Cronica literara

              DOI POETI ZĂBAVNICI – NICOLAE BOGHIAN, ANA VÎRLAN
                                                                                                                                                Cristian LIVESCU

   „subtire peliculă transparentă/ prin care trecem în divinitate”
Un poet din tagma discretilor zăbavnici este Nicolae Boghian (n. 2 febr. 1946, Ghigoiesti, Neamt) aflat în urmă cu mai bine de trei decenii printre laureatii Concursului de debut al Editurii Eminescu, alături de Gabriel Chifu, de care ne-am ocupat în numărul trecut. Volumul Ofranda miscării (1976) anunta un autor sedus de explorarea imaginară a misterului helladic, cu mitologia si metafizica sa care au marcat atît de puternic destinul omului modern. Pe urmele lui Ion Pillat, si el fascinat de farmecul egeic (în Tărm pierdut si Scutul Minervei), de perfectiunea templelor si coloanelor de porfir, la umbra cărora centaurii si nimfele coboară parcă spre a pluti prin iarba cu asfodele, Nicolae Boghian închipuie în volumul următor, Sunet în Epidaur (1981), o argonautică proprie, mizînd pe atmosferă, dar si pe arheologie afectivă: „Prins, închegat în lumină ca roua,/ sarpe mut al culorii, destrămat în fiori,/ mă sorb si mă cuget, asa cum miscarea/ se-opreste în lucruri, hohotind, uneori.// Spatiul prelins înafară – primejdie –/ teama de-adîncul materiei crud;/ atît îmi rămîne: înstrăinarea/ sîngelui a cărui paloare-o aud.// Lunec aproape de marginea noptii,/ stau streasină păsărilor ca un centaur –/ mai mult decît frigul mă bîntuie roua/ lăcrimînd ca un sunet în Epidaur…” (Lăcrimînd ca un sunet). Iată cum, plecînd de la o stare edenică, de la unul din paradisurile pierdute ale umanitătii, poetul ajunge să vorbească despre frică, înstrăinare si frig – frigul ontologic propriu anilor 70, cînd România se izola din ce în ce mai mult de lumea occidentală. Se poate observa totodată ceva din imagistica uzuală a poeziei lui Nicolae Boghian, una de crepuscul, mai degrabă, decît plenar solară, însotită de o betie a puritătii, care nicăieri ca în spatiul epidauric nu-si ascultă mai autentic freamătul originar; plus frisoanele nordului barbar si rece, mereu amenintător; plus un sentiment al izolării în cugetarea poetică (iarăsi o influentă pillatiană), pentru că migrena helladică este o „boală” prin excelentă ratională, a cugetului ce-si contemplă măretia.
Sau iată geometria unui templu corintic, transcrisă cu rafinament intimist de acest poet plecat de undeva, dintre dealurile Moldovei si care a văzut sudul grecesc numai cu imaginatia: „Templul va fi mai alb si mai pur/ încercuindu-ne – cu atît mai bine!/ Aerul explodează împrejur/ încins si tot mai lacom de tine.// Aproape se sfîsie de noi învelisul/ miscării, buzele noastre sărate/ se topesc precum marmora stinsă,/ pulbere pe jumătate.// Cît despre gînduri – nu am ajuns/ să le cuprindem într-o suprafată:/ în adîncuri, tot mai ascuns/ moartea ne cugetă si ne răsfată.// Dar templul pare tot mai curat/ cu tenul lăptos si subtire/ aerul tremură înfiorat,/ înzidindu-ne cu ucisă uimire” (Moartea ne cugetă). Sigur, un anumit ritual retro, camuflînd eruditia, fascinată de visul elin ce palpită în marmură, se întrevede în aceste versuri căzute în vraja heraclitiană si tocmai pigmentul de sfială ingenuă le conferă un halou de nostalgie clasicistă. Într-un alt pasaj, substanta densă a lucrurilor vine să se confunde cu o maternitate germinatoare, cu forme viguroase, si merită să decupăm această mică teogonie, antologabilă pentru scena stihială pe care o închipuie în nasterea divinei forme: „O, tu erai inefabila formă/ a miscării văzută de zei,/ Rostindu-ti fiinta mîngîiam cu patimă/ sînii materiei rotunzi si grei.// Buzele tale pătrate de gînduri/ zeii le sărutau suspinînd –/ dintii lor cocliti de lumină/ se-nfigeau în pupila gîtului, blînd.// Tîrziu, cînd pîntecul tău a rodit/ si miroseai toată a cer,/ zeii plîngeau pe o plajă pustie,/ nisipul se-mplînta în valuri de fier” (Sînii materiei). Întreg elogiul adus perfectiunii, în care se contopesc „aburi de smalt ceresc” cu irisii „de sare albastră” a mării (imagine amintind de finetea estetă a grecului Odyseas Elytis) – îsi ia ca aliat elementaritatea, mereu periclitată de oboseala trecerii timpului, dar si de o uzură a civilizatiei. Place această aventură discret-anacronică, lipsită de efecte spectaculoase, ci doar cu gustul evadării la izvoarele hedonismului.
Cîteva detalii biografice nu sînt de neglijat. Nicolae Boghian este militar de carieră, ca absolvent al Liceului Militar Stefan cel Mare din Cîmpulung Molovenesc (promotia 1964) si a Scolii Militare Superioare de ofiteri „N. Bălcescu”, arma infanterie. Repartizat locotenent la Regimentul 38 Piatra Neamt, a urmat cursurile Facultătii de Filologie din cadrul Universitătii „AL.I. Cuza” din Iasi. Din 1980, a fost redactor la revista „Viata militară”, devenită după 1989 „Viata armatei”. Debutul poetic s-a produs în revista „Ateneu”, în 1966. Între timp a mai publicat cîteva romane nesemnificative („Tropotele tăcerii”, 1983; „Stare de ecou”, 1986; „Limita singurătătii”, 1989). Poezia sa este una elegiacă, ceremonială, cu nostalgia puritătii clasice.

„as putea fi peste lupi sef de stat/ să aflu ce gîndesc ei…”
La o distantă destul de mare de inspiratia sa helladică, Nicolae Boghian revine cu o carte surprinzătoare de versuri, Lupii Siberiei (Societatea Scriitorilor Militari, 2007), care nu mai aduce decît vag aminte de primele volume. Apare aici un alt poet, sihăstrit prin gheturile septentrionale, obosit, epuizat de puteri, practicînd un fel de ritualuri păgîne si privind nemărginirea întepenită într-un ev al „pătimirii”: „M-am retras într-o izbă curată/ ascunsă între lupii Siberiei,/ jumătate din noapte mă-nchin la icoane,/ jumătate din zi pictez sînii materiei// Crivătul îmi dă împăcarea cu mine –/ oricum moartea e mult mai rece,/ iar la ochiul de geam, necuprinsul/ nu dă semne c-ar vrea să plece// Mă privesc blînd, jupuit de putere/ si de mătasea patimilor, decolorată,/ doar mirosul amar de mesteceni/ îmi mai dă o ameteală ciudată// Nu mă ciuguleste nici o întrebare/ desi pe-un coltar stă un craniu sferic,/ i-am pus în găuri cîte o lumînare/ si-l aud cum gîndeste eteric// Si cum pictez, mă biruie somnul,/ pensonul lunecă, vopselele curg,/ aud cum saltă izba pe mine/ călărindu-mă înspre amurg.” (Lupii Siberiei). Pe seama acestei viziuni, poetul construieste o mini-epopee a izolării si singurătătii între sălbăticiunile pustiei, inspirat parcă de filmul memorabil din urmă cu cîtiva ani al lui Kevin Costner, Dansînd cu lupii, dar si de filmele lui Andrei Tarkovski, aglomerînd himere si deceptii. Nu renuntă, în aluzivul subsidiar, la trimiterile spre odiseicul antic, devenite elemente de contrast si reper de civilizatie pierdută: „Ce caut eu în Siberia Mare,/ cum de m-am deportat de bună-voie/ în necuprinsul pustiu albastru/ să fiu cal de lemn rusestii Troie?// Cum de trăiesc ce-mi flutură gîndul/ în năpraznica iarnă taristă/ si-mi pun viata la gîtul lupilor/ s-o picure sîngele ca pe-o batistă?// Pun totul pe seama copilăririi,/ a epidemiei de fugă de toate/ cînd la doi pasi îsi taie venele/ vietatea care din tine te scoate// Si te unge cu iertarea păcatelor/ dîndu-ti binecuvîntarea perversă/ de-a siroi pe albul mestecenilor/ slobozind bulbul inimii în aversă// De-a fi hipnotizat de vecernii,/ de iarna ce-si descuie dezmătul/ atîrnîndu-te de gîtul sălbăticiunilor/ ca si cum mortii i-ai pune hătul.// Ce caut eu în Siberia Mare/ pe o bandă interzisă de lume –/ decît o duscă de disperare/ si o sea pe galopul singurătătii în spume” (O duscă de disperare).
Se simte o schimbare totală de atitudine în poezia lui Nicolae Boghian: e directă, mai tăioasă, mai „spusă”, fără imagistică sofisticată sau intermedii exaltate; imperiul solar e înlocuit de „imperiul de gheată”, care promite să înghită lumea, cu foamea lui de spatii; lupii se unesc între ei, fac pacturi peste strîmtori, se hrănesc cu moarte si sînt mistuiti de moarte. Întelegem că e vorba aici de o metaforă a lumii de azi, poate una din cele  mai puternice – ca mesaj, ca iesire din istorie si refuz al eroismului inutil, ca resemnare în cruzimea înghetată în frica de neantul ultim – din cîte am citit în poezia ultimilor ani. Obsesivă este voia Siberiei de a da pe afară, de a se întregi, de a fi cît mai Mare: „Rusa nu are verbul proprietătii,/ nimeni nu stă călare pe am/ a fost odată – cel din poveste/ trage cu pustiul pasnic la ham// frigul virgin scoate vrăjile-afară/ pînă cînd si-argintul viu se încheagă/ si rămîne ca o lacrimă sfîntă/ peste Siberia Mare pribeagă// Asa, nici eu nu-mi încui izba,/ nu-mi semnez pînzele si nu jelesc/ trunchiurile rămase în picioare/ ce-or ajunge ambalaj în magazinul sătesc// Stau însă gînditor peste hartă/ în loc de busolă orientînd ghiocul –/ aud că nenorocirea nu iartă/ pînă cînd nu-i trece sorocul” (Orientînd ghiocul).
Una din cele mai frumoase balade ale cărtii, Lupul albastru (cred că eposul baladesc află aici cîteva piese remarcabile), strecoară o undă de ironie în triumful „nesfîrsirii oarbe”, amintind de parsivenia Ivanului Turbincă al lui Creangă. Poemul este absolut antologic cu scriitura sa în dungă, apropiată de modalitatea sarcastică a liricii basarabene, spre care poetii nostri au ezitat să arunce vreo privire: „Îmi fac cruce si mi-aduc mustrare/ că de mult n-am fost la spovadă/ si, iacă, Ucigă-l Toaca îsi trimite/ încornoratii verzi să mă vadă// Ba mă si încaier cu cel din mine/ care si-a pus în cîrd cu pustia/ cerbicindu-se să-nfrunte Siberia Mare/ unde-si leagănă lupii mama Rusia// Si astfel, rupt de dojană, ’nalt rugă/ să fie tihnă în izba mea de sihastru –/ dar ochii ce căutau spre icoane/ dau, la fereastră, de însusi Lupul Albastru// Corbul lui Poe să fi fost si poate/ as fi croncănit cu el: nevermore/ dar botul lung de sineală al fiarei/ nu se-arată în ăst fel vorbitor// Numai ochii, iezere limpezi,/ mă oglindeau ca pe-o stea căzută/ si-n năruirea aceasta născîndu-mă/ simteam cum mă linge într-o iesle o ciută// Mi se-arată astfel alcătuirea/ de carne si oase ce mă înhamă:/ un glob albastru eram, destrămîndu-se/ din norii grei ai albastrului – mamă// În ochii lupului ametitor rotindu-mă/ vedeam ce mă naste si ce mă absoarbe –/ hăul de gheată se-naripa cu mine/ deschizînd usile nesfîrsirii oarbe”.
Nimeni nu bănuia evolutia acestui poet, de la gloria Epidaurului la „lupii Siberiei”. Nicolae Boghian revine în atentie, cu aerul unui nou debut.

 

„rotunde, oarbe, tremurînde/ îmi sînt cuvintele ca niste mere”
Cu un volum sfios de poeme, Anotimpul din noi, avînd ca dominantă starea de plutire, de zbor, pentru care cuvîntul nu e menit decît să trezească voluptatea savorilor de semnificare, debuta în 2003 Ana Vîrlan (n. 19 iulie 1972, Piatra Neamt; absolventă a Facultătii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iasi, promotia 1996). Putea fi remarcată în poemele ei tema căutării absolutului, cu vagi ecouri din Macedonski si Voiculescu (în versurile sacre) si as putea cita cîteva titluri de rezistentă dintr-o carte care aduna clipe magice, din mai multe vîrste de expansiune creatoare: „Vino!/ Coboară spre lacul din lună,/ spală-ti amintirea în umbrele fetei de ceară,/ aprinde-ti tălpile de cremenea-spumă/ visînd că ochiul de apă n-o să mai doară…/ Dansează!/ În focul nebun, nebun ca ziua de ieri…/ ia un cărbune aprins între dintii de lup/ si-apoi…/ Pieri!/ Cîntă-ti cîntecul de prohod: Tra la la!/ dintii mei rod, gura mea muscă beregata din umbra ta!” (Invocatie); „Ce frumos si ce bine/ Ai crescut din mine/ Spre mine…/ Ia lumină si blînd/ Ochiul meu te-a simtit fremătînd./ De primăveri, veri, toamne si ierni,/ Osul tău spre mine îl cerni/ Anotimp – quartet peste timp,/ Tu si eu ne-nvîrtim/ si-n pătrat ne nuntim…” (Oglindă). Nu pot fi trecute cu vederea, la o lectură atentă, „jocurile” Anei Vîrlan – de-a norocul, de-a măstile, de-a iubirea, de-a cuvintele, de-a poezia: „Viata – Marea Domnului Poezie”, spune ea undeva; „As dansa sub tîmpla ta,/ În ritmuri de geampara/ As cînta cîntare rea,/ Din coarda-ti de catifea/ As striga numele tău,/ Din glasul ce nu-i al meu!/ Lume grea, lume spurcată,/ Te-as vinde pe-un pol odată!/ Banii tăi atunci i-as bea/ Si-as scăpa de grija ta!/ Apoi, chiar din acea zi,/ As învăta a cersi.// Da-n veci liber as trăi…” (Cînt tigănesc) – delectări reflexive cu fremătări de Parnas, locul unde se-ntîlnesc narcisiacii, sedusi de vocabule opaline. Cartea avea cusurul de a fi compozită – rondeluri, hai-ku-uri, descîntece, doine, elegii – fapt ce-i diminua din tinută.

„mă tem pentru împlinirea căderii/ duhurilor care se-mpacă”
Durerea somnului (Crigarux, 2007), subintitulată „poeme & eseuri”, amplifică momentul debutului si, în unele privinte, duce mai sus cîteva nuclee de gîndire din prima carte. Iată de pildă poemele biblice care deschid noul volum, aduc aminte de Claudel si Ezra Pound, prin învăluirile filologice, prin modalitatea de punere în abis a poeziei în memoria ei sacrală. Ca si la romantici, visul este cel ce conduce imaginarul in illo tempore, în spatiul tainelor originare, acolo unde poezia se naste din retrăirea „vremurilor dintîi” si meritul poetei este de a fi deprins acest minimal lexicon al vorbelor alese, ducînd cu ele gratia si asumarea orto-cunoasterii: „Prin verdele ierbii,/ vrut-am să cern pasii mei,/ să atingă vîntul de sus perii capului meu…/ nevrednică. m-am găsit întru îngenunchere/ da! m-am temut de valul mării,/ nu de Domnul…// Lumina zile m-a adus în fata iubitului meu/ prihănită/ căci noaptea, visul m-a purtat spre păcat…// Împăratul Cerului si al Smirnei/ Împăratul m-a strigat,/ dar eu, sub tîmpla de tărînă,/ n-am găsit timpan să vibreze…” (În lumină adună…). Ana Vîrlan se miscă cu sinceritate în mistica poeziei unde consonează oniric cu întelepciunea „veche”, preluîndu-i tonul incantativ si starea ceremonială. Insinuarea eului poetic, cu aluviunea de trăiri, într-o poezie de asemenea factură, în care sacralitatea este explorată în pildele sale originare, reprezintă noutatea acestui discurs liric: o prelungită criză nubilă, sustinută de un plan confesiv activ, este transpusă din murmurul lăuntric undeva, înapoi, în fosnetul timpului exemplar, cînd sfintii călcau pe pietrele  cetătilor („Soarele e trimis să răsară/ spre luminarea căilor pleoapelor lui…// Întru bună rostire s-au fost asezat/ peste cărarea Domnului,/ în ceasul patru din zi…// Din Sfatul de Taină/ amîndoi am pierdut plecarea genunchilor/ si vorbe sterpe-am lăsat,/ uitînd a vorbi…// Aud glasul iubitului meu/ în rostirea lăuntrică/ mi-e grădina inimii înflorită/ de cuvintele lui…” – Iesirea). Ana Vîrlan „lucrează” în poezie cu idealităti, cu singurătăti suave, cu fragilităti ale clipei care devin precipitate ale spaimei, se visează în alt spatiu, într-un meleag bucolic, ascuns între muzici regresive, subterane, unde orice exces patetic se îmblînzeste, se purifică: „Te visez/ miraj alb în desert/ si vibrez,// te strig/ printre gheturi din gînd/ si mi-e frig,// te chem/ cu silabe ce dor/ si blestem,// te simt/ flacără-n rug/ si mă mint,// te plîng/ cu ochi de opal/ si mă frîng,// te rup/ ca pe-o creangă cu rod/ si mă surp,// te zdrobesc/ ca pe-un strugure-amar/ si zîmbesc,// te ucid/ ca pe streangul din gînd/ si-nving” (Domino). Stihurile fac dovada unui afect pus la încercare de eroziunea imediatului, dar si de un cult al sublimului, aflat sub tratament estetic.
Cartea se structurează pe tema cunoasterii prin cuvînt, iar cele trei sectiuni: Risipirea infinitului, La Terre rouge si Smiral sînt raportate la semnificatiile termenului de spiritualitate date de filozoful Mircea Vulcănescu: trăirile interioare (care risipesc infinitul semănat în noi în ziua Creatiunii); idealurile culturale, sedimentate de întelepciunea omenească; viată în duh si adevăr (asa-numita vietuire duhovnicească). La Terre rouge, cea de-a doua sectiune a cărtii, orientează axiologic trăirea către un ideal, căutînd dimensiunea ideii valorificate prin cuvînt. Dintre poemele în limba franceză, majoritatea cu tentă simbolică, e de retinut o piesă absolut memorabilă prin plastica ei, Sahara, l’amour et moi („Nuages blancs, faux cirrus-bleu ciel,/ sommets que ne mčnent pas vers les neiges,/ et, en attendant la nuit, un arbre solitaire/ éternel porteur des secrets de la terre…// Tenez les merveilles du désert!” Ca si în Noaptea de decemvrie macedonskiană, desertul devine si aici un bun evocator de idealitate, de perfectiune. Ultima parte a volumului, eseistică, propunîndu-si clarificarea unor concepte, oferă conotatia termenului smiral, „metaforă a drumului către perfectiune… calea parcursă de spiritul analitic, ferindu-se de tărîmul filosofiei desarte”. De aici o interesantă teorie despre desăvîrsire, din perspectivă laică, si „probele” de virtute pe care omul le străbate spre a întelege desertăciunea vietii. Pentru autoarea noastră, omul smiralic, însetat de perfectiune si frumos, este unul eminamente prometeic, „răzvrătit înlăuntrul său”, nelinistit si de aceea aspirînd la deplinul cunoasterii. Oricît de distincte ca „voci”, cele trei perspective ale cărtii comunică între ele asigurînd unitate întregului demers.
Cartea Anei Vîrlan, Durerea somnului, este una matură, bine gîndită, în care poezia se prelungeste în eseu, iar acesta luminează exegetic virtutile confesiunii lirice.