl utilizau acestea a devenit impracticabil în mod absolut. Date fiind declaratiile lipsite de echivoc ale poetului matematician, problema este de a sti dacă el întrebuintează, dincolo de niste aparente, discutabile si acelea, după cum vom vedea în cele ce urmează, acelasi limbaj si aceleasi întelesuri ca exponentii extremei drepte, dacă nu cumva însusi Ion Barbu s-a iluzionat cînd pretindea că aderă la respectivele ideologii. Pentru că sinceritatea pozitiei sale politice este indiscutabilă si i-am jigni grav memoria dacă am presupune altfel. Pe de o parte, străbătînd textele, si ale poetului si ale corifeilor acelor ideologii, se constată nu doar o distantă, ca de la teluric la astral, între unele si celelalte, prozaici si adesea aproape agramati unii, iar poetul strălucit în izbutiri artistice fără egal, precum în capodopera Chesat, ci si că el utilizează o altă limbă desi scrie în componentele aceluiasi idiom lingvistic. Pe de altă parte, poetul va fi fost victimă a unor aparente ideologice, fiindcă el nu coincide, ci doar pare a coincide în privinta atitudinilor sale politice. Aici, în acest punct intervine si ceea ce presupuneam a fi actualitatea textelor politice ale lui Ion Barbu. Acesta este paradoxul situatiei sale: pe cînd ideologiile, pe care el însusi a afirmat că le ilustrează, au devenit complet caduce, gîndirea sa politică este astăzi mai expresivă ca oricînd, edificatoare pentru ceea ce ne este dat să trăim.
Pentru a-l întelege pe Ion Barbu în atitudinea sa ideologică trebuie să observăm mai întîi că si în vremea lui, ca si mai înainte de el, ca si astăzi, noi, românii, suferim de o boală: vrem să ne integrăm în Europa. Avem un complex de inferioritate, constiinta acută a unei insuficiente, credem mai mereu că trebuie să ne schimbăm, să fim ca altii, să ne sincronizăm, pentru a nu mai fi rămasi în urmă. Impresia aceasta este rodul iluziei provocate de imaginea simplistă asupra istoriei, imagine în care viata lumii este deformată pentru realizarea conformitătii cu unidimensionalitatea unui presupus progres. E însăsi păgubitoarea superstitie a evolutiei, extinsă din stiintele naturale, ca un lintoliu mortuar, si asupra istoriei. În raport cu această atitudine, poetul matematician a fost de părere că gresim repudiindu-ne astfel, refuzînd să recunoastem că sîntem chiar ceea ce sîntem în fapt, acceptîndu-ne mult-putinul identitătii noastre. Din această atitudine a lui putem presupune că s-a născut ceea ce istoricii literari, îndeosebi G. Călinescu, au numit balcanismul literar al poeziei lui Ion Barbu. În vreme ce atîtia dintre conationalii nostri, cu oroare de subordonarea istorică, de exemplu fată de turcism ca propensiune în viată, tînjesc să fie ba parizieni, ba londonezi, ba mai nou hollywoodieni, poetul înaltă pe flamura poeziei sale tara care zăcea turcită. Nu se rusinează de această ipostază, nu se tînguie de vicisitudinea de a fi fost astfel, dar bineînteles nici nu este mîndru de ea, ci o afirmă, oarecum neutru, tocmai pentru că este nu mai mult, dar nici mai putin decît un adevăr.
Adversarului său ireductibil, unicul adevărat adversar, în fata căruia, ca un cavaler autentic, si-a ridicat nu doar o dată viziera, adică l-a omagiat exemplar, si căruia i-a adresat cea mai completă combatere, ca doctrină politică, situîndu-se pe o pozitie la antipod, identificîndu-si ca nimeni altul adversitatea radicală, lui E. Lovinescu, creatorul hiperliberal al teoriei sincronismului, care presupunea că singura noastră salvare este imitatia creatoare, acestuia îi aduce lauda că ar fi fost unul din rarii europeni de la gurile Dunării. Dar atunci el însusi, el cum se situează fată de această determinatie: a fi european? La această întrebare, tot ceea ce putem răspunde este că el refuză integrarea propusă, prin imitatie, că nu vrea să fie european cu orice pret, si oricum nu prin desprinderea de românitate si nici prin desfacerea de ceea ce poetul este în mod genuin.
Atunci, ca si mai înainte, ca si astăzi, adevăratul vehicul al integrării, al accederii în globalism – a fost si este liberalismul, dusman al autohtonitătii, al organicitătilor care ne definesc. Într-un anumit sens Ion Barbu este un antiliberal furibund pe aceeasi linie cu Eminescu, însă într-un mod mult mai constient. Si ca si Eminescu în secolul al nouăsprezecelea, el este în secolul douăzeci nu doar antiliberal, ci si un desăvîrsit european, ba chiar un cosmopolit, oricum un ins universal. Si tocmai în sensul acesta aderenta sa la legionarism, oricît de sinceră, este nu mai putin înselătoare. Fiindcă el nu este, pe linia provincială pe care au adoptat-o si multi dintre legionari, un ins care exaltă valorile autohtoniei, în versiunea pitică a acesteia, idealizînd o icoană postise, a unei ruralităti ca un kitsch. Si apoi să ne întrebăm dacă adversarii săi de ocazie au fost mai degrabă ei niste europeni, dacă nu cumva chiar poetul, refuzînd dezicerea de o presupusă românitate, nu cumva mai degrabă chiar el a fost un european. Fiindcă nu doar că nu a fost, cu adevărat, xenofob si, în pofida unor accidente verbale de moment, nici măcar antisemit, dar să-l comparăm cu cei care i-au fost adversari fie si doar ocazional si să ne întrebăm dacă au fost mai europeni Vladimir Streinu si Serban Cioculescu, care l-au acuzat, cu evident dispret rasist, că ar fi descins din tigani sau din turci. Sau va fi fost mai european G. Călinescu care, cu performante stilistice, l-a portretizat ca avînd în mers înaintare de kurd descălecat? E adevărat că el însusi, dar nu ca să-si renege românitatea, si ca pentru a rîde de cliseele scolare ale unei românităti care se pretindea a coborî exclusiv dintr-o ipotetică latinitate, a afirmat sau doar a sugerat, mai degrabă în joacă si cu autoironie, că va fi fost poate descendent din turcii ocupantului Sinan pasa. Eminescu însusi, poet national cum îl stim, se alinta uneori, în intimitate, si probabil ca o referire la rădăcina numelui său, se alinta că ar fi turcul.
Fată de liberalismul care presupune întotdeauna, explicit sau doar implicit, renegarea a ceea ce sîntem pentru a facilita o mai promptă integrare, Ion Barbu propune o asumare neutră a ceea ce sîntem, cu tot cu trecutul nostru, fie el si turcit, si mai ales cu o credintă răsăriteană de o discretă dar nu mai putin substantială fervoare. Pe moment, în antiliberalismul său, poetul a crezut că identifică în legionarism un aliat, dar e o distantă imensă între motivatia sa si actele politice ale respectivei miscări. Pentru că el propune, ca o emblemă a ceea ce sîntem, cetatea Isarlîc, numele satului turcesc de sub ruinele căruia Heinrich Schliemann a dezgropat zidurile străvechiului Ilion, ale Troiei. E astfel indicat drumul spre vesnicia continentului european, reconstituirea unei Grecii atemporale pe schema căreia se asază realitatea spirituală a ceea ce este astăzi Europa. Există oare ceva în cultura noastră de o mai presantă actualitate? Fiindcă problema nu este de a fi sau nu european, ci de a fi european asumîndu-ti totodată toată românitatea, fie si pestrită, compozită, asa cum este ea la capătul istoriei al cărei produs esti.
Fără a viza o tot atît de acută actualitate, precum textele politice tipărite în premieră între copertile unei cărti de M. Colosenco, iată acum ca nou eveniment de anvergură si volumul de documente pe care Sorin Popescu îl consacră poetului cu titlul: Fascinantul Ion Barbu (Dan Barbilian) – file inedite. Cine este respectivul autor si cum a ajuns să publice acest tom substantial, de mare importantă, îndeosebi pentru reconstituirea biografiei faimosului poet si matematician? Descendent dintr-o prestigioasă familie gorjeană, tatăl fiind un cunoscut medic din Tîrgu Jiu, căsătorindu-se cu doamna Aura, căreia îi si închină cu gentilete cartea, are privilegiul de a fi devenit ginerele lui Viorel Husi, pictor notoriu de formatie europeană. Este de remarcat apoi că, jurist expert, de temeinică formatie stiintifică, care a străbătut toată ierarhia profesională pînă la a ajunge în conducerea Consiliului Legislativ national, si colectionar pasionat îndeosebi de documente, cărti si obiecte de artă avînd fie si o cît de îndepărtată legătură cu Ion Barbu, Sorin Popescu a locuit o vreme în cartierul Cotroceni, în vecinătatea casei poetului, pe cînd acesta nu mai era în viată, a cunoscut-o pe Gerda Barbilian, de la care primeste spre păstrare un prim depozit de documente. De-a lungul deceniilor, îmbogăteste acest prim set al colectiei sale îndeosebi prin achizitii din anticariate si de la licitatiile de artă. Însă nu se multumeste, precum colectionarii egoisti, să păstreze ceea ce are pentru o bucurie exclusivă, ci împărtăseste toată comoara sa prin articole în publicatii de o mai mare sau mai mică circulatie.
Ignorînd practicile de editare consacrate, sintetizîndu-si toată activitatea publicistică precedentă, autorul acestui volum masiv a preferat ca, în scurte capitole tematice, ordonate cronologic acolo unde criteriul era posibil de aplicat, să expună materialul documentar care i-a stat la dispozitie – acte scrisori, fotografii, dedicatii, improvizatii lirice pe care poetul le-a împrăstiat cu generozitate. Cartea nu se resemnează cu arhivarea propriu-zisă a materialului documentar, ci autorul ei relatează, cu mîndrie si pasional, modul în care a intrat în posesia respectivelor piese de colectie, ce semnificatie au ele în contextul biografiei si al operei lui Ion Barbu, în ce măsură sînt inedite si, dacă au mai fost publicate, unde si cu ce urmări pentru imaginea marelui poet si matematician. Surprizele nu sînt putine si adesea nu de mică importantă si merită semnalate, cel putin cîteva dintre ele.
Mai întîi, avem textele provenind din arhiva familiei si care, cu naivităti si stîngăcii de ortografie ce le garantează necontrafacerea, cu expresivitatea lor involuntară, sînt interesante nu prin atmosfera vetustă, arhaică si provincială, pe care o reconstituie, de o discretă, minoră poeticitate, ci îndeosebi prin faptul că poetul, păstrîndu-le atîta amar de vreme, salvîndu-le de la o mult prea probabilă distrugere, si-a dezvăluit astfel aderenta la o lume provincial românească. Tocmai el care avea repulsie de pitoresc, obsedat cum era de universalitate, văzînd în artă, în poezie doar o geometrie înaltă si sfîntă, după expresia împrumutată de la un confrate, în intimitatea sa se dovedeste devotat unei românităti minime, integrat într-un acasă pe care lirica sa nu-l dezvăluie.
Mai apoi vin la rînd textele care ilustrează relatia poetului cu tatăl său, îndeosebi acea exemplară scrisoare prin care tatăl, refuzat în cererea de interventie pentru nota unei studente a fiului ajuns universitar, îi dă totusi acestuia o severă lectie de omenie, condamnînd o exigentă profesorală nediferentiată. Sau felul în care este dezvăluit aici abia un colt din ceea ce va fi fost poate o mare dramă erotică în capcana căreia va fi căzut, Faun bătrîn ori Don Juan impenitent, poetul, mare amator de aventuri galante, care s-a înfătisat pe sine, îndeosebi pentru prietenii confidenti, ca fiind mînat de o adevărată furie erotomană, onorat la moarte cu o scrisoare a cuiva care îl va fi iubit, ni se sugerează că în chip tragic, irepresibil, ascutit tipăt erotic al unei Héloďse căreia Abélard, nescopit ci doar învins de glacialitatea mortii, nu mai are cum să-i răspundă. Si peste toate refuzul văduvei îndoliate, de a-i permite aceleia să se apropie de catafalcul pe care era expus cel pe care îl iubise, cade ca o ghilotină.
Dar partea substantială a acestui tom este consacrată vietii stiintifice a celui care a semnat ca matematician Dan Barbilian. Sînt aici numeroase detalii privitoare si la matematicile române dintre cele două războaie mondiale, si la cele din perioada stalinismului românesc, însă informatia amplă, un adevărat tezaur informativ, priveste raporturile de amicitie si de colaborare îndeosebi cu matematicienii germani din perioada nazismului. Si este o lipsă a cărtii că sînt publicate numai traduceri românesti ale unor corespondente care, reproduse si în original, ar fi putut fi de o mare importantă pentru eventualii istorici ai matematicilor din Germania. Pentru a judeca acea perioadă din istorie, noi, cei de astăzi, avem handicapul grav că ne este ecranată întelegerea de genocidul care a avut loc îndeosebi spre finalul războiului. Este de bănuit că din interiorul fenomenului altfel se vedeau lucrurile, iar ceea ce ne apare nouă astăzi ca avînd o acută semnificatie ideologică pe atunci se restrîngea la relatii mai degrabă de omenie. Ion Barbu / Dan Barbilian putea să-l omagieze, la un moment dat si ca să iau un caz extrem, chiar pe Hitler, iar în realitatea mintii si a afectiunii sale, fie si doar ca mod inconstient, el să-l vizeze pe cutare mare matematician german cu care se afla în relatie de călduroasă si reciprocă pretuire. Un înteles similar trebuie văzut si în elogiul taberelor legionare, în cazul cărora profesorul universitar Dan Barbilian avea în minte taberele de matematică din Germania, după cum atunci cînd traduce o poezie care laudă războiul din Răsărit al armatei germane, el procedează astfel sub imperiul emotiei provocate de moartea pe cîmpul de luptă a unui bun prieten, eminent matematician german. În creierul lui Ion Barbu trebuie să vedem cu această ocazie solidaritatea nu cu un luptător german, ci cu un camarad al său întru ale matematicilor. Aceasta nu este o scuză, ci numai o explicatie a unui mecanism de psihologie a politicului. Pe de altă parte, aflăm din documente cuprinse în carte că poetul matematician a fost în contact, deci în cunostintă, si cu fenomene de oarecare rezistentă la dictatura nazistă.
Cîteva observatii se pot face si cu privire la anii pe care i-a trăit poetul după ultimul război mondial si cînd a trebuit să străbată încovoiat o dictatură cu atît mai teribilă cu cît el avea de tîrît după sine trena unor vinovătii politice. Asupra acestei etape din viata sa au fost mai nou rostite judecăti de o nedreaptă severitate, judecăti rezultate dintr-un viciu de perspectivă istorică. Noi, cei care i-am fost contemporani, avem obligatia morală de a interveni de îndată pentru a corecta erorile unor atari alegatii. Astfel, în legătură cu faptul că poetul a fost dat ca exemplu negativ într-un articol tipărit într-un oficios al regimului, trebuie spus că asa ceva era în epocă un preambul al unei iminente arestări, si el a reactionat printr-un memoriu de apărare, al cărui text a părut unora că l-ar fi arătat îngenuncheat oficialitătilor. Însă trebuie tinut cont că într-o atare împrejurare erau obligatorii anumite formule de adresare, precum se obisnuia si mai înainte, în evul mediu, cînd o adresare presupunea neapărat formule clasice de uzantă. Ele nu spun nimic nici în cazul lui Ion Barbu, ci doar datează textul, înscriindu-l între limitele unei epoci. În spatele unui atare memoriu e multă frică, nu obedientă ideologică, ci doar strădania de a se salva a cuiva căruia îi este primejduită viata. Nimeni, si cu atît mai putin cei care nu au trăit acei ani, nimeni nu are dreptul să condamne o atare eschivă a martirajului.
De asemenea, în anii grei si atît de primejdiosi ai stalinismului, poetul a beneficiat de solidaritatea colegilor săi matematicieni, care – este de bănuit – l-au salvat adesea, cu o singură exceptie, aceea a lui Grigore Moisil, a cărui defectiune morală ne este indicată într-un text din epocă. Prin contrast, cu atît mai meritorie pare atitudinea unor, pe atunci, tineri matematicieni, precum Liviu Solomon (relatiilor acestuia cu personajul central al cărtii fiindu-le consacrat un întreg capitol), Mihail Benado (denuntătorul către profesor al atacurilor lui Moisil), Aristide Halanay si altii care, cu totii, au cam făcut zid în jurul profesorului lor. Nu acelasi lucru se poate afirma în ceea ce priveste raporturile poetului cu confratii săi scriitori, fiindcă în acest caz nu se poate vorbi de vreo solidaritate. Si, cu toate acestea, surprizele din epocă nu lipsesc, încît trebuie mentionat Miron Constantinescu, un comunist de anvergură si cu o reputatie sumbră, căruia i se aduc postum critici virulente, dar care se dovedeste că nu obisnuia să-si obnubileze simtul valorilor culturale si că, într-o epocă a anormalitătilor, el a reactionat normal la adresa lui Ion Barbu, tot astfel cum a procedat în alte cazuri, precum acelea ale unor Lucian Blaga, Dan Botta si altii.
Dar toate aceste documente s-ar putea să-i găsească cu greu pe cei interesati să le cunoască. Sigur, despre geniul matematicianului Dan Barbilian, cît din opera lui mai este vie – se vor pronunta cei din stricta lui specialitate. Cît despre poet, celebritatea lui tine mai degrabă de snobismul unora care doar mimează o aderentă la valoarea lui. Si totusi, un lucru se poate afirma cu toată certitudinea despre poezia sa: astăzi, la aproape o jumătate de secol de la săvîrsirea din viată a autorului ei, cu toate eventualele aparente contrarii, în literatura română nu există ceva mai nou. Joc secund, volumul unic al lui Ion Barbu, la peste trei sferturi de veac de la aparitie, este, într-un fel, cea mai recentă carte de poezie din cultura noastră. Si nu sînt semne că nu va rămîne tot astfel pentru încă o perioadă nedeterminabilă de timp.