LECTOR
24000 semne
Miodrag Pavlovici, Glasul de sub piatră, poeme, antologie si traducere de Slavomir Gvozdenovici si Lucian Alexiu, Editura Princeps Edit, Iasi, 2007, 164 p.
Unul dintre cei mai prolifici si notabili autori sîrbi (născut în 1928 la Novi Sad), poet, prozator, autor dramatic si eseist, membru al Academiei Europene de Poezie (înfiintată din initiativa poetului francez Alain Bosquet, cu sprijinul Marelui Ducat de Luxemburg; în prezent are 30 de membri, poeti din diferite tări europene, multi laureati ai Premiilor Nobel, Goncourt, Herder) si al Academiei Sîrbe, Miodrag Pavlovici, prin volumul 87 de poeme, apărut în 1952 (reeditat în 1979, 1999, 2003), se consideră că a declansat un „protest suprarealist” împotriva cliseelor socio-realismului. (1952 era anul în care autoritătile comuniste din fosta Iugoslavia, urmare si a unui protest semnat de scriitorul croat Miroslav Krleza, au permis o mai mare libertate de expresie în artă, dar si politică.) Criticii au notat, între trăsăturile creatiei lui, tendinta de recuperarea a traditiilor, istoriei, miturilor, dar si valorificarea liniei moderniste, marginalizată atunci în fosta Iugoslavia. De atunci a publicat mai multe volume de versuri, proză, eseuri, piese de teatru, note de călătorie, a realizat antologii ale poeziei europene (în cea despre Romantismul european este bine reprezentat Eminescu) si de limbă sîrbă. Antologia poeziei sîrbe (sec. XIII-XX) e considerată cea mai semnificativă operă de acest fel din tara sa.
Opera lui Miodrag Pavlovici (de două ori pe lista candidatilor pentru Nobel) a fost tradusă în mai toate limbile de circulatie internatională. În limba română a apărut prima dată în 1972, cu antologia Versuri, la Editura Univers, în traducerea lui Ilie Constantin si a Sandei Nenoiu, urmînd apoi si alte volume, grupaje, antologii.
În 1998 Draško Redjep a realizat antologia Nordul sîrbesc, apărută în seria „Poeti sîrbi din secolul XX”, la Editura Hestia din Timisoara, 1998, traducerea fiind semnată de Slavomir Gvozdenovici si Lucian Alexiu, notele bibliografice de Mirjana Brković.
În 2007, Slavomir Gvozdenovici si Lucian Alexiu au alcătuit antologia Glasul de sub piatră, aducînd, din nou, la îndemîna cititorului de la noi poezia unuia dintre cei mai importanti poeti contemporani din Balcani, născut si trăit acolo unde către azi „soldatul-păpusă/ le promitea tuturor pacea/ si înflorirea artelor”, si „multi s-au fost apărat/ de vîntul ursitoarelor/ în jurul Belgradului/ coboară în transeea aceea/ tine-ti cuvîntul”. Acolo unde, scrie poetul, „viata…e/ ordine a risipei/ superstitie/ si momeală pietrificată” în aste vremuri în care „apar cuvinte grele precum piatra/ sau copii muti înaltă orase/ fără ferestre si fără usi”.
O antologie care oferă o imagine elocventă asupra operei lui Miodrag Pavlovici.
Carles Miralles, La ciutat dels plàtans/ Orasul cu platani, poeme, editie bilingvă catalană-română, traducere: Diana Diaconescu, Christian Tămas, prefată: Traian Diaconescu, Editura Ars Longa, Iasi, 2007, 76 p.
Carles Miralles, unul din cei mai importanti poeti/ traducători catalani, profesor la Universitatea Centrală din Barcelona (oras care „stie despre tine,/ mai mult decît tine” si „cîteodată,/ aprinde, fără ca tu să te astepti,/ lumina zilelor îndepărtate/ care erau numai praf si cenusă/ înăuntru memoriei tale”), a fost publicat cu cîteva poeme si prezentat cititorilor revistei Convorbiri literare de către Traian Diaconescu, în iulie 2002.
În anul 2007 la Tîrgul de Carte din Frankfurt nu a fost „invitat de onoare” un stat/ o regiune, ci o cultură. Cultura catalană. Într-un interviu cu Alexandra Sora (publicat de DW, 13.10.2007), poetul spunea: „o cultură fără stat trebuie să lupte mai mult pentru a cîstiga respectul cititorilor decît cea care are în spate un întreg aparat de stat.” Dar, adăuga, „dacă îl cîstigă însă, acest lucru reprezintă garantia unei calităti literare deosebite.”
Limba catalană (neolatină), considerată în timp „dialect, prelungire geografică a celui provensal” (Enciclopedia Minerva), formată între secolele VIII – X de ambele părti ale Pirineilor, în provinciile Mărcii Hispanice din Imperiul Carolingian, s-a extins în sud si est în secolele XII, XIII. Frontiera lingvistică s-a stabilit la finalul domniei lui Jaume I. Zona de vorbire a limbii catalane (68.000 de km², populată de 9 ~ 11 mil. de oameni), cuprinde sapte teritorii din patru state: Andorra, Spania (cea mai mare ca populatie/ suprafată), Franta, Italia. Literatura catalană s-a născut la sfîrsitul secolului al XIII-lea, cu poezia/ proza lui Ramon Llull. Joan Samsó scria (La cultura catalana: entre la clandestinitat i la represa pública, 1939-1951, Barcelona, 1994, 1995) că limba catalană a fost marginalizată aproape trei secole si în regiunile din Spania în care e vorbită: Catalunya, Valencia, Insulele Baleare. A renăscut în secolul XIX odată cu Renaixença, miscarea de restaurare a limbii/ literaturii/ culturii catalane, suferind în secolul XX sub regimul franchist (M. J. Gallofré i Virgili, L'edició catalana i la censura franquista, 1939-1951, Barcelona, 1991).
Micro-antologia de autor apărută la Ars Longa, dedicată Barcelonei, „Orasul cu Platani” unde „casele formează insule care înconjoară asfaltul” si, la apus, cînd soarele „moare în asfaltul moale”, „vîntul curătă/ de fumuri si de asprimi sufletul/ de clădiri si oameni” este ca o călătorie cu pasii poeziei făcută în dar de Carles Miralles. O călătorie pe străzi, printre oameni, prin vechile cinematografe (ca Aristos ori Eslava), în zi de sărbătoare sau de lucru, cînd luna noiembrie sau vara îmbracă orasul, într-un cuvînt printr-o metropolă în care „azi” si ieri” merg parcă mînă în mînă, printre oamenii care, ca oriunde în lume, „trăiesc si mor, fac dragoste si pun la cale/ pisma, se adună si se despart, se însală/ si se ajută”. O călătorie care înseamnă si un „desen de suflet” al unui oras în care Gaudi a schimbat perceptia spatiului, creionat de un poet modern, care scrie cu pana muiată în cerneala romanticului.
Ionut Caragea, Omul din cutia neagră, versuri, prefată: M. Chelaru, postfată: Adrian Erbiceanu, Editura Fides, Iasi, 2007, 96 p.
Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionut Caragea în functie de faptul că trăieste în Canada (să spunem, ca „poet al exilului”) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotatia strictă a cuvîntului „exilat”. Probabil cel mai semnificativ ar fi că „înstrăinarea” este în poezia lui altceva – „convertită” mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe” sau „a fi singur” („numai singurătatea îti poate aduce profund împlinirea”).
Este greu să definim poezia lui punînd fată în fată modul cum se scrie în România (a pornit pe calea poeziei – despre care spunea, de pildă, că „e o trecere de pietoni între viată si moarte” publicînd constant pe net, în contact permanent cu site-urile de poezie românească), ori că s-a „adaptat”, acceptînd/ adoptînd ce înseamnă tematica, felul de a scrie în Canada sau, extinzînd, America de Nord (tendinte/ trenduri s.a.). Desi sînt elemente care îl apropie de acest spatiu, cu preocupările/ angoasele lui (suferinta/ singurătatea/ lipsa de comunicare/ o doză de superficialitate a relatiilor, în oarecare măsură alienarea sa.), acest fapt este destul de putin vizibil, atît în ce priveste constructia poetică, cît si maniera de alcătuire a tropilor.
Poate cel mai bine s-a definit pe sine si creatia lui în versurile: „nu voi uita mama întindea rufe pe sîrmă/ au rămas doar cîrligele familia mea/ si-au luat cu totii hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec”, dar si în „m-am născut pe Google/ am deschis ochii si am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă”.
În loc de încheiere (amintind că, se poate spune, a pornit să-si definească un drum întru vers, pe care îi dorim să-l afle curînd), păstrăm imaginea a trei directii, trei poli între care pot să graviteze căutările/ versul lui: viata, femeia, fericirea: 1. „viata este ca un joc de cărti/ în care-ti licitezi anii/ mizînd pe niste atuuri/ si cel putin o strigare/ dar pînă la urmă totul depinde/ numai de cel care face cărtile”; 2. „nu poti privi niciodată/ în universul interior al unei femei/ acolo unde dumnezeu/ se joacă mereu de-a v-ati ascunselea”; 3. „fericirea este gaura cheii/ prin care tragi cu ochiul/ la ceea ce numai visul poate atinge”.
Maria Sleahtitchi, Cerc deschis. Literatura din Basarabia în postcomunism, Editura Timpul, Iasi, 2007, 216 p.
Încă mai „pluteste” la noi, pe alocuri, impresia că literatura basarabeană este fie o reminiscentă a unui spatiu cultural „proletaro-sovietic”, fie o soră mai „în urmă”, situată ca stil, anvergură/ mijloace de exprimare oarecum „în urma” literaturii române. Unii au exagerat influenta si rolul clasicilor români, mai ales a lui Mihai Eminescu, adesea fără să considere la adevărata valoare rolul acestora în păstrarea identitătii nationale pentru basarabeni, uitînd că „acolo” muzele au respirat si respiră prin destule voci care au creat opere de tinută, la nivelul diferitelor generatii care au reprezentat aici tendintele modernă si postmodernă, racordati la contemporaneitatea românească/ universală. De altfel, autoarea subliniază: „eterogenă ca valoare si oarecum periferică, prin intensitatea vietii culturale, literatura română din Basarabia de după 1989 este asemenea unei cărări ce se bifurcă. Personajele acestei lumi, desi contemporane, trăiesc, de fapt, în timpuri diferite… Această stare de lucruri explică pînă la un punct cît de „liberă" si „nouă” este literatura din Basarabia.”
Maria Sleahtitchi a adunat în acest volum o serie de texte publicate în reviste din tară si de peste Prut (majoritatea în Contrafort, Semn, Sud-Est, Convorbiri literare, Magazin Bibliologic, Confluente bibliologie, Timpul – apărut la Chisinău), în care, „fără pretentia de a impune o viziune exhaustivă… încearcă să schiteze, în linii mari, directiile de afirmare a literaturii române în Basarabia postcomunistă”. Volumul (structurat astfel: În loc de argument, I. Literatură si societate, II. Raftul generatiei ’60, III. Ofensiva optzecistilor, IV, Semnele noului val, V. Integrare si sincronizare) este alcătuit, scrie autoarea, prin îmbinarea a trei principii: cronologic, tematic (vizînd „relatia literaturii cu societatea, formele de integrare si sincronizare a literaturii si culturii din Basarabia cu cea română si europeană”), generationist (trei generatii: saizecisti, optzecisti si douămiisti).
Cartea Mariei Sleahtitchi oferă o imagine de ansamblu, în „timp real”, asupra felului în care s-au petrecut lucrurile în literatura română din Basarabia, de la debuturi considerate notabile (Liliana Corobca, Oleg Carp, Angelina Rosca s.a.), modificarea perceptiei operei unor „simboluri” ale vietii literare locale (Drută), etapele „fenomenului integrării” (recuperarea valorilor literare istorice – perspectivă national-patriotică, revistele Nistru/ Basarabia, Literatura si arta; sincronizarea componentelor interne ale literaturii române – perspectivă estetică, revistele Contrafort, Sud-Est Cultural, Semn; europenizare si globalizare – perspectivă transnatională, revistele Contrafort, Sud-Est Cultural) etc..
Nu pot decît să subscriu unor afirmatii ale Mariei Sleahtitchi ca: „e nevoie ca literatura de pe cele două maluri ale Prutului să circule, să fie citită de scriitorii însisi, chit că lucrurile nu stau tocmai asa”, dar, mai ales: „literatura română de oriunde scrisă trebuie evaluată estetic conform unor criterii unice” pentru că, de fapt, „toti scriitorii de limbă română… facem parte dintr-o singură literatură, oriunde ne‑am afla”.
Bogdan Cretu, Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 2008, 272 p.
Precizînd din start că volumul său nu se doreste „o istorie exhaustivă a utopiei negative scrise în limba română”, în Argument, Bogdan Cretu notează: „Am putut observa, interesat fiind de asa-numita «literatură de sertar”, cum „cîteva titluri din această slab reprezentată la noi categorie puteau fi substituite genului utopiei negative”, remarcînd că, în tara noastră, în fapt, „tentative învecinate cu antiutopia apar cu mult înainte” de comunism. De altfel, în afara analizelor legate de trecut, autorul, „pentru a demonstra că antiutopia si-a brevetat deja o schemă narativă proprie” si „o atmosferă specifică”, citează si cîteva aparitii de dată recentă. Gîndită cu metodă, de la definirea conceptelor vizate (utopie, antiutopie, literatură de sertar – „nu orice operă nepublicată înainte de 1989 reprezintă o adevărată scriere «de sertar», asa cum, pripit sau interesat s-a considerat o vreme” etc.), cartea este structurată pe capitolele: I. De la utopie la radicalizarea ei (spre exemplificare, subtitluri: Încercări de a defini utopia, Utopie si realitate, utopie vs. istorie, Poncife ale utopiei narative, Antiutopia imanentă), II. Utopia negativă – „vocatie” a literaturii române, III. Preistoria genului, IV. Sub zodia pamfletului, V. Constientizarea de sine: contrautopia antitotalitară, VI. În siajul antiutopiei, si Bibliografie.
Monica Lovinescu spunea într-un interviu, publicat în iunie 1992, în Contrafort: „literatura română este una minoră, poate nu prin realizări, dar prin răspîndirea ei, în orice caz… Diversele aranjamente personale, carieră etc., au avut pesemne si ele un rol, deoarece cu limba română nu puteai face nimic înainte.” Întrebarea este dacă putem face ceva acum, si cum este de fapt literatura noastră. Au fost si sînt discutii despre cum „a fost”, despre soarta limbii/ literaturii române acum si în viitor, au fost/ sînt si „re-asezări”, „re-discutări”. Ori dacă vrem să răspundem la astfel de întrebări, nu sînt lipsite de interes analizele care să releve imaginea cît mai aproape de realitate a evolutiei, trecutului si prezentului literaturii noastre. Cartea lui Bogdan Cretu propune o viziune interesantă, viabilă, bazată pe informatii si analize/ sinteze teoretice coerente, as zice nu doar asupra discutiei unor fenomene ca antiutopia, utopia negativă, distopia s.a. în literatura română, ci si asupra unui anume fel de „constructie” al acesteia, de la Cantemir, Budai Deleanu, Arghezi s.a, pînă în zilele noastre.
Ion Mitican, Strada Lăpusneanu de altădată. Plimbare nostalgică, editia a II-a; an neprecizat; 198 p.; Urcînd Copoul cu gîndul la Podul Verde, Editura Tehnopress, Iasi, 352 p, 2006
Ion Mitican (născut în 1931, absolvent al Facultătii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iasi) a scris mai multe cărti despre orasul nostru. Una este despre „Strada Amintirilor” sau „a Veseliei”, cum era numită strada Lăpusneanu. Aici era odinioară „stanistea instrumentelor muzicale”, care „soseau” la noi la scurt timp după aparitia lor, orasul fiind legat de Viena „prin drum de fier”, deja la 1 iunie 1870. Era strada pe care, prin anii 1870-1900, „fulgerau cele mai ochioase magazine, de marsandărie si lipscănărie, vestite locante, neîntrecute croitorii si luxoase pantofării pentru dame…”. Si azi găsesti Galeriile Anticariat (în locul unde se afla, altădată, „căsoaia lui Ioan Strasshoffer”), si, alungate de peste tot pentru a fi adunate aici, tonetele micilor anticari, parcă în amintirea mai vechilor lăcasuri ale cărtii, precum cel condus de Kuperman. Ion Mitican ne poartă pas cu pas, re-desenînd cu penelul cuvîntului, parcă, totul cum era odinioară, de la casa postelnicului Alecu Beldiman, în care „participăm la un banchet junimist”, în 1872, ne preumblăm pe lîngă locante, prăvălii, intrăm în „cofetăria dulciurilor si a duducutelor”, La Georges, ori în clădirea de la numărul 32, unde intra Eminescu, în magazinul muzical, pe vremea cînd apăruse „Ce te legeni codrule”. E strada librarilor, a marilor uniri, a cinematografelor si, înainte de toate, a unei epoci.
Apoi, în cea de-a doua carte, urcăm dealul Copoului, pe Ulita Podului Verde, care în 1866 a primit numele „Carol”, uitîndu-ne la partea dinspre apus a Casei Studentilor, „privind” cu ochii mintii la palatul Elencu Sturza-Păstrăvanu. Urcăm apoi spre Universitate, unde altădată era satul Muntenimea de Sus. Dar mai întîi, la începutul bulevardului, despărtită de clădirea Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” este clădirea Inspectoratului de Sănătate Publică, pe al cărei loc se afla locuinta lui Petrache Mavrogheni (1819-1887), om politic, renumit ministru de finante, care la 7 octombrie 1857 a semnat Declaratia pentru Unirea Principatelor, si, în 1867 a introdus sistemul monetar zecimal, cu leul de argint. Legea lui a fost votată cînd nu mai era ministru, la 22 aprilie 1867, si introducea ca unitate Leul, echivalent a cinci grame de argint (835 de părti argint si 165 de părti aliaj), avînd, ca azi, 100 de bani, înlocuind varianta preluată de la piastrul turcilor, cu 40 de „parale”. Călătorim, purtati de cuvintele asternute pe hîrtie de Ion Mitican, cu tramcarul, amintindu-ne de cum scria Alecu Russo în Iasii si locuitorii săi în 1840: „Copoul este teatrul unde tînărul debutează în lume sentimental, culcat într-o elegantă calească, cu obisnuita tigară în vîrful buzelor, cu mîna sprijinită alene pe bastonasul elegant si arătînd trăsurilor care se încrucisează cel dintîi pantalon al său, croit de d. Ortiger, croitor de Paris, pălăria vieneză… Copoul mai este arena în care cucoanele noastre mari si mici, tinere si bătrîne, urîte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor.”
Două cărti scrise nu cu pana, ci cu sufletul, cu multă dăruire, care ne aduc aminte nouă, celor din acest loc, că trăim într-un oras care are un parfum aparte. Si nu doar cel al teilor, care îl acoperă cu totul zile bune din an.
Maayan Bar, Oglinda frumoaselor, proză scurtă, Editura Cronica, Iasi, 2007, 194 p.
Maayan Bar (pseudonimul Magdalenei Brătescu) face parte din „galeria” acelor multi scriitori de limbă română/ născuti în România, care vietuiesc azi în Israel (unde, re-amintesc, sînt cca. 500.000 de oameni, aproximativ 10% din populatie, veniti din tara noastră).
Volumul de proză scurtă Oglinda frumoaselor pare o scenă în continuă schimbare, pe care se preumblă o multime de personaje (de la venerabilul domn Shmuel, de 76 de ani, cel căruia o „Fifi” jună îi pretinsese, ca să rămînă cu el, „o excursie în Statele Unite si să îi treacă casa pe numele ei” la „tigăncusa putinică la trup”, Chiva, a cărei vată este mestecată de dintii timpului pînă ce, din tînără si frumoasă, ajunge oarbă, la 102 ani, Meni, cel care nu se putea opri din plîns, Sali Zveid s.a., români, americani evrei, unii fiind „ola hadasha” (nou veniti în Israel) si de alte natii), care creionează un tablou plin de culoare – al vietii cotidiene, cu nimicurile, dramele si clipele ei de fericire prea repede furate de valul timpului. Răsfoind cartea rîdem „cu lacrimi”, ca la noi, la români, sau cu tzwekes (junghiuri), ca la evrei, ori lăsăm să picure o lacrimă si un oftat, sau ne gîndim fie si o clipă, la mireasma unui bromf/ lichior sau a unui leikeh/ chec, pe măsură ce ochii călătoresc pe literele cărtii. O carte scrisă într-o limbă română plastică, curgătoare, dăruită de autoare cu farmecul celor care au împărtită inima si viata în două patrii. O lectură plăcută, agreabilă.
Mihai Selaru, Psihopatologia Schizofreniei, Editura Timpul, 2007, 1100 p.
Este ultima carte pe care a publicat-o regretatul prof. dr. Mihai Selaru, ale cărui preocupări profesionale au fost în strînsă legătură cu schizofrenia, „boala psihică cea mai gravă dintre toate suferintele psihice si cu cele mai devastatoare consecinte asupra întregii personalităti”.
În impresionantul op reputatul specialist, din păcate dispărut recent dintre noi, specificînd aptul că „domeniile de cunoastere si respectiv de discipline stiintifice angajate în cercetarea clinică si psihopatologică sînt cuprinse pe un portativ imens” face un excurs în acest sens prin diverse domenii, de la fizica si biochimia cuantică la studiul mentalitătilor primitive, de la lingvistică, sociologie la logică, filozofie s.a,
Psihopatologia Schizofreniei este, mărturiseste autorul, „o încercare temerară”. Prin volumul imens de informatii si modul de abordare poate fi o lucrare de interes nu numai pentru specialistii în domeniu.
Bogdan Stefanachi, Filosofia noii economii. Modalitate de legitimare a liberalismului, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2006, 274 p.
Editura Tipo Moldova a editat o carte interesantă, semnată de Bogdan Stefanachi, care, dincolo de o privire asupra liberalismului în prezent si în perspectivă, propune si o analiză a societătii umane în prag de globalizare. Si, scrie autorul, „certitudinea si caracterul inexorabil al globalizării par a fi compensate de lipsa de întelegere a ideologiei care generează si sustine un asemenea fenomen”. În volumul (structurat astfel: Introducere, I. Conceptele noii economii si Noua dreaptă, II. Scoala de la Chicago, III. Scoala Austriacă, IV. Ordine spontană, libertate, stat de drept, V. Economia timpului si a ignorantei, VI. Antreprenorul. Teoria antreprenoriatului în economia Scolii Austriece – în finalul căruia concluzionează: „doar antreprenorul poate transforma incertitudinea în conditie a libertătii”, si Bibliografie), dincolo de principiile si analiza liberalismului, autorul enuntă si analizează termeni, teorii, doctrine si directii care au influentat evolutia social-economică si, subsumat, politică a omenirii. Aminteste, de pildă, dincolo de posibilele foloase, si unele pericole pe care le incumbă „noua economie”, două fiind catalogate drept „majore”: 1. adîncirea inegalitătilor, 2. „cresterea gradului de protectie, prin limitarea liberului acces la cunoastere (prin intermediul drepturilor de proprietate intelectuală)”. Dar, scrie Bogdan Stefanachi, „jocul” cererii si al ofertei este capabil să reglementeze „buna functionare” a economiei, a societătii.
Vasile Arvinte, Român, românesc, România, studiu filologic, editia a III-a, definitivă, Casa Editorială Demiurg, Iasi, 2008, 276 p.
În Cuvîntul înainte, autorul notează că lucrarea sa „îsi propune să realizeze o istorie, sub diverse aspecte (etimologic, dialectologic, semantic, derivativ etc.), a cuvintelor român, românesc, româneste, românie si a numelui propriu România”.
Lucrarea este structurată astfel: Introducere (cu subtitlurile: 1. Părerile lingvistilor, 2. Părerile istoricilor – a. România din gr.-biz ´Pωμανια?, b. Este Dimitrie Daniel Philippide creatorul denumirii România?), II. Numele etnic român (rumân), III. Procesul lingvistic de creare a denumirii România, IV. Numele poporului, al limbii si al tării locuite de români, în limba germană, V. Numele poporului, al limbii si al tării locuite de români, în limba franceză, si, în încheiere, Concluzii, Bibliografie, Rezumat în limba franceză, Indice de termeni si Indice de autori (ultimele două realizate de Alexandrina Ionită).
Profesorul Vasile Arvinte, un nume de referintă în filologia noastră, a pus astfel la dispozitia celor interesati o sinteză amplă si utilă (în care cea mai mare parte priveste studierea numelui geografic România, „a cărui etimologie este controversată”), analize, ipoteze de lucru si concluzii interesante. Român, România. Sînt cuvinte importante pentru noi românii, poate mai ales acum, cînd integrarea într-o mare comunitate trebuie văzută cu toate semnificatiile si aspectele conexe, dar si pentru că (re-iterăm un citat din Miron Costin, reprodus de Vasile Arvinte în concluzii): „Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină si ce izvor sînt, numile care au si în de sine, si de la alte tări străine”.
LECTOR