Cronica literara

            Marin Mincu, poetul si exegetul dăruit poeziei

          Prin incredibila disparitie a lui Marin Mincu, literatura română pierde pe unul din marii exegeti în materie de poezie pe care i-am avut, dar si un poet de certă vocatie al generatiei ’70, umbrit multă vreme de anvergura academică a semioticianului si de animatorul cenaclier, mereu în căutare de talente care să primenească, să ventileze orice stagnare în rutină a creatiei. Cînd la recenta Conferintă a scriitorilor de la Bucuresti, mi-a oferit masivul său tom antologic Proba de gimnastică, apărut la Editura Vinea (2009), în seria Editii definitive, înmănunchiind întreaga sa creatie poetică, pentru o clipă, surprins, am riscat o întrebare vag ironică, fără să bănuiesc în nici un fel drama care se va consuma peste numai cîteva zile: „Cu asta vrei să închei definitiv capitolul poezie?” Mi-a răspuns direct, în stilul lui franc, fără indulgente cu sine: „Gata cu poezia! Asta e ultima! Te rog să scrii neapărat despre ea. Si nu uita Panorama…, n-ai exprimat nimic!”

          „nu stiu dacă trăim cu adevărat sau sîntem trăiti de altcineva”
Derulez acum sonoritatea acestor vorbe si-mi dau seama că prietenul nostru îsi considera aceste cărti momente de apogeu ale activitătii sale literare, prima – o martoră confesională fidelă, cu multe, foarte multe pasaje de trecere între real, vis si fictiune, a esentei precaritătii, „starea noastră de slăbiciune prin care participăm volens-nolens la metamorfozele concretului cotidian”; cealaltă, o veritabilă istorie a poeziei românesti în secolul XX, de la Macedonski la Cristian Popescu, detectînd cu imensă voluptate evolutia efectului de experiment, prin procesul sinuos de constituire a identitătii eului poetic, împreună cu omologarea „oricărei noutăti care face să avanseze discursul modern sau postmodern” si a mutării treptate a accentului pe „existentă ca experientă scripturală”, teme de certă noutate pentru critica noastră, de obicei lenesă în a face ordine în evolutia genurilor literare. Oricît de distantate ca factură, cele două cărti sînt comunicante între ele, prin a urmări, în propria interioritate, dar si în spatiul literaturii române, o „avangardă perpetuă”, optiunea definitorie de a sta de veghe pe meterezele esteticului. Marin Mincu era de altfel convins că poezia nu este o entitate autonomă, un tărîm edenic, spre care se ajunge prin initieri succesive sau prin transă, după cum nu e numai „exorcizare a realului”, ori „metaforă revelatorie”, în sens blagian, ci este „însusi realul viu, pe care poetii îl extrag din ei însisi printr-un proces pulsional secret, de provenientă biologică în primul rînd, pe care nu e prea bine să-l investigăm pînă la capăt, fiindcă există riscul dublu să pierdem, din nebăgare de seamă, atît poezia, cît si realul care a provocat-o” (v. Notă asupra editiei, p. 21). Este aici una din cele mai captivante, mai seducătoare definiri ale actului poetic, în care vocea practicianului se impune mai intens, mai convingător, decît aceea a teoreticianului post-structuralist, atent mai degrabă la intensitatea „crizei” textuale, decît la dramatismul existentei.
Si totusi, în pofida prudentei declarate în a investiga procesul pulsional secret, care face fiintialul să fie atît de solidar realului, Marin Mincu si-a încălcat în cîteva ocazii această precautie asumată, încercînd să treacă dincolo de pelicula unificatoare dintre tărîmuri. Astfel, un volum al său pe care acum abia am prilejul să-l parcurg, datînd in 1998, se intitula Am visat că visez că sînt înger si l-as transcrie în întregime aici,  pentru a convinge că în spatele impunătorului, aulicului personaj, polemist redutabil, enervant de malitios, provocîndu-si adversarii la un drastic pugilat de idei, întins pe lungi si sîngeroase episoade (reprize), cu capete în gură si croseuri dure, se ascundea de fapt un ins fragil si complicat, temător în fata necunoscutului întunecat si purtător de tragism, atunci cînd îsi asumă conditia ontologică sau cînd resimte alienarea cotidiană. Astern cîteva fragmente tulburătoare, citite abia acum (nu stiam de ele), după absolut devastatorul său volum pacient la spitalul fundeni (2007), pe care l-am comentat cu alt prilej, prin a-l proiecta pe celălalt Marin Mincu, ademenit de zonele dense, interzise, ale vizionarului: „sînt doar un ticălos de scrib nevolnic   înfricosat de moarte   de fata mea cea mai ascunsă    pe care nici nu vreau s-o cercetez     ca s-o cunosc    nu fac decît să mă exorcizez    într-o descriere ce mă falsifică    livrîndu-mă neîntreg mărturisirii    se coace mîrsăvia în gîndu-mi negîndit    pîndit de carne    e un păcat mai mare decît crima    să nu pot vorbi în libertate despre mine…”; „sînt din ce în ce mai rar vizitat de zbor    azi noapte am avut un nou impuls    cînd pentru a nu cădea într-o frană deschisă brusc în fata mea    mi-am luat oarecare elan înăltîndu-mă brusc /.../ mi se părea că levitez usor    fără să simt masa corpului trăgîndu-mă în  jos am visat că visez că sînt înger”. Starea angelică însemna aici o modalitate de transfigurare spre o altă conditie, aceea de a actualiza trecutul, făcîndu-l sincron imediatului, dar mai ales de a face din moarte o prezentă familiară, un fel de iubită întunecată, care dă tot timpul tîrcoale vietii, spre a-i sugera obsedant „fragilitatea concretă”, ceea ce conferă un soi de putere fiintei, pusă mereu la încercare printr-un alt si alt „pariu greu cu zeii”: „tot mai des în vis mă preumblu prin locuri cunoscute/ mă întîlnesc cu persoane familiare    cu care am împărtit egal efortul cotidian de a muri/ dar ele nu mă mai recunosc/ sau nu mă văd ori pur si simplu nu-mi răspund/ ca si cum ar trăi în alte spatii cu alte legi fizice/ apoi îngrozit intuiesc că ne despart milenii întregi/ că eu am călătorit cu viteză mai mare/ sau mai mică aflîndu-mă în alt punct/ din tunelul invizibil pe care-l străbatem fiecare/ mă îndurerează crîncen constatarea dură/ că plînsul meu nu impresionează pe nimeni    gîndul din vis mă edifică/ asupra faptului că sentimentul plînsului nu mai există”.

„eugen ionescu  a avut aceeasi slăbiciune… în deriva de relief metafizic al slatinei”
 Visul comunică cu poezia si amîndouă difuzează în fluxul de interval al mortii, par să ateste aceste monologuri convulsive, precipitate, alcătuind în fibra lor „o optiune tragică, o apropiere voluntară de moarte… o căutare a acesteia”, căutînd mereu spre alte vîrste întîlnirile nefaste. O siluetă feminoidă spectrală, intens ademenitoare, dar si amenintătoare, totodată, venind dintr-o altă realitate, intervine în viata poemelor, descriind tresăriri magice, inexplicabile, în derularea unor evenimente de gratie. Iată-l pe autor bîntuit de asemenea vedenii, în timpul unei reuniuni stiintifice: „atît de intensă privirea acelei tinere femei/ am observat-o pentru că se întorsese brusc cu genunchii către mine/ în acea sala degli incontri din torino unde paolo caprettini îmi ceruse să modelez colocviul de semiotică/ mă uitam placid de sus de la prezidiu la figurile celor veniti să-nteleagă/ ce se mai întîmplă cu semnele acum la sfîrsit de mileniu apocaliptic/ cînd am văzut genunchii ei colturosi/ îndreptîndu-se lent cu deciziune în directia mea…/ am vrut să-i răspund folosindu-mă de toată abilitatea mea de semiotician/ devenit chiar în acea zi membru de onoare al AISS la propunerea mariei corti/ avea ochii negri păr bogat tot negru lăsat pe umeri din profil (oare de ce mi s-a oferit din profil?)/ la un moment dat prefăcîndu-se a căuta pe cineva (gîtul ei perfect cerea să fie tăiat)/ m-am pregătit s-o refuz/ dar între timp – profitînd de luarea mea de cuvînt – plecase hoteste din sală/ nu mai retin decît genunchii ei colturosi/ provocîndu-mă inevitabil”.
Poemele lui Marin Mincu au meritul de a insinua această doză de straniu, de sinceritate mereu pusă la încercare de fosnete, de semnale ascunse, de vedenii, de imagini crepusculare; un eu fictiv, bolnav de „îngerită” (termenul îi apartine), „un alter ce mă alterează”, este defăimat de un eu lucid, „critic”, care stie si vede, care asează totul în semnificatie si în voluta destinului, aceasta plutind ca o vagă amenintare; altfel spus, fictivul se înfruntă cu eminenta realului si o analiză atentă divulgă un lucru surprinzător, anume că nu primul învinge, nu el reuseste să domine într-o atare dispută: „totusi poezia nu se face cu vorbe crude înfulecate cotidian/ eu nu sînt un poet frust bun de gură/ precum unii dintre contemporanii mei trimbulinzi (!!)/ e vorba doar de a vă da o idee/ eu scriu o poezie aparent lipsită de limfă/ ca acea femeie arhetipală ce nu-ncape-n propria-i carne/ nu are solduri de iapă-n călduri/ nu te-mpunge senzual cu bumbii ascutiti ai sînilor/ nu te muscă-n săarutul concupiscent ci doar te-mbie pur la act/ fiind mai femeie decît toate femeile”. Angelizarea ca presentiment al nefiintei – iată aventura aceste cărti în care, alături de atîtea sinonimii ale depăsirii stării terestriale, găsim un poem care anticipează uluitor de fidel afectiunea finală căreia i-a căzut victimă poetul (diagnostic oficial: anevrism cerebral): „a sesiza topografia relului/ în fibra unui creier deschis prin vivisectionare/ a-i descrie încrengăturile protuberante ale lobilor desnate cu bisturiul/ fără să curgă o picătură de sînge/ nu se confundă tăierea de nervi pe viu cu operatiunea neutră a eseizării/ în infrarosu se accede arzînd de tot... / refuz net acest discurs mimetic/ nu slăbit”. Si tot în categoria volumelor enigmatice ale acestui autor care făcuse din semiotică un fel de „citit în pietre”, ar putea intra si cel intitulat cum mi-am înscenat un accident de masină (2002), care închipuie o întoarcere acasă si un derapaj periculos din cîmpul semnelor obisnuite spre tărîmul altei semiotici, dintr-o altă dimensiune: „la începutul acestui poem alergam în vis/ după un petec de loc în care eul meu să se simtă cît mai autentic/ mi-am înscenat un accident de masină/ deraind de la dîra comună a versului/ spre cîmpul liber de semne/ pe colinele pline cu demoni/ în munti unde se retrag ideile tari/ prefăcîndu-se-n zei/ acolo doar formele păsării phoenix/ au rămas săpate în piatră/ o civilizatie de foc nu-si poate supravietui propriei optiuni/ decît prin autodistrugere”. Remarcăm lesne ecuatia celor trei niveluri pe care mizează eul textual: visul, poezia, neantul (moartea) – cheia autenticitătii de fond, dar si a unui alt platou, altitudinal, de semnificatii. Poezia coagulează această constructie, datorită magiei unificatoare de stări, de structuri semantice distantate: asta este legea de fond verificată prin propria scriitură de Marin Mincu, dar si elementul care a întretinut apropierea si coabitarea fructuoasă între poet si semiotician.

„ai simtit cum te strînge vălul dulce al mortii/ în mijlocul străzii”
La masa poetilor, Marin Mincu nu a fost niciodată un intrus sau un tolerat. Era poet veritabil, în toată puterea cuvîntului, stia ce înseamnă poezia si cum îsi locuieste expresia, fiind autorul a 11 cărti de poezie, patru antologii în limba română si patru antologii de traduceri în alte limbi. A dat cîteva analize de obligatorie referintă la opera lui Ion Barbu, Lucian Blaga si Mihai Eminescu. A realizat cea mai bună, cea mai importantă Antologie a avangardei literare românesti. A întocmit o exceptională antologie în trei volume dedicată Poeziei românesti actuale, într-o periodizare cu totul personală. A încurajat, sustinut si dat consistentă rebelei generatii optzeciste, botezînd-o textualistă, oferindu-i o idee ordonatoare, o siră si o directie. A structurat promotia nouăzecistă, prin a o desprinde din starea de vasalitate fată de cea anterioară ei, producînd apoi o adevărată revolutie cu mosirea (si năsirea) generatiei 2000, ai cărei componenti au resimtit si deplîns cel mai acut decesul îndrumătorului lor din Cenaclul Euridice (54 de sedinte în Sala Oglinzilor de la USR, avînd model Cenaclul „Labis” al lui Eugen Barbu, tinut tot acolo, la sfîrsitul anilor ’60), subminat si desfiintat abuziv de fosta conducere a USR. A reformat cu totul bazinul de concepte si idei critice utilizat la noi, promovînd cîteva concepte novatoare, asimilate azi în mod curent de exegeza autohtonă, cum ar fi: poeticitate, textualizare, metodă textualistă, tensiune semnificantă, discurs metatextual, constiintă textuală, instantă textuală, energie scripturală, canon textuant, discurs autoreferential, invarianti existentiali etc.
A definit cu subtilitate eul poetic: „însumarea acelor vaste raporturi de (in)determinare ce se stabilesc între o instantă enuntătoare, antrenată direct în discurs, si obiectul acestui discurs care poate fi realul real sau realul textual”; altceva este Vocea poetului: „vocea originară conservată în memoria instantei enuntătoare... o altă transcendentă, ultima, în ordinea trans-substantierii discursului verbal” – formule în patent Mincu! A înfiintat o revistă numită „Paradigma”, sobră, serioasă, cu studii dense, granitice, în care lansa anchete si dezbateri belicoase. Ultima dintre acestea, probabil suspendată, se ocupa de Complexele si iluziile literaturii române, avînd o introducere de-a dreptul năucitoare: „Este evident că sintagma maioresciană forme fără fond, enuntată în urmă cu un secol si jumătate, a avut o influentă nocivă asupra evolutiei constiintei creatoare românesti. De atunci s-a născut/ instaurat un sindrom negativ în legătură cu înzestrarea noastră culturală de a intra într-o competitie reală cu Occidentul. Asa cum se cunoaste, vehiculînd teoria imitatiei, atît Ibrăileanu, cît si Lovinescu n-au făcut decît să cronicizeze complexul de inferioritate indus de Maiorescu. În perioada postbelică, Edgar Papu a încercat o redresare a orgoliului creativ national, prin introducerea în discutie a conceptului de protocronism, dar tentativa sa a fost total compromisă...”  
Orgolios din fire, i-a plăcut să meargă fie si de unul singur împotriva curentului: a desfiintat vampiric, pe multe pagini virulente, „istoriile” lui Nicole Manolescu si Eugen Negrici, rivalii săi în autoritate, sfidîndu-le succesul de librărie. Vesnic incomod, cu o imensă fortă intelectuală, nerefuzînd cercetarea aridă, documentată, capabilă să abordeze interdisciplinar fenomenul literar, nu oricum, ci  în ambient hermeneutic, aprig dusman al impresionismului de domnisoară bătrînă în critică, depozitar al unei complexe experiente europene, respectat la Universitatea din Firenze, unde a predat peste un deceniu, dar si în alte medii academice occidentale, avînd constiinta apartenentei la un cronotop european, mereu în luptă cu închistarea provincială semidoctă, admirator al lui Heliade Rădulescu, marele său înaintas muntean, care a impus ideea sincronizării culturii române si universalizarea ei – iată în cîteva tuse portretul criticului la maturitate, retras „acasă” din periplul său italic, unde si-a făcut multi prieteni, între care celebrul Umberto Eco. Era convins că „nu se mai poate accede la text doar prin simpla intuitie si, dacă nu e dublat de soliditatea formatiei de cercetător, un critic tînăr va capota repede în eleganta gratuită a stulului impresionist. Evident că facultatea intuitiei critice e cea mai importantă, dar, fără o orientare teoretică adusă la zi si fără instrumentarul metodologic adecvat pe care ti-l oferă bagajul interdisciplinar, nu se poate avansa prea adînc în aventura hermeneutică” (din cronica la o carte a lui Daniel Cristea Enache, 2002). Cuvinte extrem de pilduitoare pentru viitorul criticii literare, la noi...

„pînza veninoasă de păianjen a acestui intermezzo”
Cartea O panoramă critică a poeziei românesti din secolul al XX-lea (Pontica, 2000) este o istorie literară si o antologie, totodată, cu 11 sectiuni care descriu tot atîtea dimensiuni si directii: Simbolisti; Traditionalisti; Modernisti; Avangardisti; Antimetafizici, apocaliptici, boemi; Baladisti, mitizanti; Poetica prozaicului si a cotidianului; Neomodernisti, neoexpresionisti, experimentalisti; Manieristi, textualizanti; Textualisti, postmoderni; Autenticisti, schizoizi. Sigur că suparlicitarea conceptului de textualism (derivat din teoria textului) – axul în jurul căruia se asterne esafodajul criticii lui Marin Mincu – ajunge să obosească si, întrucîtva expirat azi, e greu de crezut în reesapare, după disparitia moderatorului său. Acesta era convins că „textualismul este (devine) o invariantă cu valoare epistemologică pentru cercetarea textului literar” (v. interviul din „România literară”, nr. 39/ 21 sept. 1989). În varianta sa teoretică, termenul apare în Franta, în anii ’60, în jurul revistei „Tel Quel”, cu Roland Barthes, Julia Kristeva si Philippe Sollers. Mincu era însă convins că Ion Barbu teoretizase aceleasi idei cu treizeci de ani înainte, „fiind primul textualist în absolut, în teorie si în practică semnificantă” (!!). Interesant că purtînd această marcă, autorul nostru l-a promovat pe Ion Barbu în Italia, unde acesta a devenit strămosul de fapt si de drept al textualismului, actiune ce ar merita atent studiată, pentru succesul ei cultural si mirările trezite. Mai mult, poetul Jocului secund stă la baza unei „prelungiri organice” spre tinerii textualisti români din crepusculul dictaturii comuniste, la început „textualisti din instinct, prin gena ereditată si numai după aceea căpătînd si o constiintă ca atare, ceea ce se poate constata si din manifestările lor teoretice, din care lipseste pînă după 1981, orice referire la acest concept” (ibid.).
Este cert că Marin Mincu a inventat scenariul curentului textualist si este interesant că la acel moment poetul cel mai promitător i se părea a fi Ion Muresan, secondat de Stoiciu, Danilov si Cosovei. Între timp, tabla sa de valori s-a mai schimbat, dar criticul era constient că brand-ul său devenise titlu de fală pentru multi neaveniti („foarte repede unii poeti mai vîrstnici sau mai tineri au învătat după ureche cam ce-ar fi cu textualismul si s-au lansat plini de entuziasm empiric în imitarea acestuia”). Odată pornită, moda textualistă a luat cu ea destui „păsunisti” mediocri si criticul a trebuit, în cîteva rînduri, să facă ordine în peluza devenită supraaglomerată.
Marin Mincu lasă în urmă o mostenire foarte bogată si cu sigurantă personalitatea sa va suscita interesul istoricilor literari, care îl vor situa cum se cuvine în pleiada spiritelor noastre înalte, cutezător de romantice în înfăptuiri si proiecte.