Carmelia LEONTE


       
   Argumentatia în favoarea luminii este o preocupare a tuturor sfintilor. Există oameni care ar putea întreba: cum de se strecoară noaptea, întunericul în această explozie de lumină? Dar noaptea mistică nu e nici pe departe acelasi lucru cu întunericul, ci tocmai dimpotrivă. E vorba despre noaptea simturilor comune, despre experienta totalizantă a lepădării de sine sau, cum ar spune Georges Bataille, este o călătorie pînă la capătul posibilului omenesc . Neapărat sfintii ar completa: si mult dincolo de acest capăt. Este ceea ce Sf. Ioan al Crucii numeste „stare de transformare”. Cu viteza fulgerului. De altfel, devine tot mai interesant să observăm, pe măsură ce ne adîncim în doctrina carmelitului, frecventa metaforelor care descriu această noapte mistică, si care fac referire la lumină: „arzător”, „înflăcărat”, „scîntei”, „foc”, „văpăi”, „sfesnic aprins”, „căldură”, „radios” si în ultimă instantă „scrum”. Sînt termeni care impun intransigenta unei stări ce nu cunoaste compromis sau mediocritate. Întunericul interior cheamă ritmul negatiei marilor teoreticieni ai întunericului, cum au fost, de pildă, Dionisie Areopagitul si Sf. Gr. Palama. Dar puterea dumnezeiască aprinde tenebrele sufletului, simbolul noptii rămînînd necesar, contrapunctic, în pedagogia pe care puterea luminii o pretinde.
Termenii care evocă lumina, focul sînt fără doar si poate vizuali. Este important de observat în opera Sf. Ioan al Crucii acest paradox între obsesia noptii, fie ea fizică sau spirituală, cu sensul de renuntare, si dorinta de a vedea, de a transpune totul într-un sistem de imagini care să fie supuse privirii. Jean Baruzi, în teza de doctorat pe care a consacrat-o sfîntului , observă preocuparea acestuia pentru a surprinde imagini, simboluri, în conditiile în care noaptea mistică ar trebui să le nege.
În ce măsură viata Sf. Ioan al Crucii se împleteste cu viata unui simbol? Privirea însăsi simbolizează. Dacă ne gîndim la teoria despre timp a lui Augustin, avem următoarea surpriză: privirea este identificată cu prezentul! „Există trei timpuri – prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente si prezentul din cele viitoare. Căci aceste trei există doar în suflet, iar într-un alt loc eu nu le văd a exista. Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente, în privirea atentă; prezentul din cele viitoare, în asteptare”, s.n. (Confesiuni, Cartea a treia, cap. VIII). Privirea atentă devine esenta cunoasterii, a întelegerii, esenta filozofării. În această situatie, devenirea fiintei conduce spre cîstigarea privirii atente. O astfel de intuitie formidabilă trebuie să fi avut si Sf. Ioan al Crucii. Noaptea mistică este pentru el o ocazie de a-si ascuti vederea, de a-si trimite privirea tot mai departe, spre cele nevăzute. Vederea ajunge să însemne imaginare, într-o primă etapă, apoi cunoastere fabuloasă. Astfel, rănile ascunse ies la lumină. Dar această dezvăluire se realizează într-un mod deloc usor de îndurat, pentru că nu numai întunericul răneste! Iată ce spune sfîntul: „În această stare a purificării, văpaia nu se arată clară, ci întunecată; si, dacă trimite vreo rază de lumină, o face doar pentru ca sufletul să-si vadă si să-si simtă nimicniciile si greselile; ea nu e nici gingasă, ci dureroasă, pentru că, desi uneori îl încălzeste cu iubirea sa, sufletul îndură chin si apăsare, si nu simte desfătare, ci uscăciune…” Un astfel de tablou al transformării vindecătoare mai mult înfricosează decît îmbie! Este vorba de violenta transformării, de rapiditatea ametitoare a înăltării, ce aproape că anulează liberul arbitru. Si acesta, după cum ne-am obisnuit, este argumentul suprem în proclamarea libertătii noastre. În jurul lui gravitează discutiile despre om ca persoană ce îsi poartă soarta în mîini. Să fie vorba de o altă libertate? Mai precis, de o altă calitate a ei? Spune sfîntul: „Trebuie să ne întrebăm cu luare aminte: oare din ce motiv cere sufletul ca vălul să fie mai degrabă sfîsiat decît tăiat ori destrămat, de vreme ce toate acestea par a fi unul si acelasi lucru? Putem spune: mai întîi, ca să se exprime mai adecvat, fiindcă este mai propriu unei astfel de întîlniri să sfîsie decît să taie sau să destrame. În al doilea rînd, fiindcă iubirii îi sînt pe plac forta si apropierea puternică si impetuoasă… În al treilea rînd (…) pentru că virtutea concentrată e mai puternică decît cea risipită”. Din acest fragment reiese si natura de poet a sfîntului, mereu preocupat de dificultatea exprimării. Este o natură cu atît mai sfîsietoare, cu cît se situează în contradictie cu sine. Poezia, cu sensul ei comun, înseamnă luarea în posesie a cuvîntului, o schimbare de calitate, o transfigurare a lui, pe cînd trăirea mistică este un fapt cu semn schimbat, actionează în sens invers, acela de eliberare din carapacea cuvîntului si din conditionarea deseori mistificatoare a exprimării lui. Persoana devine cuvîntul însusi, liber si purificator.
Ne imaginăm noaptea mistică astfel: ca un spatiu abstract prin care sfîntul umblă de-adevăratelea, îmbrăcat în moartea lui ca într-o haină. Este un spatiu fără limite, impalpabil, dar curajosul îsi însîngerează tălpile umblînd prin el. Este un loc tăcut, de o tristete inumană, si totusi numai acolo se poate cunoaste bucuria. Nu stim ce înseamnă înainte sau înapoi, dar sfîntul sigur înaintează. Si asta îl costă! Îi vedem mîinile noduroase, chipul strălucitor, clătinîndu-se discret, eliberat de vechea cunoastere. Doar el a spus: „căci abia atunci se cunoaste sufletul pe sine, curat, bogat, plin de virtuti si pregătit pentru acea înstăpînire, fiindcă aflîndu-se el în această stare, Dumnezeu îi îngăduie să vadă frumusetea divină si îl împuterniceste asupra darurilor si virtutilor pe care le-a dobîndit…”
Sintagma socantă, deosebit de sugestivă, pe care o foloseste si Vladimir Lossky, „întunericul dumnezeiesc”, exprimă poate cel mai bine ce înseamnă cunoastere cea nouă: a fi în lumină, acceptînd obnubilarea, adică o stiintă care contrazice stiinta, fără să o condamne, ci salvînd-o; fără să o acuze, ci iertînd-o. Prin această cunoasterea total lipsită de egotism se atinge omul dinăuntru, se parcurge distanta de la chip la asemănare.
Dar călătoria prin noaptea mistică nu se opreste aici, ci merge mult mai departe, acolo unde nici nu ne-am fi gîndit! Se renuntă la har! Iată remarca pătrunzătoare făcută de un eseist inspirat – Denis de Rougemont: „Toti marii mistici consideră că limita progresului lor spre înalt este libertatea suverană a sufletului. Sf. Ioan al Crucii si Meister Eckart afirmă acelasi lucru în termeni diferiti: trebuie ca misticul să se lipsească de har, să nu-l mai dorească pentru el însusi. În sînul căsătoriei spirituale, spune Ioan al Crucii, sufletul ajunge să-l iubească pe Dumnezeu fără să mai simtă că iubeste. Am crede că este o stare de indiferentă totală; de fapt, este punctul în care se desăvîrseste un echilibru cucerit cu greu, o cunoastere nemijlocit activă” .
Această lipsire de har este suprema îmbogătire, negrăitul sacrificiu care înaltă misticul dincolo de sine. Si ce minunătie îl asteaptă! Un har înzecit.