Cronica literara

            AGRESIVITATE SI RESEMNARE Aurel Stefanachi, Constantin Bojescu

     „să nu mă desprinzi de pânzele tale / suflet al meu”
          Pentru poemul cu fior vizionar Transcendere si luciditate, Aurel Stefanachi si-a pus la cale o nouă carte, în jurul piesei amintite gravitând poezii ale sale mai de demult si mai recente. Trebuie spus că avem de-a face cu un autor destul de rezervat în privinta aparitiilor editoriale, între ele asternându-se lungi intervale de respiro: scrie greu si nu se grăbeste să publice, fiind din acest punct de vedere un timid între optzecisti,  promotie literară în care s-a integrat oarecum târziu, cu un volum apărut abia în 1990, Credintă si frig. De data aceasta, Oglindă plutind (Tipografia Moldova 2005) actualizează cele două tendinte observate de Emil Iordache în poezia lui Aurel Stefanachi – agresivitatea si resemnarea. Regretatul critic găsise două asemănări memorabile, de o fină ironie, în acest sens: „Poezia sa este când agresivă, precum câinele fosforescent  dintr-un roman  de Agatha Christie, când scâncitoare,  cu ochii aposi, precum căteaua lui Esenin, căreia i-au fost înecati puii”. Furia, câtă este la acest poet controlat în gesturi, cu înfătisare de  gentilom scăpătat, ar fi una pur textuală, căutând efecte grotesti si recuperând în răspăr un soi de expresionism artizanal: „Nu este atât de putin – nu-i comercial / Pari o făcătură, o izmeneală candrilată / Astăzi prin tot frunzisul sortii /  Pe viată si pe moarte tacit se-ntoarce o roată // Din televizor, arhanghelul ros, fără saboti, / Dă din surub înapoi la început /  Regizorul mic umblă să vadă în cadă / O altă zidire, un coviltir          privit din pământ. // Asa ochit – lacheu cu toate predat în iubire / Te cânt cum nici Dumnezeu nu stie / Peste răzoare, peste institutii, peste efluvii /Om ca petrolul si piata este pustie” (O amintire).  Aglomerarea secventială, pulsatia nevrotică, trăirile distantate, violenta seductivă, plus un fundal media agitat  întrunesc ansamblul post-modernist, pe care Aurel Stefanachi îl reformulează în retetă proprie. Un frison rece traversează poemul („arhanghelul rosu” !),  insinuând o stare de frică, de disolutie, de pierdere de sub control a realului, care se amorfizează.  Poetul „scapă”, în finalul unor texte, frânturi din Bacovia („piata este pustie”, „tare-i târziu si n-am mai murit” etc.) si chiar declară într-un loc afinităti cu atmosfera de cosmar din Plumb: „deci: steagurile mici rumegă bătrâni si ziare... / complexele alimentare în vomă si urlet ... / tipii din vârfurile societătii duhnind a  femei  / si lasitate... / autorul între câmpie de cenusă / citind din  G. Bacovia si C.Vallejo...” (În roua atât de fierbinte). 
As spune că asumându-l, textualizându-l pe Bacovia, Aurel Stefanachi a învătat să-si încheie în mare tensiune poemele, radiografii ale unor stări de spirit decupate din cotidian, de fapt enervări sau agresiuni în fibra etică a lăutricitătii ontice: „că te exist nimic meritoriu / (îngerul bătut în cuie de porcarul / satului nu are nici o semnificatie) // că urlu în urechile politicianului / esti un  dobitoc, nu reprezinti / nimic... / (femeile goale în rânjetul vremii / atât de normale) // că dintr-o dată mă găsesc / adunând crucile cu bisericile / e atât de putin încât...  nici / nu-mi  mai amintesc // ( << numai pentru că în noaptea asta / măcinat si ars de trupul tău /  am dorit să fiu eternitatea însăsi // si nu stiam dacă trebuia să plâng / sau să te torturez... >>)” (O analiză a stării de spirit). Iarăsi ca si la Bacovia, sunt notate în regim elegiac semnele unei lumi care îsi ruinează frumusetea, care începe să ardă, să alunece în neant, si tot ca si acolo poetul devine un paznic al negativitătii, descriind febril panica devitalizării: „Grădina comună din cer nezdruncinată în / Toată splendoarea începe să se clatine, dă în / Rosu cap de mort paznicul vine chiar la mine / Si mă roagă să nu-l divulg. << Eu paznic / malign nici nu mă gândesc să nu descriu / Valul de frunze din cer peste voi cutremurat / În cădere si rug >> - Eu paznic de voi / Numit în grădina din cer lucioasă, perversă / Ca altele mici si lumesti... nici nu / mă gândesc să nu strig: / ce este vremelnic în acelasi timp? / Cine împinge la vale din cer frunzele toate, / stoluri de păsări / Ca zilele mele afară din cer? ” (Ce este vremelnic în acelasi timp). Place în acest poem, cu totul antologic, fragilitatea unei ecuatii interioare, la pândă spre a afla  de ce lumea este alungată din „grădina” cerului.
Ca în piesele de asteptare absurdă ale lui Beckett, totul este închis etans, nimic nu se poate afla, nimeni nu vine să anunte ceva si nu avem decât să consemnăm o nouă „cădere”, în pustiul dogoritor. O fierbinteală densă se lasă peste lume, încingând până si umbrele însotitoare: „Crezi că se poate sti? -  Nu se poate sti / Umbrele noastre atât de fierbinti / Sunt aripa mică de foc si prăpăd. // Crezi că se poate sti? – Nu se poate sti. / Până la refuz în sufletul nostru civil / O blândă negare ne duce cât mai departe.” (Toamnă). Poetul e făcut din gesturi si cuvinte, determinând realul să-si divulge întreaga suferintă; nu poti asculta decât în genunchi întunericul materiei, impregnând întunericul fiintei si implicit viata însăsi a ratiunii: „o mie de anotimpuri să înflorească / pajistea în care te astept - / (ce negură, ce încăpere vamală, ce lut flămânzit) / au trecut prin spatiile acestui an... // (vestea egală cu memoria mortii / contemplatiei a vreunui gând despre Hades / impropriu mecanism al suferintei totale...) // nu mă înclin zidului de aur / nu ador pozitia acestui mort / nu scriu decât auzindu-mi carnea si / spiritul într-o malefică restrângere / până se naste punctul – ce-i un urias / bloc de gheată // în genunchi ca vestitul Remediu ... / în lamento si arogantă / spasmodic... / să te astept / să te astept / să te astept... / beatitudine, cum numai moartea / mi te relevă / o altă religie; un disc / strunjindu-mi fata...) / focul din ochii / tăi visători să-mi rumege aceste degete –” (În genunchi). Momentul anxios privitor la moartea contemplatiei alternează aici cu o subtilă concentrare în glacialul punct de extaz, în stare să recupereze uitarea de sine, dar si gândul initial pentru un nou început (amintind de Antares-ul lui Ioanid Romanescu)

          „din noaptea paradisiacă / eu înăltându-mă într-un turn de cenusă”
Cum spuneam însă la început, volumul cel mai recent al lui  Aurel Stefanachi îsi datorează întreaga structură si coerentă poemului Transcendere si luciditate, printre cele mai interesante pe care le-am citit în ultima vreme, înrudit cu constructii asemănătoare post-moderne semnate de Cristian Simionescu sau Alexandru Musina. Un poem despre nastere si moarte, despre iubire si destin, despre extaz si nebunie, definitoriu pentru acest poet, pe nedrept neglijat din protipendada de stihuitori a Iasului de azi. Discursul se încrâncenează în acest scenariu „autobiografic”, al călătoriei spre începuturile fiintării, spre momentul zero în care se „văd” toate – si Geneza, si Apocalipsa, si perfectiunea, si mocirla, si ordinea, si haosul unei lumi mistuitoare de destine; „alt cântec, altă iubire, altă moarte, altă / credintă – în nămolurile spatiului si / timpului o cruce de aur creste si se scufundă; / în nămolurile spatiului si timpului fata lui / dumnezeu atât de luminoasă atât de întunerică - / văd limpedea mască a sortii / o veche / geometrie începe cu tot cu geometru să deschidă / neagra muzică a universului si a sufletului; / în nămolurile spatiului si timpului o / cale sodomă, un învelis am coborât pentru vecie / miez al mortii / fruct îngălbenit lângă această / gură monstruoasă... / ce liniste se tot îngroasă în mirosul de / cărbune, grăsime si sulf al vietii mele? în / tuburile si amintirile vămilor întunericului?”
Nu tonul oracular-vizionar impresionează la Aurel Stefanachi, nici peroratia empirică, cu nostalgia esentialului, ci angajarea unor semne textuale acerbe, scoase din „râul apocaliptic” al dicteului confesiv. Intrarea în viată înseamnă traversarea de pustiuri succesive si angajarea spre o Golgotă a fiintării: „nu-mi striga ideile ! Iesi pe această luntre / a sufletului meu si culege înflăcăratele flori / ce-mi cresc din tot pieptul, / ca în beatitudine – rugă, extaz... / necontenit aflându-mi singurătătile... / ... / curge trupu-mi si locul rămâne uscat ! / (în baia de raze, în  evanghelica noapte din / care cerberii si apostolii mă privesc cu scârbă ...)”. O mică epopee despre destin  si iesirea în lume a insului poate fi considerat acest produs poematic, scris în supravegherea unei „iubite care nu există” (efect orfic !) si totodată „călăuză, matrice, infern”, pentru un text de cenusă al „preschimbării în ceva social”. Utopia textualistă, de asumare a prezentei în lume de către mecanismul textual, îsi impune demiurgia si de această dată: „îmi ridic dintre versete si candele foaia de scris / este rosie: musteste ca o piele de cal / cum se umflă este fericita caliope / în zorii zilei arătându-mi capetele poeziei - / este ca nisipul din clipa rostirii / foaia mea de scris plutind în reoglindirile / vamei”. Transcedere si luciditate este un poem de maturitate pentru Aurel Stefanachi, dovedindu-ne că textualismul are încă resurse de supravietuire.
         
          „semnul strălucitor al suferintei / sub aleasa coroană de spini”
O poezie interiorizată, ca formă de a înfrunta spaimele lumii de azi, scrie botosăneanul Constantin Bojescu (n. 24 martie 1949),  impus prin volumele Kilometrul zero (1996) si Confesiunea unei răni (2004), iar mai recent prin Miere amară (Editura Conta, 2007). „Acest talentat poet risipitor de sine – îl prezintă undeva concitadinul său Gellu Dorian – a stiut să nu renunte, a stiut să se regăsească mereu din rătăcirile sale...” Putem deduce că autorul în discutie a traversat unele inconsecvente si „rătăciri”, pe care poezia sa de azi – confesivă, mizând pe o sinceritate din fundul rărunchilor – o ascunde în cutele sale. „Mă uit la umbra mea / si citesc nevăzutul din mine” – asa  sună „ programul” liric al lui  Constantin Bojescu, mai ales după un eveniment personal care l-a pus în extremă dificultate: „Numai tu mi-ai rămas / si infarctul / ce pare să-mi ameninte lumina // cu nerusinare / sicriul asteaptă / în holul etajului doi / un locatar plictisit de moarte / l-a abandonat în văzul tuturor / si îl pândeste prin vizor / în vizitele mele la tine / ca să nu-l văd / trebuie să închid ochii // să zbor” (Numai tu mi-ai rămas). Poetul înregistrează cu cinism realul, nu fără o doză de discriptivism amorf, pentru a se vindeca astfel de seismele existentei, precarizate de „tăvălugul nedreptătilor”.
Leacul poeziei dă coerentă, vertebrează, alină interiorul „devastat” de crize. Tonul se aliniază optzecismului primar, relatând cu detasare sau în spirit jurnalier cotidianul, pe tema măretiilor integrării sau despre centrele de isterie ale cartierului: „E greu de trăit – îmi spuneam / familia stă să se năruie / mă simt părăsitul ei / au mirosit cozonacul din UE si / nu-si mai revin – treziti-vă / le strig nu stati la pomana istoriei / fiecare a mormăit câte ceva / fiecare întelege să vâneze ce vrea / eu sunt în plus în matematica lor / eu sunt o amenintare...”; sau: „Au venit lupii singurătătii / să te sfârtece / ti-am spus să împărtim / spaimele împreună / să ne apărăm de fiara aceasta / hai / să vorbim despre lucruri ascunse / hai să nu ne ascundem în cutele bătrânetii ...” Poezia lui Constantin Bojescu oscilează între detaliul intimist si textualizarea revelatiei, făcând eforturi să depăsească registrul minor.