O LUPTĂ LITERARĂ : H. SANIELEVICI DESPRE MIHAIL SADOVEANU
                                                                                             

 

                                                                                                                        Adrian JICU



         H. Sanielevici: D. Sadoveanu are un suflet de vagmistru

În războiul dintre Sanielevici si Iorga, Sadoveanu este o victimă colaterală. Colaborînd la „Sămănătorul”, el i-a servit criticului de la „Curentul nou” drept material pentru a demonstra falsitatea directiei iorghiste si a trebuit sacrificat. Se pare însă că acest atac, urmat de numeroase polemici si de apărarea lui Ibrăileanu, i-a folosit tînărului scriitor. Talentul său a fost imediat remarcat, iar nedreptatea făcută, reparată.
După articolul-program din primul număr al „Curentului nou”, în care se atrăgea atentia asupra directiei nesănătoase pe care miscarea sămănătoristă o imprima literaturii române, Sanielevici semnează articolul Morala domnului Sadoveanu , prin care va declansa un scandal enorm. Considerînd ca si altădată că valoarea estetică a unei opere creste în raport cu valoarea ei morală, Sanielevici concluzionează că scrierile prozatorului moldovean sînt lipsite de moralitate. Opera lui Sadoveanu este judecată din perspectiva conceptiei morale pe care o exprimă, iar pentru a face credibilă afirmatia, criticul alcătuieste un tabel sinoptic prin intermediul căruia căuta să arate că elementele constitutive ale creatiei sadoveniene sînt: „betia, adulterul, prostitutia si violenta dusă pînă la criminalitate” . Pe baza acestui tabel, unic în felul său în critica noastră, criticul emitea acuzatii dintre cele mai grave, cu tentă personală: „Nu-i naturalism, e bestialitate curată. D. Sadoveanu are un suflet de vagmistru. Cînd ti-o spune un vagmistru că «a trăit», asta înseamnă c-a făcut multe betii si a avut multe femei… Altceva decît betie si dragoste haiducească n-a văzut d. Sadoveanu în viata noastră omenească, si nu găsim nici noi în opera d-sale. Dar de sănătoasă e sănătoasă literatura asta – n-am ce zice. Crapă de sănătate!” sau „De la idealizarea unor astfel de bestii, pînă la glorificarea criminalului ordinar, nu este decît un pas. Acest pas l-a făcut d. Sadoveanu, – cum vom vedea îndată.” . Amoralitatea prozatorului era – cel putin pentru semnatarul articolului – evidentă.
Analizînd cîteva dintre primele povestiri ale lui Sadoveanu, Sanielevici ajunge la concluzia că în Cosma Răcoare, Ivanciu leul, Două firi sau Petrea Străinul domină violenta, betia, sexualitatea. Prozatorului i se reprosează, de asemenea, incapacitatea de a crea tipuri ideale si idealizarea vietii după reteta lui Iorga. Din această perspectivă Crîsma lui mos Precu este „… o amestecătură informă de realism pesimist, de romantism caraghios si de falsă idilă patriarhală”, Ioan Ursu e o nuvelă de două-trei pagini, nu de 93, iar „Opera d-lui Sadoveanu – chiar dacă d-sa ar avea un talent însemnat, si n-ar fi, cum este, o mediocritate – ar fi încă hibridă, barocă”.

 

Mihail Sadoveanu: Îti făgăduiesc într-adevăr un răspuns tare si te rog să-mi faci cunoscut dacă pe corpul d-tale este o părticică curată care să-l poată primi.

Oripilat, Sadoveanu a făcut greseala de a răspunde imediat, publicînd o scrisoare deschisă în ziarul „Vointa natională” din 25 noiembrie 1905 si preluată de alte publicatii. Era un protest ferm, care, pe alocuri, trecea dincolo de limitele elegantei: „ … judecata d-tale asupra operei mele literare: ea te priveste pe d-ta si de acolo, de jos, ea nu mă poate atinge. La insultele asupra persoanei mele, însă, îti făgăduiesc într-adevăr un răspuns tare si te rog să-mi faci cunoscut dacă pe corpul d-tale este o părticică curată care să-l poată primi” . Mai apoi, în urma unei scrisori în care Ibrăileanu îi reprosa reactia exagerată, Sadoveanu îsi justifică gestul: „E vorba despre scrisoarea mea. O osînditi, n-am nimic de zis. Totusi, gînditi-vă în ce situatie m-am aflat eu. Cap de familie, om care am o cale dreaptă înainte-mi, cu o cinste pe care o port cu mîndria cea mai mare; om care consider cariera de scriitor ca un apostolat social, om ce mă socot dator cu multe, în sfîrsit, si către mine si către altii în această tară a durerii, mă văd dintr-o dată atacat într-un chip care si azi, cînd m-am linistit, îmi pare cu totul, cu totul lipsit de bună-credintă, de omenie! Gînditi-vă ce-am simtit eu atunci. Mi s-a revoltat sufletul, fiecare părticică a sufletului. Mi s-a părut pur si simplu că sînt victima unui asasinat. Am avut această impresie. E posibil să lovesti asa fel un om, ocupîndu-te cu ceea ce scrie el? Cu ce-am gresit? Indignarea mea a fost cu atît mai mare cu cît, ca om, n-am absolut nici o pată. Trebuie să ne gîndim că sînt si oameni în lumea aceasta. Cum se poate să izbesti asa într-un suflet, să-l terfelesti, zîmbind? Pentru ce? Acum văd că scrisoarea nu trebuia să apară, desi felul de a vorbi al d-lui Sanielevici mi se pare si acum lipsit de cinste. Nu trebuia să apară fiindcă văd că a jignit si pe altii. (…) Scrisoarea aceea, desi n-am avut vreodată intentia s-o traduc în faptă, nu trebuia să apară. Are totusi o scuză” . Se simte în aceste rînduri adresate „unui om rar între putini” mînia potolită a scriitorului care si-a văzut terfelită munca de ani de zile într-un moment crucial al existentei, cel al debutului. Dramatismul confesiunii vine si din neputinta acceptării nedreptătii care i-a fost făcută.

H. Sanielevici: Decît pălmuit de bandit, mai bine un an, doi la puscărie.

De cealaltă parte, Sanielevici a profitat de pe urma ei, pozînd în victimă si scriindu-i bătos aceluiasi Ibrăileanu, care va interveni în apărarea prozatorului, chiar în revista gălăteană: „Astept articolul d-tale despre Sadoveanu. Trimite-l repede ca să încapă în nr. 2. Parcă asa vrei, nu? Ce zici de scrisoarea lui bestială? «Are să mă bată»! Am revolver foarte elegant si fin, cu gloante Manlicher, cari trec la 200 de m. printr-o scîndură… De vacanta crăciunului voi sta două săpt. la Bucuresti si-l voi purta, continuu încărcat, asupra mea. Decît pălmuit de bandit, mai bine un an, doi la puscărie. Zice că «să-i comunic ce părticică a corpului am curată…». Asta s-a publicat în „Vointa”, în „Epoca” (asanarea moravurilor), «Conservatorul», „Reforma” din Galati… Te-ndoiesti că Sadoveanu e o bestie?! Dar cum ziceam, astept apărarea, căci si criminalilor li se pune apărător din oficiu. Ai băgat de seamă că vrea să insinueze că sînt un om putred de vitii?!! Acest om care mai ieri îmi vorbea respectuos… Eu îl cunosc personal. Nu stii ce tărănoi viclean e, cum afectează duhul blîndetii, cum chefuieste desperat nopti întregi, iar naivilor li se prezintă ca om familist, cu grijă de familie…”

Critice

Privite din perspectivă moralizatoare, personajele sadoveniene îi repugnă lui Sanielevici si, prin comparatie cu acelea ale lui Istrati, îi apar ca odioase: „Afară de asta, personajele sale te lasă încremenit, nu numai prin  senina lor amoralitate, de armăsari care se baligă si se-mperechează în văzul tuturor, dar si prin cruzimea lor sadică, ba chiar prin pornirea de a face răul, si fără interes, si fără plăcere numai din trebuinta de a-si descărca energia fizică si psihică” . E o dovadă de neîntelegere grosolană a literaturii în specificul ei artistic si de reducere la o simplă functie moralizatoare. Lui Sadoveanu i se contestă si originalitatea. Comparînd Dusmanii cu O făclie de Pasti, Sanielevici evidentiază inferioritatea prozatorului moldovean. Despre Hanul boului crede că se inspiră din Hanul lui Mînjoală, fără a se ridica la valoarea textului caragialian. La fel în cazul romanului Soimii: „Romanul Soimiieste o imitatie – după o metodă specială a d-sale despre care vom vorbi – a romanului Prin foc si sabie de Syenkiewitz, o transcriere făcută parte cu frînturi din Tolstoi si din vreo doi scriitori români (mai ales N. D. Popescu, cel cu haiducii), si parte cu imagini fotografice ale autorului.” După aceste exemple, criticul concluzionează: „Din amănuntita cercetare a operelor d-lui Sadoveanu, mi-am format convingerea hotărîtă că d-sa nu aduce în literatură o personalitate originală, ci numai preface si prelucrează frînturi din alti scriitori români si străini. D. Sadoveanu este un pasticheur, în cel mai exact înteles al cuvîntului. Nu însă un plagiator”.
Dacă în planul general al ideilor Sanielevici s-a dovedit adesea inspirat, judecătile critice pe care le formulează se ridică arareori la valoarea gîndirii sale estetice. Cazul Mihail Sadoveanu este probabil cel mai cunoscut. După ce îl atacase sistematic în prima serie a „Curentului nou”, criticul a înteles că gresise, dar hotărîrea de a lupta cu orice pret împotriva sămănătorismului nu i-a permis să retracteze cele scrise. Apropierea de „Viata românească” îl va face însă să precizeze că „Sadoveanu are limbă frumoasă, stil armonic si ritmat, descrieri plastice, putere mare de viată, dar nu are nici o operă” . Ulterior, în 1920, situat din nou pe pozitii adverse „Vietii românesti”, el va reveni cu o nuantă: „«Tabloul sinoptic», care la 1906 a stîrnit atîtea discutiuni, e poate exagerat si nu-i semnificativ decît în legătură cu atitudinea amorală a d-lui Sadoveanu. În orice caz a căpătat valoarea unui document al Istoriei literaturii românesti” .

Precizări

Retipărind articolul Morala d-lui Sadoveanu în volumul Poporanismul reactionar (1921), el va continua să sustină că a avut dreptate în cazul debutului scriitorului, dar va adăuga cîteva note, în care dezvoltă motivele care l-au determinat să ia atitudine fermă: „Cu poporanismul «Sămănătorului» năvălesc în literatură «lipitorile satului», – o clasă în acelasi timp, stricată, fiindcă parazitară, si primitivă, fiindcă incultă, medievală. Amoralitatea atitudinii, lăbărtarea descrierilor, naivitatea compozitiei, platitudinea gîndirii si simtirii, sînt manifestări de clasă necoaptă. Acesta este fondul chestiunii. În apărarea d-sale, d. Ibrăileanu a procedat ca la jurati. Mai întîi a abandonat pe toti ceilalti învinuiti – declarîndu-se de acord cu acuzarea, – pentru a-si salva clientul. Or, cusururile morale ale primelor scrieri ale d-lui Sadoveanu caracterizează nu atîta persoana d-sale – d-sa s-a civilizat mai tîrziu, fără a cîstiga ca talent – cît clasa pe care o reprezintă” . Nici acum, după 17 ani de la debutul lui Sadoveanu, orgoliul său nemăsurat nu i-a permis să recunoască fătis că a gresit. Oricum, ar fi fost prea tîrziu…
O justificare pentru atitudinea fată de scrierile de debut ale prozatorului va aduce si în 1935, semn că Sadoveanu, care se impusese deja ca un mare prozator, îl obseda. Creatia lui  este explicată prin factori antropologici, în spetă prin apartenenta la rasa ostbaltică, si nu printr-un criteriu moral. Ba mai mult, criticul îi găseste chiar merite artistice si le formulează pe un ton cu totul schimbat fată de acela impetuos pe care îl afisase la 1905: „N-asi vrea să-l jignesc pe d. Mihail Sadoveanu; întîi, fiindcă scrie frumos (e un talent necomplect: are unele calităti, pe cînd altele, însemnate, îi lipsesc); si al doilea, fiindcă instruindu-se si cultivîndu-se de atunci încoace, s-a schimbat mult în toate privintele.” Ca si în alte cazuri, Sanielevici îsi dovedeste inconsecventa, pe care încearcă să o ascundă sub masca unor precizări si să îi dea o argumentatie stiintifică.

 

Publicat în „Curentul nou”, nr. 1, Galati, 15 noiembrie 1905, p. 39-45.

H. Sanielevici, Poporanismul reactionar, Bucuresti, Editura Socec, 1921, p. 17.

Ibidem, p. 20.

Ibidem, p. 23.

Apud G. Ibrăileanu, Opere, vol. I, editie critică de Rodica Rotaru si Al. Piru, prefată de Al. Piru, Bucuresti, „Minerva”, 1974, p. 390.

Scrisori către Ibrăileanu, vol. I, editie îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă si Al. Teodorescu, prefată de Al. Dima si N.I. Popa, Bucuresti, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 201-202.

Op. cit., vol. III, editie îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă si Al. Teodorescu, prefată de Al. Dima si N.I. Popa, Bucuresti, Editura pentru Literatură, 1973, p. 241-242.

H. Sanielevici, Clasicismul proletariatului. Panait Istrati, Bucuresti, Editura Adevărul, 1924, p. 46.

Romanul istoric – „Soimii” de Mihail Sadoveanu, în Poporanismul reactionar, Bucuresti, Socec, 1921, p. 113.

Cum imită d. Sadoveanu, în volumul citat, p. 159.

Un proces literar si o judecată părtinitoare. Cum s-a întemeiat „Viata românească” în Poporanismul reactionar, Bucuresti, SOCEC&Co Societate anonimă, 1921, p. 237.

Morala D-lui Sadoveanu, în volumul citat, p. 15.

Ibidem, p. 31.

H. Sanielevici, În slujba Satanei?!..., vol. I, Bucuresti, Editura Adevărul, 1935, p. 81.