Ion PAPUC

  Dispunerea fortelor politice, existente la un moment dat si într-un loc anumit, în stînga si în dreapta pentru a delimita scena politică – datează de  la Revolutia franceză, astfel că ceea ce numim stînga pare a avea tocmai această origine, însă forma extremă a acesteia a fost proclamată abia cu aproximativ o jumătate de secol mai tîrziu cînd cu faimosul Manifest al partidului comunist care îsi deschidea paginile cu afirmatia: „O stafie bîntuie prin Europa – stafia comunismului“. Iată că nu mult după împlinirea de atunci a unui secol, nu doar comunismul, ci stînga în general este acuzată că nu ar mai fi decît un mare cadavru în putrefactie pe care s-au adunat viermii, un hoit care duhneste. Cel putin asa afirma Jean Paul Sartre în 1960, în prefata la cartea Aden Arabie a lui Paul Nizan. Asertiunea aceasta atît de dură este reluată tocmai acum de unul dintre cei mai populari fruntasi ai gîndirii politice din Franta, Bernard – Henri Lévy, si pusă nu doar ca motto al recentei sale cărti, ci într-o formă prescurtată chiar pe frontispiciu, ca titlu: Ce grand cadavre ŕ la renverse (Éditions Grasset et Fasquelle, 2007). Iar cadavrul acesta prăbusit pe spate este stînga contemporană cu noi, postură cum nu se poate mai tragică, recunoscută, îndeosebi în ceea ce o priveste pe cea franceză, de unul dintre ultimii ei apărători inteligenti. Pentru că, admitînd că despre aceasta este vorba, de un hoit politic, ce se mai tînguie eseistul din Paris, ce bocete îndelungi modulează el, cîtă suferintă mai exhibă, cîte amenintări proferează, la cîte profetii sumbre se mai dedă! E în toate paginile voluminoasei sale cărti un amestec de teorie politică, secvente dintr-o biografie personală ridicată la rang exponential, ziaristică de varii ambitii, pledoarii diverse, orientate exclusiv spre stînga, si peste toate, o revărsare de oralitate.
Punctul de plecare îl reprezintă o convorbire a autorului cu Nicolas Sarkozy de pe cînd acesta era doar candidatul ce avea să fie ulterior ales presedinte al Frantei si care nu doar că îi semnalează aparitia în ziarul „Le monde” a unui articol de entuziastă sustinere electorală, semnat de André Glucksmann, dar si întelegem din context că cei trei sunt prieteni, or tocmai în legătură cu aceasta viitorul presedinte, nevăzînd niciun inconvenient în faptul că vorbea cu un militant încrîncenat al stîngii, nu ezită să îl invite si pe  el să i se alăture. Avem, asadar, de-a face, în afară de autor, cu un candidat de dreapta la presedintia Frantei despre care cineva afirmase că era doar „un neoconservator american cu pasaport francez“, iar pe de altă parte cu acel publicist francez care, cu referire la tineretea sa politică, mărturisise la un moment dat că maoismul pe care îl profesase cîndva este rusinea vietii sale. (Mes années maoďstes me font toujours hont). Este de presupus că si altii, destul de multi, care închid în coltul cel mai ascuns al constiintei lor atari dificil avuabile rusini – au migrat sau doar vor migra spre dreapta, iar autorul nu se întreabă nicio clipă în vasta sa lucrare dacă această deplasare ideologică este una reală, adică sinceră, sau ea este doar fuga de pe o corabie nu doar în derivă ci chiar pe punctul de a se scufunda. Ori dacă nu cumva avem de-a face mai degrabă cu adoptarea unei măsti de dreapta sau cu tentativa de a realiza o imposibilă sinteză care să steargă deosebirea dintre ideologii. Retransat cu cea mai crîncenă obstinatie pe pozitiile stîngii, autorul cărtii la care mă refer se desfăsoară patetic într-o singură directie, aceea a unei sperate salvări a ideologiei rosii. Merită să-l urmărim în tentativa sa disperată.
Prima amplă preocupare este aceea cu privire la „Ce rămîne din stînga“, desigur din stînga politică. Tocmai în acest sens, într-o primă instantă este dusă mai departe conventia presupusului dialog cu viitorul presedinte, a cărui orientare de dreapta este denuntată, desi în termeni ca venind de la un prieten. Ceea ce îl deranjează pe autorul cărtii sunt exprimările tari ale lui Sarkozy de tipul: Franta iubiti-o sau de nu, afară cu voi!, La France aimez-la ou quittez-la, ori presupunerea afirmată de acesta că, în coloniile pe care le-au avut, francezii au făcut nu numai rău ci si mult bine, civilizînd respectivele spatii geografice, sau pledoaria aceluiasi pentru o ordine în societatea tării sale, precum aceea de dinaintea fatidicului mai 1968. Oricît de scandalizat ar fi acest apologet al stîngii, respectivele afirmatii tin mai degrabă de evidenta bunului simt si circumscriu prea putin o doctrină de dreapta, ceea ce ar si explica de ce atîtia dintre activistii stîngii au trecut la această ipotetică si foarte fragilă dreaptă politică.
De fapt, problema propriu-zisă nu este aceea că există si o dreaptă politică, insuficient identificată în paginile acestei cărti, cel mult doar ponegrită aici în mod grosolan, ci suferinta cea mare a autorului tine de constatarea că stînga, din familia căreia are încăpătînarea să facă parte, acea stîngă s-a prăbusit, este în colaps datorită surpării pilonilor săi de sustinere. Întelegem prea bine aceasta dacă admitem că stînga a însemnat în primul rînd revolutie, or tocmai în acest sens eseistul este nevoit să citeze cuvintele unuia dintre maestrii săi de gîndire, Michel Foucault, care a afirmat că întrebarea dacă revolutia mai este posibilă a cedat locul alteia, mai tulburătoare si îndeosebi mai radicală: mai este revolutia de dorit?, iar răspunsul a devenit un categoric: Nu!, fiindcă reperele stîngii, parametrii ei au zburat în tăndări, după chiar opinia acestor fosti militanti ai revolutiei. Cu ocazia acestei sustineri, autorul găseste nimerit să amintească faptul că într-o precedentă lucrare a sa, cu mult înainte de anul 2000, a notat cu sarcasm ipoteza că de la această dată este de presupus că dictionarele franceze vor cuprinde o nouă definitie: „Socialism, subst. n., gen cultural, născut la Paris în 1848, mort la Paris în 1968“. Întelegem expresia gen cultural în sensul unei tipologii a spiritului politic. Cît despre cele două date, ele definesc concis o revolutie de renume si răzmerita mai recentă a studentimii pariziene.
Dar chiar si asa, fiind perfect constient că acesti doi parametri, fundamentali pentru atitudinea de stînga, revolutia ca mijloc si socialismul ca tintă – au fost complet compromisi, fie si dacă stie prea bine că imaginea stîngii este una a dezonoarei, reprezentată de lungul compromis cu stalinismul, fiindcă a acceptat dintre cele mai rele crime ale comunismului si pe cele de cel mai mafiot tip, pentru că a acoperit cu trăncăneala ei tipetele celor supusi supliciului în Gulagurile rusesti, cubaneze, chinezesti, si deoarece a acceptat să-i pută ordura comunistă chiar sub nas – sunt chiar aprecierile autorului, cu toate acestea el îsi închipuie că o salvare a stîngii mai este cu putintă.
Si în această dezicere de tot ceea ce a fost mai execrabil în stînga politică, tocmai pentru a o putea reinventa, pentru a readuce cadavrul care duhneste la o sperată nouă viată, vechile reflexe, care păreau pentru o clipă definitiv extirpate, îl împing pe autor spre patriarhii politicii sale, ici un Aragon, dincolo un Mao Tse Dung, si altii, si altii, precum tocmai din marele conducător chinez este citată asertiunea despre revolutia franceză din 1789, despre care istoricii si-au făcut o opinie, echilibrată si nu tocmai flatantă, dar aici este reprodusă părerea lui cum că este încă prea devreme pentru a se pronunta asupra acelui eveniment.
Cu gîndul la reînviere, a stîngii – desigur, nu a Răstignitului –, autorul crede a-si găsi resurse ideologice încredintîndu-se unor patru precedente: mai întîi Vichy, adică momentul în care politica franceză si-a văzut deosebite în mod radical cele două componente, stînga si dreapta, cu presupunerea că prin aceasta cei de dreapta sunt maculati definitiv, iar stînga este mostenitoarea exclusivă a Rezistentei. Ca întotdeauna în propagandă, si aici nuantelor le este preferată simplificarea, fiindcă nici stînga nu a fost chiar într-atît de radicală si nici ceilalti nu se revendică, ba poate chiar deloc, din acel moment nefericit al istoriei proprii. Si tocmai cu referire la colaborationismul francez, al cărui simbol ar fi Vichy-ul, este evocată nu o singură dată figura lui Charles Maurras, cu faimoasa lui exclamatie cu privire la condamnarea la închisoare pe viată de care a avut parte în procesul politic ce i-a fost intentat: c’est la revanche de Dreyfus! Vine apoi la rînd războiul din Algeria cînd, se presupune în paginile acestei cărti, că iarăsi a fost o ocazie a despărtirii apelor politicii franceze, între  cei buni – neapărat de stînga, si cei răi – de dreapta, desigur. A treia pozitie este detinută de răscoala pariziană din mai 1968. În legătură cu acest eveniment, autorul are onestitatea de a consemna, fie si oarecum scrîsnind, si opinia adversarilor săi, admitînd că există o Frantă care, în sensul cel mai propriu, nu e în stare – crede el – să-si  amintească ce  s-a întîmplat cu adevărat si împroască toată această istorie, cultivînd de astădată nostalgia după o societate a ordinii, a autoritătilor consimtite si naturale, pe care evenimentul respectiv le-a zdruncinat: mai 68 ca o gaură neagră aspirînd ceea ce exista mai solid în Franta patriarhală, reactionară, arhaică, acestea sunt chiar cuvintele autorului cărtii. A patra precedentă invocată în sprijinul stîngii este chiar Afacerea Dreyfus, la care se făcea referire mai înainte.
În legătură cu evenimentele evocate, sunt decretate, ca apartinînd stîngii, identificînd-o, patru reflexe politice. Mai întîi, reflexul dreyfusard care ar sustine, în cazul unui conflict, presupunerea că întotdeauna dreptatea este de partea celui care se ridică singur împotriva părtii alcătuită din mai multi. Este ipoteza că în aprecierea politică cineva se însală, iar acela nu este cel singur, ci întotdeauna se însală cei care s-au adunat mai multi pentru a sustine o opinie. Unul singur privilegiat în raport cu turma, am putea spune. Desi, pentru un apologet al unei ipotetice democratii, teza nu este chiar acceptabilă întrucît opinia sustinută de cei multi nu este doar adunarea aritmetică a părerilor componentilor  grupului în cauză, ci prin însumare se poate obtine o idee superioară celei mai bune dintre ideile fiecăruia dintre cei care alcătuiesc grupul. Unicitatea nu doar că nu garantează o superioritate, dar este sigură mai degrabă inferioritatea ei.
Mai apoi, reflexul Vichy subsidiar atitudinii antifasciste ce presupune identificarea din timp a primejdiei pogromului, îndreptat eventual împotriva evreilor, dar mai  apoi extinsă la orice tentativă de suprimare a unor mai mari sau mai mici grupuri etnice. Vine la rînd reflexul saizeci si opt-ist,    adică anti-autoritar, anti-totalitar, în întelesul că întotdeauna trebuie privilegiată acea atitudine care tinteste o diminuare a autoritătilor deja constituite. Pe ultimul loc, rămîne a fi amintit si reflexul anti-colonial, încă mentinut în viată chiar dacă realitătile coloniale au dispărut demult. Fiindcă autorul cărtii presupune a fi supravietuit coloniilor o datorie a unei dezbateri privitoare la sentimentul perpetuu de vinovătie si la corolarul acestuia reprezentat de necesara căintă. În conjunctura actuală, acest reflex anticolonial se conjugă cu respingerea urii la adresa liberalismului si cu condamnarea refuzului mai mult sau mai putin deghizat al unei Europe unite, cu reprobarea a ceea ce autorul identifică că sunt toate crispările identitare, nationaliste. În acest punct se vede, cum nu se poate mai bine, că acceptînd despuierea sa de toate făloasele ei atributii de altă dată, precum revolutia, socialismul etc., stînga nu renuntă la liberalism si mai ales la antinationalismul ei genetic. În reductia la care o supune timpul actual, doctrina stîngii se retransează la a nu mai rămîne din ea decît exclusiv liberalismul.
Dar toate acestea de pînă acum au fost oarecum doar niste consideratii istorice. Îi mai rămîne autorului cărtii să revină la cea mai presantă contemporaneitate. Mai întîi este înregistrat acest repros la adresa stîngii, si este avută în vedere preponderent stînga franceză, cu privire la arhaismul ei, la retardarea  ideologică persistentă, la atasamentul nevrotic la principiile socialismului traditional. Încă si mai grav îi pare autorului faptul că respectiva orientare politică poartă sigiliul infamant de a nu fi fost capabilă să se ralieze în mod clar, fără rezerve si subterfugii, la constrîngerile unei economii de piată fată de care, toată lumea stie – este de părere el – că nu  există alternativă. Aceasta cu atît mai mult cu cît astăzi nu mai întîlnesti socialisti care să creadă în toate vechile povesti cu privire la viitorul luminos, depăsirea capitalismului destabilizat de propriile contradictii, pauperizarea absolută a societătii proletare etc. În acest context, stînga franceză este supusă riscului de a fi una dintre ultimele din Europa, avînd în componenta sa un partid comunist care nu vede că acest cuvînt: comunist – este de fapt o plagă, o ghiulea legată de gîtul ei, o insultă la adresa adevărului si a sentimentului de onoare, o arsură. Sunt chiar cuvintele acestui necrutător analist al propriei orientări politice. Si tot lui îi apartine aprecierea că pînă si cei mai orbi dintre bătrînii comunisti stiu că partidul lor a intrat în agonie, că el nu emite mai multă lumină decît emit stelele moarte si că nu îsi datorează supravietuirea decît obscurei indulgente a unui sistem care s-a obisnuit de aproape un secol să graviteze în jurul lui precum o galaxie în jurul astrului său fix, si care se tem că dacă astrul s-ar stinge de la sine, atunci cu totii ar sucomba într-o implozie.
Privind retrospectiv, eseistul este de părere că „tentatia totalitară“ reprezintă adevărata rusine a stîngii si dezonoarea intelectualilor săi. Acesteia i se adaugă lungul, atît de lungul compromis cu crima, deoarece ea a făcut  cu nerusinare elogiul gulagului rusesc sau a laogaďului chinezesc, a propagat ideea că revolutia nu este un dineu de gală si întrucît chiar este o revolutie ea merită cîteva mari carnagii sub soarele Binelui, adăugînd lor preocuparea pentru Omul nou, fascinatia tabulei rasa. Era vorba de un millenarism profan, de o adevărată religie a unei umanităti progresiste al cărei principal articol de credintă se rezuma, în versiunea ei vulgară, la celebra apoftegmă: nu poti face omletă fără să spargi ouăle. Dar, odată cu prăbusirea sistemului sovietic de la sfîrsitul anilor 80, o pagină a istoriei stîngii europene a fost întoarsă definitiv, iar vechile partide comuniste, aliatii lor, cei care au fost tentati să le menajeze sau să le flateze, cu totii nu-si mai au locul. O întreagă istorie de rătăcire si de tartuferie modernă, o întreagă materie ideologică, care si-a avut ceasul ei de glorie, au ajuns a fi asemenea unor găuri negre, înghitindu-si propria lumină si propria istorie. Asistăm astfel la o dezamăgire radicală, la o laicizare a viselor, la o tăgăduire fericită a gîndurilor, a prejudecătilor si a idealurilor. Această stîngă politică rămîne între două lumi, asemenea unui fum fără foc, a unei spume  fără apă, ca niste gesturi ale radicalitătii lipsite însă de cuvinte, iar eventualele cuvinte sunt lipsite de înteles, iesind din secolul XX dar neavînd îndrăzneala să intre în secolul XXI.
Vrînd să ofere o explicatie a acestei răsturnări a ordinii lumii în teorie, autorul nostru găseste nimerit să pomenească, drept precedente ale căderii Zidului Berlinului si ale prăbusirii sovietismului, următoarele evenimente: acelasi,  mereu repetat mai 68, revolutia portugheză similară aici, în aceste pagini, cu un crepuscul al socialismului si cu un început al sfîrsitului comunismului, Soljenitîn, ca un fenomen de consecinte planetare, al cărui Arhipelag al Gulagului a însemnat o deflagratie cum nicio altă carte modernă nu a produs niciodată într-un atare grad. Visul comunist s-a spulberat în dogoarea unei cărti, după chiar mărturia acestui îndîrjit teoretician al stîngii. Dar peste toate, crede acelasi, a fost experienta cambodgiană, semnificativă nu prin radicalismul ei, important si acesta întrucît adeseori esecul doctrinelor de stînga a fost pus pe seama incompletitudinii, pe faptul că revolutiile nu au fost duse pînă la capăt, însă în Cambodgia tocmai aceasta s-a întîmplat, revolutia a fost dusă pînă la absurd si cu această ocazie a putut fi văzută toată inimaginabila monstruozitate a fenomenului. Dar a contat în acest caz mai ales faptul că respectiva revolutie comunistă a fost fiica imediată a gîndirii stîngii pariziene, că revolutionarii cambodgieni erau formati în sînul intelighentiei sorbonarde. Cu această ocazie, prin punerea în practică a ideilor politologilor francezi, a putut fi văzută în consecinte toată criminalitatea sistemului. Ea este, în primul rînd, a gîndirii acestor maestri francezi, dar devine cu pregnantă vizibilă abia odată cu punerea în practică, cînd se trece la fapte prin lupta împotriva egoismului, abolirea comertului si a banilor, promovarea celor de tot simpli în dauna expertilor dati deoparte, săltarea într-un prestigiu special a muncii manuale si deprecierea radicală a muncii intelectuale, afirmarea unei vointe de egalitate imediată si absolută. Acestor ambitii revolutionare le-a fost adăugată interventia în ceea ce s-a numit regimul dorintelor: o reglementare prin lege a căsătoriilor, abolirea relatiilor erotice sau amoroase din afara cadrului conjugal, fixarea prin decret a zilelor din an în care tinerii sunt autorizati să se împerecheze si a celor în care, invers, cel mai mic flirt va fi pedepsit cu moartea, adică pretentia reglării politice a afectelor si a emotiilor, ajunsă la o precizie si o rigoare inegalabile. Si altele, si altele, care de care mai cumplite chiar în termenii virulenti în care sunt descrise în această carte
Asadar, asa cum spune si titlul unei cărti, amintit în paginile la care mă refer, Marx e mort, nu doar Dumnezeu, ci însusi părintele supra-Dumnezeu al comunismului este mort. De revolutie, funie în casa spînzuratului, nici nu mai poate fi vorba, si nici de acea credintă într-un Bine viitor, în numele căruia au fost sacrificate atîtea generatii succesive. Căci s-a întîmplat, observă eseistul nostru, că dacă, în istoria ideilor, Martin Heidegger l-a învins pe Karl Marx, pe fundalul acestei victorii, locul atît de specificei tentatii totalitate este luat de o altă coerentă a stîngii si care, spre disperarea acestui fervent activist de stînga, este de inspiratie de dreapta, dacă nu chiar de extremă dreapta, după aprecierea sa. Fiindcă stînga a fost adusă de vicleniile istoriei pînă în situatia să renunte la toate ambitiile sale, iar acum destinul îi ia cu totul mintile si o împinge să comită actul sinuciderii sale perpetui: să renunte la liberalismul intrinsec în care autorul cărtii identifică ultima redută a pozitiilor sale politice. Tot astfel precum moartea lui Dumnezeu este în fapt o agonie fără sfîrsit, pe care au a o trăi cei care proclamă respectiva moarte, nu  mai putin sinuciderea politică este o agonie în perpetuitate, un mod de existentă minimă, la limită. Iar forma în istorie a acestei morti este antiliberalismul stîngii, ridicarea oamenilor săi împotriva a ceea ce este însăsi esenta sa ideologică ultimă.
Există multă necrutare în felul în care autorul acestor analize face disectia stării actuale a propriei orientări politice, însă acest radicalism critic nu este niciunde mai prezent ca atunci cînd este luat în cercetare raportul dintre liberalism si Franta actuală si cînd cad ultimele iluzii si analistul se descoperă pe sine în toată completa sa înstrăinare în raport cu populatia în mijlocul căreia trăieste. Fiindcă el afirmă exasperat si fără echivoc că pentru motive care tin de trecutul ei si de istoria configuratiei sale nationale, Franta în întregime este cea care îi rezistă, în întelesul că nu i se predă, unui liberalism care niciunde într-altă  parte si îndeosebi în nicio tară anglo-saxonă, nu este obiectul unei atari reprobări: liberal nu este oare, se întreabă el în continuare, un cuvînt pe care clasa politică franceză nu se aventurează să-l pronunte decît cu precautii infinite si oare nu un presedinte al acestei tări a definit liberalismul ca fiind o perversiune a spiritului uman, considerînd că eventualul lui triumf ar fi tot atît de dezastruos ca si cel al comunismului? În fata acestei atît de pregnante neaderente franceze la liberalism, autorului cărtii nu-i mai rămîne decît să mentioneze că însăsi stînga franceză, în epoca ei de deplin marxism, a asvîrlit asupra cuvîntului liberalism un fel de fatwa, o condamnare definitivă asupra căreia nu a revenit. De aici si ca o consecintă a acestei atitudini a rezultat faptul că stînga socialistă din Franta a refuzat Tratatul constitutional european sub motivul că acesta ar fi de inspiratie liberală. S-a ajuns astfel pînă la a fi considerată doctrina liberală ca fiind adevărata sursă a tuturor relelor de pe planetă, antiliberalismul sucombînd într-un soi de conspirationism care presupune că fortele liberale nu doar domină lumea ci si-o subjugă în interesul lor exclusiv.
Fiindu-i stîngii politice însăsi baza teoretică ireductibilă, adică acel temei la care aceasta nu poate renunta fără a-si primejdui existenta, liberalismul este la rîndul său ceva mai vechi decît ea, în întelesul că descinde din iluminism. Sesizînd această filiatie, analistul a cărui carte o urmez, cînd reprosează stîngii actuale că fiind antiliberală se subordonează dreptei, ba chiar extremei drepte – afirmă el, atunci are în vedere un caz concret, si anume el tinteste un adversar declarat al iluminismului si cu deosebire al liberalismului. Este vorba desigur de Carl Schmitt, a cărui revenire în dezbaterea publică, îndeosebi după trecerea sa la cele vesnice, a scandalizat si scandalizează din ce în ce mai tare, îndeosebi o anume intelectualitate manifest democrată si care de la ultimul război si pînă nu demult domina în exclusivitate lumea ideilor. Iar acum acesteia îi vine cum nu se poate mai greu  să accepte luarea în seamă a vastei opere a celui care a fost la un moment dat Kronjuristul celui de al treilea Reich. Că s-ar putea ca prin unele dintre tezele sale de filozofie politică el să aibă dreptate, ce mai contează cînd politia civilă a celor care stăpînesc ideile impune ca despre acesta să nu mai fie vorba decît eventual în vreun pamflet. Cu o imensă jale, autorul acestei cărti nu vede decît îmbulzeala în jurul lui Carl Schmitt dinspre stînga, ignorînd că el este asaltat din toate directiile, ca să nu zic din toate extremele, inclusiv de la mijlocul spectrului politic! Cu o lipsă de luare în calcul a detaliilor, tipică pentru cea mai nediferentiată propagandă, eseistul francez acuză exasperat pe fostul profesor de drept constitutional că a colaborat cu nazismul si, fie si mult după război, adică după iesirea din închisoarea în care l-au azvîrlit învingătorii apuseni, că a fost antisemit. Luate asa în mare, afirmatiile sunt valabile în felul lor, dar nu este mai putin adevărat că istoricii de profesie si mai putin implicati politic au nuantat mult lucrurile. Carl Schmitt, ca atîtia altii, s-a strecurat si el prin cotloanele dictaturii, iluzionîndu-se că ar putea influenta politica în directia gîndirii sale. Nu a izbutit!, dar adevărul tezelor sale nu a fost prin aceasta infirmat, si ele trebuie analizate si în afara contextului istoric în care au fost elaborate, iar întrucît sunt stiintă trebuie judecate si în absolut. Cît despre antisemitism, din cîte informatii am la îndemînă, poate ar fi mai corect să se spună doar că el nu a fost filosemit, ba chiar că si-a exprimat optiunea, el catolicul, pentru un păgîno-crestinism, un crestinism exclusiv european, deosebit de iudeo-crestinismul asa de răspîndit. Să afirmi: eu nu sunt evreu – este grav, aproape dovedind o stîjenitoare aplecare rasistă, totusi nu o crimă, desi putem întelege îndreptătirea semenilor nostri, evreii, să aibă, după tot ce li s-a întîmplat, o hipersensibilitate ultragiată.
Se va fi înteles, sper, din toate acestea că autorul la care mă refer dovedeste o constiintă de-a dreptul tragică, si că el îsi analizează propria conditie politică fără cea mai infimă iluzie. Totusi, dincolo de atîta disperare ideologică, mai rămîne ceva? O solutie se mai întrevede?  Fiind vorba aici de Franta, aceasta ar putea fi în primul rînd integrarea europeană, si chiar din acest motiv, autorul se adresează cum nu se poate mai patetic concetătenilor săi, întrebîndu-i imprecator: Cine, atunci cînd, de pretutindeni, se înaltă cîntecul locurilor (si tocmai al acelor locuri despre care vor să ne convingă, iarăsi, că sufletele noastre le sunt ca niste amprente), cine va vrea să amintească faptul că Europa nu este nimic dacă nu este mai întîi o resurectie a spiritului împotriva demonului cel rău al identitătii – fie ea chiar si cea europeană? Asadar, despre aceasta este vorba, despre abolirea identitătilor, a apartenentei fiecăruia dintre noi la un anumit loc, vesnic aceeasi utopie negativă a stîngii: deziceti-vă de voi însivă si veti fi fericiti, va fi raiul pe pămînt dacă veti înceta să mai fiti, subjugîndu-vă unei alienări definitive, rămînînd pure abstractii lipsite de continut, exclusiv oameni si nimic mai mult, pură indeterminare.
Cîteva indicatii, semnificative, se mai dau în finalul cărtii. Nerostita globalizare este trecută aici pe sub ochii neatenti ai cititorului sub masca americanismului, fiind denuntat în modul cel mai virulent antiamericanismul ca fiind în ascuns un antisemitism, presupunîndu-se că cine este împotriva Americii este de fapt împotriva evreilor. Si ce alt păcat ar putea fi mai mare! Orbit de ipoteza antisemitismului, autorul ignoră eventualitatea ca promotorii antiamericanismului să fie mai degrabă nu atît împotriva evreilor, cît îndeosebi în simbria colosului eur-asiatic, care i-a succedat URSS-ului, cum  s-a si întîmplat adesea în trecut cu intelectualii militanti din Occident, descoperiti mai apoi pe statele de plată de la Moscova.
Solutia, una singură, este prezentată în două trepte: mai întîi optiunea totală pentru laicitate, nu tolerantă, aceasta ar fi o crimă, ci laicitate deplină, adică, si acesta este finalul, ateismul. Astfel, stînga este dezvăluită în toată enorma ei monstruozitate, de ucigasă de Dumnezeu. Chiar si atunci cînd din ea nu a mai rămas decît un cadavru.