Scrisori din Bucuresti

                                                      REACTIE PĂGÂNĂ ÎMPOTRIVA CRESTINILOR. UN CONSPECT
                                                                                                                                              Ion PAPUC

 


4. Vreme de optsprezece ani, împăratul Diocletian nu a manifestat nici o ostilitate mai deosebită la adresa crestinismului, dar, devotat trecutului imperiului roman, el estimează, la un moment dat, că are prea multi crestini în palat si în armată, si începe astfel niste epurări care preced si pregătesc teribilul edict de la Nicomedia, din 24 februarie 303, în baza căruia bisericile crestine vor fi sechestrate si demolate, cărtile sfinte arse, orice demnitar crestin, fie militar, fie civil, va fi destituit din functie. O serie de măsuri încă si mai teribile interzic confesiunea crestină si îi obligă pe toti credinciosii să facă declaratie publică de adeziune la cultele oficiale. Cei care se opuneau erau mai întîi arestati, apoi cei care se obstinau în a-si afirma credinta aveau parte de tortură, de exil, adesea de moarte, îndeosebi prin foc. A fost, crede Pierre de Labriolle, un adevărat război religios, iar în acest context este de remarcat o actiune intelectuală care a cooperat cu autoritătile, dinspre păgînitate, cu speranta că se va termina o dată pentru totdeauna cu noua biserică. Precum în vremile moderne, de fapt ca întotdeauna, au existat intelectuali canalii care s-au grăbit să redacteze justificări teoretice pentru atrocitătile care tocmai se comiteau. Cînd, după numai alti zece ani, adică în februarie 313, se dă faimosul edict de la Milano, cunoscut numai în forma lui alterată de reprezentantii bisericii crestine, edict prin care crestinismul este pus în toate drepturile, apărătorii păgînitătii trec printr-o tot mai acută ilegalitate si de acum încolo ei vor fi cei care îsi vor spune opiniile, credintele, înfruntînd persecutiile, nu dintr-o dată năpăstuiti, ci numai treptat, alunecînd dintr-o stare initială de egală îndreptătire cu noua biserică, mai apoi doar tolerati, prigoniti si interzisi în cele din urmă.
Cîteva detalii ne ajută la trasarea liniilor principale ale unui tablou semnificativ. Astfel, istoricii au remarcat că, în aceste timpuri cînd îi fuge pămîntul de sub picioare, păgînismul îsi recrutează cei mai energici apărători ai săi din rîndurile nobilimii si ale cadrelor învătămîntului. Însusi Augustin remarcă într-o anumită împrejurare, în Confesiuni (VIII, 2, 3) că de idoli si de riturile nelegiuite „… se entuziasma la acea vreme aproape întrega nobilime romană…“(tr. Eugen Munteanu). Pe de o parte, îndeosebi la început, statul roman crestin a respectat un anumit liberalism la adresa persoanelor, tolerînd o pluralitate a opiniilor în materie de religie. Iar pe de altă parte, o multime de filozofi, sofisti, gramaticieni, retori – a perpetuat în scoli cultul vechii literaturi si a vechii religii. Învătămîntul, cu deosebire cel superior, a rămas în mîinile păgînilor pînă pe la sfîrsitul secolului al V-lea. Astfel, în pofida edictelor imperiale, se constată o persistentă a vechii credinte în rîndurile clasei cultivate. Iar atunci cînd într-un loc sau într-altul se aprinde scînteia vreunei revolte împotriva crestinilor, putem fi siguri că stiutorii de carte au fost instigatorii cei mai activi. Cînd în 389, la Alexandria, izbucneste o răscoală si unii crestini atacă templul închinat lui Serapis si un Mithraeum, si exhibă în public acele verenda pe care le adorau păgînii, atunci cei care se revoltă mai abitir împotriva sacrilegiului comis au fost în primul rînd filozofii. Tocmai în acest context, într-o dimineată filozoful Olympus aude o voce care cîntă Aleluia în Serapaeum, întelege dintr-o dată că lupta a fost pierdută definitiv si părăseste orasul cu o corabie, fără gîndul că s-ar mai întoarce vreodată. Tot atunci părăsesc Alexandria si doi gramaticieni, Helladius si Ammonius, pe care Socrate, istoricul tîrziu al bisericii, îi desemnează pe primul drept preot al lui Jupiter, iar pe celălalt al unei maimute. E mereu o prăpastie între scrisul crestinilor, adesea agramat, lipsit de nuante, chiar grosolan – pe de-o parte, iar pe de alta – rafinamentul în continuă crestere al textelor păgîne intrate parcă într-o competitie a subtilitătilor. Chiar Biblia veche, Vulgata, în prima ei formă latină, abundă în stîngăcii stilistice, în moduri absurde de a relata faptele sfinte.
În această atmosferă în care pietatea păgînă, îndeosebi în rîndul claselor înalte, se exaltă, devine mai ardentă, mai mistică – după observatia lui Pierre de Labriolle – , creste si prăpastia dintre cele două tabere, iar faptul este vizibil în caracterul din ce în ce mai grotesc al imaginilor pe care le transmit posteritătii, crestinii si păgînii, fiecare despre celălalt, si unde excesele, tusele îngrosate degradează acele imagini spre caricatură. Este semnificativ felul în care descrie Prudentiu un taurobolium, ritualul sacrificării unui taur în onoarea Cybelei si a altor zeităti, în cartea sa de imne în care sînt evocati martirii crestini, Peristephanon liber, si unde unul dintre omagiati tine un adevărat discurs împotriva păgînismului. Iată detaliile grotesti pe care le dă delicatul poet crestin: Este săpată o groapă în care coboară mystul, summus sacerdos – spune poetul; învesmîntat într-o togă de mătase, el are fruntea împodobită cu bentite si o coroană din aur pe cap. Groapa e acoperită cu scînduri străbătute de găuri, iar deasupra este jertfit un taur. Peste cel supus initierii curge tot sîngele animalului ucis. El îsi oferă capul să-i fie mînjit de acea scurgere care îi murdăreste vesmîntul si întregul corp. Si îsi oferă cu insistentă si fata, obrajii, urechile, buzele, nările, ochii, ba chiar si limba, pînă cînd se îmbibă în întregime cu acel sînge. Odată victima moartă, este dat deoparte acoperisul din scînduri găurite, iar pontifex-ul iese de acolo, cu o înfătisare oribilă. Îsi arată cu mîndrie capul ud, barba  grea de atîta sînge închegat în ea, bentitele dezgustătoare, vesmintele siroind de sînge de să le poti stoarce. Toti îl salută, din toate părtile e adorat.
În sens contrar, si păgînii s-au străduit să dea despre crestini imagini dintre cele mai repugnante, si au atacat la rîndul lor tocmai ceea ce au identificat a fi inima noii religii, pe vectorii de fortă ai acesteia. Astfel, în Vietile filozofilor si ale sofistilor, un anume Eunap, pe care specialistii moderni îl consideră de o mediocră valoare, partizan al păgînitătii, le reprosează crestinilor că au introdus în lăcasurile sacre ale vechilor culte religioase pe acei oameni numiti călugări, si care cu toate că au o înfătisare omenească trăiesc de fapt ca porcii. Acestia pun neamul omenesc în lanturile unui cult de sclavi necinstiti, întrucît adunînd osemintele si craniile unor nenorociti a căror numeroase vinovătii le-a atras condamnarea din partea tribunalelor unor cetăti,  îi prezintă de parcă ar fi niste zei, si îsi imaginează că tăvălindu-se printre morminte vor deveni mai buni. E surprins aici însusi cultul relicvelor în începuturile lui, cu tot ceea ce are acesta nu doar îndoielnic ca religie, ci si repulsiv ca aspect fizic, direct. Fiindcă, pe de o parte păgînii acuză cultul crestin al martirilor că nu ar fi decît o formă mascată prin care politeismul este strecurat în crestinismul pretins monoteist, sfintii, din ce în ce mai numerosi, fiind celebrati în rînd cu Dumnezeu, fie si îndată după el; iar pe de altă parte, venerarea relicvelor, a sfintelor moaste – a rămăsitelor pămîntene ale unora deja morti – le  apărea acelora nu doar repugnantă si morbidă ci si ca o formă nefericită de idolatrie.
Invazia popoarelor migratoare, dacă nu chiar distrugerea teribilă a splendidei civilizatii antice, este pusă de acelasi istoric în seama crestinilor confundati si cu vreunul dintre invadatorii repede trecuti la noua religie. Pierre de Labriolle este de părere că, într-un pasaj care ne-a parvenit izolat, ar fi vorba de gotii lui Alaric, descrisi astfel: Acesti barbari îsi spun crestini, si îsi au episcopii lor. Îsi au si călugării lor, ceea ce nu este dificil, întrucît, pentru a fi călugăr, este suficient să mături pămîntul cu poalele unor mantale sau tunici de culoarea unui cafeniu murdar, să fii om necinstit si totusi să stîrnesti încredere. Cum barbarii stiu că toate acestea sînt privite cu admiratie de romani, se servesc de respectivele trucuri pentru a-i păcăli, si izbutesc de minune.
Si este surprinzător jocul acesta al numerelor, un joc al numerelor mici, simplă coincidentă desigur, anul 303 – edictul anticrestin al lui Domitian, anul 313 – edictul de la Milano prin care religia crestină este nu doar legalizată ci si pusă în mari drepturi, anul 331 – se naste la Constantinopol nepotul împăratului Constantin, al celui care, la Milano, abilitase crestinismul, iar nou-născutul, viitorul împărat Iulian, cînd va fi ridicat în suprema demnitate a imperiului, se va strădui, de această dată, să repună în drepturi religia păgînă. S-a spus că el nu a fost crestin, adică galileean, adept al lui Isus din Galileea, decît fiind fortat la aceasta si încă de tînăr a detestat crestinismul văzînd în el doar religia opresorilor săi si a ucigasilor familiei sale. Pe de altă parte, există si unele consemnări care pretind că în sufletul său era viu un conflict, că în inima lui a luptat multă vreme, cerîndu-si drepturile exclusive, iubirea pentru Christos, pe care îl regăsea pretutindeni, pînă si în strigătele de disperare ale lui Prometeu înlăntuit. Încă de copil a fost initiat în cultura clasică greco-romană prin dascăli de cea mai bună calitate. Ducea pe atunci o viată secretă si înflăcărată, aplecat complet asupra propriei fiinte, pierdut în meditatii pline de pasiune. Trăia un fel de entuziasm pe care i-l provoca contemplarea soarelui si a stelelor, un misticism astrolatru, căruia i se abandona în exces. În Asia, la Pergam, cunoaste un neoplatonician mai de seamă, Aidesius, care îl va introduce în cercul propriilor săi discipoli. Prin intermediul unuia dintre acestia îl cunoaste pe filozoful Maxim care va exercita asupra orientării gîndirii sale o influentă decisivă. Acesta avea destulă fortă pentru a răspîndi în jurul său o considerabilă seductie personală cu care l-a subjugat si pe Iulian. Iar cît despre filozofia sa neoplatonică, ea era una din descendenta imediată a lui Iamblic care dezvoltase respectivul curent filozofic, dar îl si aruncase în practicile clandestine ale teurgiei, iar acestea, în loc să ajute sufletele, cum visase Plotin, să se ridice pînă la Dumnezeu, au avut pretentia să coboare forta zeilor si a demonilor aici, pe pămînt, si chiar în sufletul celor initiati. Ignorînd bună parte din marile constructii ale neoplatonismului, acum nu mai era vorba cel mai adesea decît de îngeri, arhangheli, demoni, eroi, aparitii de fiinte supraterestre, rituri secrete, sacrificii, mantică, purificări, extaze. Prin puterea celor inefabile, teurgul nu mai dădea comenzi fiintelor cosmice precum un om dotat cu un suflet omenesc, ci, ca si cum ar avea preeminenta de a face parte din rangul zeilor, se folosea de amenintări superioare propriei sale esente. Despre epifaniile divine se credea că, celor care aveau sansa de a beneficia de ele într-un extaz fericit, le-ar conferi cele mai pretioase daruri ale trupului si ale sufletului.  S-a mai spus că această uniune teurgică putea fi realizată doar la capătul unor ceremonii suprafiresti, prin fapte sfinte, pe potriva zeilor, fapte mult deasupra ratiunii, si prin forta simbolurilor indicibile, pe care numai zeii le pot întelege.
Cum remarcă unul dintre cei mai competenti specialisti în problematica respectivei epoci, sistemul filozofic al lui Plotin nu era accesibil prea multor inteligente. Pentru a găsi acestei filozofii forme mai putin abstruse, succesorii lui au crezut necesar, ca intermediere în directia întelegerii, să se folosească de imaginile sclipitoare si totodată vaporoase ale cultelor mistice. Chemări, voci si zgomote, muzici răscolitoare însotite de parfumuri care te îmbată, fîntîni în care joacă lumini, umbre miscătoare, spectre în flăcări, porti care se deschid singure, statui care par a prinde viată si care îndreptă spre epopt o privire cînd fulgurantă, cînd mîngîietoare, apoi par că îi surîd si pînă la urmă strălucesc înconjurîndu-se de raze orbitoare, acestea pare-se că au fost unele dintre artificiile la care nu s-au dat în lături să recurgă thaumaturgii din scoala lui Iamblic. Neoplatonicii s-au făcut astfel mystagogi si hierophanti, si au exploatat în propriul interes cultele secrete din timpul lor. E adevărat că atari sustineri au la bază informatii din surse crestine, adică de la adversarii lor cei mai îndîrjiti, si că multe dacă nu chiar toate marile miscări ale spiritului tîrăsc după ele, pe la periferii, exagerări grotesti, degenerări ale intentiilor care le-au animat la început. Iar pe de altă parte, să tinem seama că o practică religioasă este văzută exclusiv în tonuri grotesti de cei care nu aderă la principiile respectivului cult, si a căror propagandă urmăreste, fie si cu perfidie, stigmatizarea oricărui adversar, a oricărui emul. De altfel, oricît de inacceptabilă ne-ar apărea îndeosebi astăzi initierea prin taurobolium, nu este mai putin adevărat că există unele zvonuri, imposibil de confirmat dar si de infirmat, că atari întîmplări initiatice încă se mai desfăsurau, chiar în secolul recent, ba chiar în sînul bisericii crestine, în cazul căreia accederea în călugărie este uneori conditionată de petrecerea unei zile si nopti, sau chiar a trei zile si trei nopti, coborît într-o groapă săpată în pămînt, asadar îngropat de viu, ca să fii mai apoi dezgropat, înviat pentru o altă viată. Fie si dacă, de această dată si în plin crestinism, deasupra-ti nu mai este imolat vreun animal, mai mare ori mai mic, al cărui sînge să te purifice!
Cît despre împăratul Iulian, este dată ca sigură stirea că si el a trecut prin botezul plin de sînge al unui taurobolium. Iar cînd a ajuns împărat s-a înconjurat de prietenii săi, intelectualii, care îi împărtăseau convingerile religioase si filozofice. Pierre de Labriolle ne asigură că Iulian nu doar că devine un credincios, între limitele cultului străbun si politeist, ci se dovedeste a fi un iluminat si chiar un fanatic de o religiozitate întrucîtva maladivă. Delirurilor misticoide ale scolii lui Iamblic, el le adaugă sensibilitatea sa ultragiată, dovedindu-se plin de iubire pentru zeii abandonati, pentru bătrînul păgînism care tocmai murea, vrînd să-i fie acestuia preot si apostol. Îl obsedează pelerinajele si aducerea de jertfe pe altarele uitate ale vechilor divinităti. Unul dintre cei care i-au stat în preajmă ni-l descrie cum îsi petrecea zilele si noptile aducînd sacrificii la altare, rugîndu-se, purtînd îndelungi conversatii cu zeii, intrînd în relatie cu ei prin divinatii. Simtea dumnezeirea păgînă ca fiindu-i mereu în preajmă, convins că va primi de la ea avertismente prin intermediul viziunilor sau a unor visuri profetice. În împrejurări mai dificile era convins că poruncile din înalt îi îndrumă conduita, iar fie si cea mai mică dintre impresiile sale intelectuale ba chiar si fizice deveneau pentru el un indiciu misterios al prezentei imediate a divinului. La toate acestea si atîtea altele pe care, cu aceeasi semnificatie, le însiră învătatul francez despre împăratul antic, n-ar fi oare cazul ca scrutîndu-ne noi, cei de astăzi, pe noi însine, de indiferent care sau chiar de nici o religie am fi, să recunoastem că din acest punct de vedere nu diferim mai cu nimic de împăratul Iulian si că asemeni lui îl stim în preajmă pe Dumnezeu. Cum a spus si poetul tîrziu, pe la începutul secolului douăzeci: „Du, Nachbar Gott…// Nur eine schmale Wand ist zwischen uns…“
Împăratul Iulian reprezintă ultima importantă încercare de restauratie a religiei păgîne si de punere a unei stavile în calea revărsării peste lume a crestinismului. Nu doar că este autor al unei bogate corespondente alcătuită din scrisori care au binemeritat de la posteritatea modernă apelativul de epistole pastorale, a unor păgîne imnuri în proză atît de sugestiv intitulate: Discurs despre Regele Helios, Discurs despre Mama zeilor, Discurs împotriva cîinilor ignoranti, dar si a unui Symposion, a unor panegirice, a unor pamflete, precum faimosul Misopogon, ci reluînd argumentele precursorilor săi, îndeosebi cele din lucrările lui Celsus si Porfir, a redactat o vastă sinteză împotriva crestinilor: Kata Galilaion, Contra galileenilor, întrucît crestinismul nici nu este pentru el o religie, o nouă religie, ci doar o sectă, aceea a adeptilor galileeanului, galileenii, cei care îl slăvesc pe Christosul născut în Galileea, operă care a avut aceeasi soartă cu cele care au precedat-o, adică a fost distrusă, si despre continutul căreia mai putem sti doar din lucrarea crestină care o combate, pierdută si aceasta în afară de prima parte care se ocupă de întîia treime din scrierea împăratului. Asadar cunoastem opera de doctrină teologică a împăratului Iulian îndeosebi din ceea ce a scris despre ea combătînd-o Chiril al Alexandriei în scrierea sa polemică: Pentru sfînta religie a crestinilor împotriva lucrării lui Iulian ateul. Specialistii sustin că, prin referire la aceasta si prin coroborarea ei cu alte surse, tot foarte vechi, a fost reconstituit, probabil, continutul a aproximativ două cincimi din scrierea împăratului apostat, rebel fată de credinta lui dintîi. Figura istorică în sine a împăratului este extraordinară, însă scrierea, ea însăsi, are prea putine si cam neînsemnate noutăti fată de cele care au precedat-o.
Se presupune că marea operă a lui Iulian începea cu enuntul că uneltirile galileenilor, cum îi numeste el pe crestini, sînt rezultatul combinatiei unei născociri cu răutatea oamenilor. Neavînd nimic divin, această erezie se adresează părtii irationale a sufletului, prin care omul iubeste istorioarele cu tîlc, povestile puerile, si care îl îndrumă să ia ca fiind adevărată această „teratologie“. În viziunea lui Iulian crestinismul este considerat mai degrabă o maladie a intelectului căreia îi sînt adecvate calificativele: fabulă, minciună, irational. Grav este de asemenea, în opinia împăratului, faptul că acesti crestini sînt răi cetăteni ai imperiului, că ei dispretuiesc traditiile părintilor lor. Milă, dispret, indignare, acestea sînt sentimentele cu care îi priveste Iulian pe adeptii noii religii.
Există, totusi, cîteva puncte de doctrină în expunerea cărora, făcînd critica religiei concurente, împăratul Iulian  îsi pune în evidentă capacitatea filozofică, puterea si competenta de a gîndi la un înalt nivel de abstractie. Asa se întîmplă, de exemplu, atunci cînd consideră crestinismul ca avînd o falsă notiune despre Dumnezeu, cînd îl critică cu privire la maniera în care crede că Dumnezeu se comunică oamenilor prin revelatie, cînd dezavuează modul în care crestinii presupun că au luat cunostintă de existenta lui Dumnezeu, altfel spus Iulian este de părere că oamenii nu au nevoie de o „învătătură“ si mai ales că le-ar fi de prisos o revelatie, orice fel de revelatie. El nu acceptă doctrina conform căreia oamenii stiu de existenta lui Dumnezeu pentru că li s-a dezvăluit aceasta, nu tuturor ci doar unor priviligiati, pe care ei îi cred. Ca mai toti filozofii din toate timpurile, cu putine exceptii, precum cea a lui Blaise Pascal, dar a fost autorul Cugetărilor cu adevărat filozof?!, ca toti filozofii – deci, si Iulian consideră că pentru a sti că există Dumnezeu nu este necesară nici o revelatie întrucît ideea de Dumnezeu este imanentă naturii umane, fapt care îi si explică universalitatea. Informatia despre Dumnezeu nu ne vine dinafara noastră, prin cine-stie-ce căi misterioase, ci o descoperim  noi, în noi însine, în structura mintii noastre sau însăsi ordinea universului este suficientă pentru a ne impune conceptul dumnezeirii.
Tot dovedindu-se a fi mai degrabă filozof, Iulian respinge cosmogonia mozaică pe motivul că ar fi puerilă cu povestile ei despre sarpele care conversează cu o femeie, iar împăratul se întreabă, de astădată el fiind pueril, în ce limbă vor fi dialogat, cu interdictia impusă de Dumnezeu omului ca acesta să nu deprindă a distinge binele de rău, cu acea bizară gelozie a lui Dumnezeu cînd constată că cei creati de el au gustat din fructul interzis. Autorul antic reneagă cosmogonia evree si pe motivul că ar fi incompletă si inconsistentă, ba chiar pentru că a sustinut imaginea insuficientă a unui demiurg care nu a făcut altceva decît că a amenajat o materie preexistentă. Versiunii Pentateucului el îi preferă cosmogonia din Timaios ca mai ratională, mai satisfăcătoare, as adăuga: îndeosebi pentru un intelectual cu superstitia ideilor abstracte, cum va fi fost si Iulian. Pentru că, mai presus de toate, el are în vedere o lume eternă si un Dumnezeu suprem, creator numai al lumii inteligibile, iar cele sensibile si fiintele muritoare datorîndu-si existenta altor principii creatoare, precum probabil Helios si Attis.
Pe de altă parte, Iulian se opreste si asupra acestei teze a religiei adoptate de crestini de la evrei, teză conform căreia Dumnezeul lui Moise, considerat creator al universului, si-a ales neamul evreiesc ca să fie al său prin excluderea tuturor celorlalte, si opune acesteia doctrina elenismului în care, dimpotrivă, demirgul este Tatăl, Regele comun al tuturor fiintelor. Iar acesta nu rezervă unui singur neam binecuvîntările sale, ci repartizează neamurilor zei ethnarhi si protectori, însărcinati să vegheze asupra lor. Consecinta respectivei diviziuni a zeilor este diversitatea temperamentelor nationale, cît si multimea limbilor care se vorbesc în lume, crede Iulian.
Deopotrivă, s-a făcut si observatia că, punînd în comparatie cele două monoteisme, cel original, apartinînd evreilor si cel derivat, adică al crestinilor,  optiunea, simpatia lui Iulian se îndreaptă, de cîte ori are ocazia, spre Dumnezeul iudaic, nu doar pentru că acesta ar fi fost cel genuin, ci pentru că pretuieste loialitatea si purismul evreilor în raport cu religia lor, calităti pe care nu le mai regăseste la crestini. Nu le iartă acestora din urmă faptul că au dezertat de la obligatiile ce le incumbau fată de traditia părintilor lor. Iar dacă evreii se închinau unui zeu unic, prin raport cu aceia, crestinii îsi îndreptau adoratia spre un mort, fiindcă asa îl numeste el mai mereu pe Christos: mortul, ho nekros! Si, făcînd o analiză pe textul evangheliilor, Iulian încearcă să acrediteze ideea că divinitatea lui Isus nu transpare chiar din evangheliile sinoptice, mai sfioase în a o afirma, resemnîndu-se doar cu insinuarea ei, si că abia cu evanghelia lui Ioan se afirmă răspicat că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ba chiar de o fiintă cu Tatăl, Dumnezeu deplin el însusi, deopotrivă creator si judecător al lumii.
Revin la condamnarea pe care a exprimat-o Iulian la adresa cultului  relicvelor, fiindcă pe el îl dezgustă de-a dreptul adorarea sfintelor moaste, socat de mania crestină de a umple peste tot cu cavouri si cu morminte si de a frecventa asiduu capelele, edificiile religioase în care erau îngropati martiri. El are impresia că această pietate în exces are ceva maladiv, iar atari imagini morbide trezesc în el, prin contrast, gustul pentru purificări mistice, îi aduc în suflet teama de orice contaminare murdară, în sens moral-teologic, dar si la propriu, direct fizic, teamă care fusese cultivată în el de theurgi, maestrii săi, si care de altfel se afla în legătură organică cu prejudecăti religioase ale romanilor. Precum precursorii săi, el era convins că vecinătatea cadavrelor îi deturna pe zei de la a-si exercita, aici printre noi, actiunea lor binefăcătoare. Si duce această repulsie pînă la a cita cuvinte ale lui Christos în care îi pare că poate fi descifrat  un sentiment similar cu al lui. Ba chiar are impresia că poate identifica în Biblie dovezi că acest cult al moastelor ar descinde dintr-o străveche practică a evreilor, mentionată încă de Isaia, si care îi condamnă, cu vădită repulsie, pe cei care dorm în morminte si în pesteri, probabil în unele în care erau înmormînati mortii.
Zeii, în care atît s-a încrezut, nu i-au fost lui Iulian deloc favorabili, căci după aproximativ doi ani de la accederea în fruntea imperiului moare într-o bătălie cu persii lăsînd nici pe departe încheiat marele său  proiect de restaurare a păgînitătii. La moartea lui, de partea crestinilor, spune Pierre de Labriolle, a fost o bucurie imensă. Memoria defunctului împărat, spune acelasi, devine una blestemată. În cele două Invective ale sale, Grigorie de Nazianz, îl compară cu un Ahab, cu un faraon, cu un Nabucodonosor, personaje cărora Biblia le atribuie roluri dintre cele mai nefaste. Atît în Occident, cît si Orient, legenda lui, prin grija bisericii – desigur, se va încărca cu detalii dintre cele mai absurde, precum că ar fi avut trăsăturile de caracter ale unui ins blestemat, ale unui nebun, nefiind altceva decît o viperă execrabilă, un teurg dedat la practici abominabile si care pentru a conferi fortă descîntecelor sale smulgea inima din piepturile a cinci copii vii, si altele ca acestea.
Consacrîndu-i, totusi, o Apoteoză, poetul Prudentiu afirmă despre Iulian: Perfidus ille deo, quamvis non perfidus urbi. I-a fost acesta perfid (de rea-credintă, necredincios) lui Dumnezeu (celui al crestinuilor), însă nu si Cetătii! Adică nu Romei! Fiindcă el i-a fost fidel, credincios la culme, civilizatiei greco-romane, filozofiei mai ales.
Cît despre păgînism, desi lovit în lucrarea sa vie prin disparitia bătrînilor sacerdoti, prin interzicerea oricărui sacrificiu, prin suprimarea subventiilor oficiale, prin distrugerea sanctuarelor, uneori transformate în biserici crestine, el a mai subzistat încă, fie în sînul moravurilor populare, credincioase cu tenacitate vechilor practici, fie în surda si dojenitoarea simpatie a literatilor. Aceasta este aprecierea aceluiasi Pierre de Labriolle. Si tot el, în consens cu istoricii care l-au precedat, notează data la care se admite, se presupune că s-a sfîrsit păgînismul, o dată conventională dar imens semnificativă. În numai trei rînduri, cronograful bizantin Ioan Malalas consemnează în dreptul anului 529 că Iustinian, printr-o ordonantă imperială a interzis, în numele crestinismului, învătămîntul filozofic la Atena. Filozofii s-au împrăstiat care-încotro, cel mai important dintre ei, Simplicius, tocmai în Persia. Peste lumea europeană, pentru aproape o mie de ani, se întindea compactă bezna crestină. Pierderea a fost imensă, pe potriva a cît de mare a fost si cîstigul spiritual. Iar filozofii, în cea mai mare parte a lor, mereu preocupati de Deo, quod existat, nu s-au resemnat, ci menajînd susceptibilitătile bisericii învingătoare, s-au străduit să găsească o cale proprie spre Dumnezeu, alta decît aceea a revelatiei. Si este cum nu se poate mai semnificativ faptul că în plin secol al XX-lea, cel mai important dintre poetii lumii, tocmai în prezilele arestării sale pentru a fi internat în Disciplinary Training Center de lîngă Pisa, unde a fost pus în cea de-a zecea cuscă, dintre cele în care era cîte un condamnat la moarte, asteptîndu-si fiecare executia, scrie un poem, care, purtînd numărul 72, va face parte din marea capodoperă The Cantos, unul din cele două poeme, singurele redactate mai întîi în italiană si apoi, acesta, tradus în engleză chiar de autor, în care nu îndrăzneste să afirme chiar el aceasta, ci pune cuvintele în gura unui oarecare Ezzelino, personaj poate împrumutat lui Dante: Inferno, XII, 110, si pe care îl întrebă: Chi sei? Si acela îi răspunde: „Io son quell’Ezzelino che non crede‘ / Che il mondo fu creato da un ebreo. // I am that Ezalino who didn’t believe / the world was made by a jew”. Cum vedem si cu acest exemplu, relativ recent, victoria crestinismului, care a împrumutat un Dumnezeu de la evrei, nu a fost nici odată completă, si de aceea clamatul, încă din zilele dintîi, sfîrsit al lumii pînă astăzi nu a avut loc fiindcă el este conditionat de faptul că în prealabil toti oamenii vor fi devenit crestini. O primejdie amînată, pare-se, definitiv!
Ion Papuc