OBIECTIVITATEA PUTERII SI REFUZUL SUVERANITĂTII: (RE)GĂSIREA IDENTITĂTII LA GEORGES BATAILLE

 


                                                                                                                                              Viorella Manolache


   

1. Relatia slabă dintre suveranitate si putere. Actualitate si inedit la Georges Bataille

            Rămasă  în forma unui manuscris inserat in volumul VIII al Operelor complete ale lui Bataille , lucrarea Suveranitatea propune o teoretizare dinamică a suveranitătii, menită a depăsi dificultătile teoretice pe care le suportă un astfel de termen.
            Trebuie să o spunem de la început: dacă secolul XX lansa si sustinea conceptul de suveranitate politică si/ sau juridică, oferind definitii, principii, criterii si clasificări, dacă discuta deopotrivă actualitatea modelor clasice si imperativul depăsirii lor, Suveranitatea lui G.Bataille rupe acest echilibru, propunînd o altă perspectivă.
 Încă din introducerea teoretică, trasînd liniile tari, generale si imediate al suveranitătii, Bataille lansa o nouă perspectivă: nu va fi vorba nici de suveranitatea statelor, nici de cea a divinitătilor ori a celor care le reprezintă pe pămînt, ci de suveranitatea tuturor oamenilor care posedă si nu si-au pierdut niciodată valoarea atribuită celor dintîi. „Odinioară, suveranitatea apartinuse celor care, sub numele de sef, de faraon, de rege, de rege al regilor, au jucat un rol de prim-plan în formarea fiintei cu care ne identificăm, a fiintei umane actuale (...) Mai mult: ea apartine în chip esential tuturor oamenilor care posedă si care n-au pierdut niciodată cu totul valoare atribuită zeilor si „demnitarilor”. Voi vorbi îndelung de acestia din urmă, întrucît ei expun această valoare cu o ostentatie însotită uneori de o profundă lipsă de demnitate. Voi arăta de asemenea că o alterează expunînd-o”.
            Noutatea studiului constă în faptul că Bataille asază conceptul de suveranitate la limita filosofie / politică, concept ce devine central si care trădează precaritatea si fragilitatea unei coabitări deloc abrupte dintre (între) filosofie si politică. Dacă, pornind de la Descartes si Hobbes, nici filosofia politică si nici cea a cunoasterii nu pot fi gîndite în afara articulării lor pe ideea de suveranitate, odată cu Bataille se statuează faptul că nici puterea, nici cunoasterea ori subiectul nu mai pot fi gîndite drept suverane.
            Ancorat între Nietzsche si Hegel (intermediere facilitată de Alexander Kojève ori Leon  Sestov ), Bataille devine tributar ideii potrivit căreia Nietzsche este un mistic imoralist, iar Hegel un exponent al cunoasterii absolute si al sfîrsitului istoriei. O atare asimetrie radicală în raportarea dinamică la Nietzsche si Hegel  emite faptul că diferenta teoretică dintre cele două surse devine marcată de faptul că Bataille nu vede în stăpînul hegelian un suveran atîta vreme cît acesta rămîne dependent de activitatea productivă. Pentru Bataille, Nietzsche ar fi înteles gresit opozitia dintre suveranitate si putere. Nu vointa de putere se deschide (în)spre  actiunea suverană, ci, asa cum va remarca si Foucault ulterior, nu prin vointa de putere se constituie subiectul suveranitătii ci prin experienta-limită, prin moartea lui Dumnezeu si posibilitatea transgresiunii.
            În partea a IV-a, dialogînd pe marginea lui Nietzsche si a comunismului, Georges Bataille considera că, de fapt „comunistii se opun la ceea ce le pare suveran. Dar, pentru Nietzsche, o lume privată de ceea ce eu numesc suveran n-ar mai fi tolerabilă. Fată de suveranitatea traditională, el a avut aceeasi atitudine ca si comunistii. Dar nu putea accepta o lume în care omul- în care fiecare om- ar fi mijlocul si nu scopul oricărei întreprinderi comune. De aici ironia jignitoare cu care se adresează precursorilor national-socialismului si refuzul tăios, dar lipsit de dispret, pe care l-a opus social-democratiei vremii sale, din care derivă comunismul. Refuzul de a servi (de a fi util) este principiul gîndirii lui Nietzsche, asa cum este si principiul acestei cărti” . Căci, „operatia suverană a gîndirii este dată de principiul său, în folosirea cuvîntului Dumnezeu, ca sens ultim al tuturor lucrurilor. Dar pentru că este garantul sensului lucrurilor pe care le-a creat si pentru că este legat de ele prin acest sens, operatia are două valori: în prima, lucrurile îsi extrag sensul din ceea ce este suveran, dar în cealaltă, ceea ce este suveran îsi extrage sensul din lucruri (...) între suveranitatea unui scop ultim, implicată în miscarea limbajului si servitutea mijloacelor care este temeiul său(...)”.
            În ceea ce îl priveste pe Hegel, pentru Bataille, „diferenta dintre gîndirea mea dialectică si cea a lui Hegel e anevoios de formulat, întrucît contradictia nu poate să reia fără încetare dezvoltarea uneia si a celeilalte (...) Gîndirea evanescentă despre care vorbesc este trezirea si nu somnul gîndirii: ea se regăseste într-o egalitate- si în comunicarea- cu momentele suverane alte tuturor oamenilor (...)”.
            În acest sens, Maurice Blanchot nota că suvernitatea lui Bataille este replica dată, pe de o parte, marii ratiuni, pentru că nu prin cunoasterea (deja completă!) se mai poate (re)găsi omul pe sine, ci prin non-cunoastere (care nu este ignorantă, nici anti-cunoastere).
Pentru Blanchot a gîndi suveran înseamnă a se întreba cum poate absolutul să mai fie depăsit?  A fi suveran, a gîndi suveranitatea, a actiona suveran înseamnă a lua în considerare posibilitatea de după realizarea tuturor posibilitătilor, adică tocmai posibilitatea imposibilitătii. Prin această idee se lămureste una dintre ideile paradoxale ce definesc suveranitatea „imposibilă si necesară”, prinsă în dublul raport a ceea ce se poate (întelege, face, suporta, controla) si ceea ce nu se poate, pentru că scapă oricărei puteri, „ca si cum imposibilitatea ne-ar astepta în spatele a tot ceea ce trăim, gîndim si spunem, odată ce am ajuns la capătul acestei asteptări”.
Trecută prin experienta lui Georges Bataille, gîndirea lui Jean-Luc Nancy stabileste că suveranitatea si comunitatea se supun în societatea modernă procesului, denumit de Bataille descœuvrement. În acord cu Nancy, Bataille este primul care a mizat pe o experientă modernă a comunitătii, nu ca operă de produs, nu ca intimidate sau comuniune pierdută, ci ca “dez-făptuire”. Dacă nu am avut nicio comunitate înaintea, în timpul sau după căderea comunismului, după căderea acestuia nu vom deveni suverani nici prin reabilitarea  unitătii vreunei comunităti esentiale, nici prin angajarea entuziastă în consum. Potrivit lui Nancy, suveranitatea s-a epuizat în tehnică, în ciuda rezistentei în schemele politice ale ideii de suveranitate, aceasta fiind fragilizată de “mecanismele finalitătii fără sfîrsit/scop extrinsec”. Căci, “primează combinatoriul asupra discriminantului, contractualul asupra ierarhicului, reteaua asupra organismului… spatialul asupra istoricului, spatialul multiplu si de-localizat asupra unui spatiu unitar si concentrat” .
Pentru Jean-Luc Nancy si Jean- Christophe Bailly ruptura marcată de prăbusirea comunismului a fost sustinută de miza gîndirii vestice, prin disolutia ideologiilor si a reprezentărilor. Etichetat drept initial (initial comunism si nu comunism initial!), comunismul a fost un proiect care a scăpat criteriilor traditionale de legitimare, revocînd toate puterile instituite, chemînd la partaj, presupunînd un întreg onto-teologic care se revarsă în căutarea unui comun, a unei masive puteri de convocare. Să nu uităm însă că persistenta întoarcerii autonomiei politicului (a unei jurisdictii care să nu fie gestiune) tinea si de încercarea marxismului de a-i oferi consistentă.
Cu toate acestea, comunitatea nu s-a pierdut. Modelul liberalismului, cu cele două caracteristici principale ale sale- sistemul parlamentar si legea pietei- dispune de argumente noi pentru a se prevala de o exemplaritate definitivă si de posibilitatea exportării generalizate a valorii sale.
Potrivit lui Nancy, comunismul devine o (pro)punere ontologică, nu o optiune politică. El poate deveni o optiune politică în măsura în care fiinta existentei este ceva de angajat, de decis si de ales, incomensurabilă cu ceea ce e dat. Sfîrsitul marxismului s-a transformat într-un operatie ce vizează identitatea colectivitătii, destinatia, natura si exercitiul suveranitătii, impunînd retragerea politicului.
Dacă în acord cu Jean-Luc Nancy si Jean- Christophe Bailly, Războiul Rece si Războiul din Golf au reprezentat un procedeu al punerilor reciproce în exegeză, modelul liberalismul e unul ce dispune astfel de argumente noi pentru a se prevala de o exemplaritate definitivă, prin reciclarea reziduală a umanitarismului din umanism .
Potrivit lui Jean-Luc Nancy în Comunitatea absentă , Bataille a făcut din suveranitate un concept ontologic si estetic (etic), plasînd prin brese transgresive suveranitatea în afara ei. Cunoscînd experienta comunismului trădat, Bataille descoperea că nu se punea problema corectării sau recuperării sale, căci acesta era legat de o negare a suveranitătii omului, a excesului suveran al finitudinii.
La Bataille, răsturnarea nostalgiei unei comunităti pierdute în constiinta unui “imens esec” al istoriei comunitătilor avea legătură cu “experienta interioară” al cărei continut anunta faptul că “suveranitatea nu înseamnă nimic”. Căci, suveranitatea reprezintă expunerea suverană la un exces (transcendentă) care nu se prezintă, nu se lasă apropriat (simulat), care nu se dă, dar căruia fiinta i se abandonează. Potrivit lui Jean-Luc Nancy , Bataille rămîne suspendat între extaz si comunitate, ca forme duale ale unei (a)realizări: una  a polului extazului legat de orgiasmul fascist (reprezentat în termeni de grup si de politică) si un altul al polului comunitătii, solidar cu ideea comunistă. Un atare demers rămîne imposibil de realizat în măsura în care este imposibil a lega formele suveranitătii de comunitate în general si de comunitar în particular. Aceste forme/formule se sustrag atît orgiasmului fascist cît si egalitătii comuniste, ivindu-se la Bataille în ipostaza de extaze (nu propriu-zis private) izolate, fără contact cu comunitatea în care ele trebuiau tesute, (a)realizate, (în)scrise, sub amenintarea de a-si pierde însăsi valoarea lor suverană.  Ceea ce Bataille numeste absenta comunitătii nu este pura si simpla disolutie a comunitătii. Absenta comunitătii se recunoaste prin fuziunea pe care aceasta o caută, căci nicio comunitate nu poate să nu creeze un individ colectiv.

2. Subiectivitate suverană. Puterea ca exceptie

            George Bataille propune un traseu invers pe căile cunoasterii, cu scopul declarat de a stabili atributele suveranitătii, considerînd fără echivoc că numai non-cunoasterea este suverană. Pentru Bataille, afirmarea suverană nu poate fi fondată decît pe jocul sentimentelor nereflectate (miscări de rivalitate, de prestigiu, revoltă si intolerantă), căci „ceea ce ia în serios suveranul nu este moartea individului, ci pe ceilalalti: el preferă faptului de a supravietui personal un prestigiu care nu-l va înalta dacă moare si care nu va conta decît în măsura în care ceilalti contează (....) Suveranitatea îmbracă numeroase forme: ea nu este decît rareori condensată într-o persoană, însă chiar si atunci este difuză. Anturajul suveranului participă de obicei la suveranitate (....) Suveranitatea reclamă forta de a viola interdictul care se opune uciderii, ce-i drept, în conditiile pe care le definesc cutumele (...) Dacă lumea suverană, sau sacră, care se opune lumii practice este domeniul mortii, ea nu este însă si cea a slăbiciunii. Din punctul de vedere al omului suveran, slăbiciunea si reprezentarea temătoare tin de lumea practicii, adică de subordonare”.
Optînd pentru o critică pozitivă a omului modern absolut "utilitarizat", Bataille stabileste în cheie hegeliană, o răsturnare a traseului teoretic: suveranitatea apare în/din interior, fiindu-ne imposibil să avem o constiintă obiectivă a momentelor suverane. Suveranitatea si suveranul real devin un rezultat, obiecte ale conventiilor fondate pe reactii subiective, presupunînd un alt raport, cel de la obiect la subiect.
Definită în opozitie cu servitutea, care implică procesul muncii, dialectica productiei si a consumului, suveranitatea nu mai este promisă de niciun soi de excedent: capitalistul îsi permite micile sale momente de suveranitate, doar pentru a face din ele motiv de distinctie socială si pentru a obtine o acumulare ulterioară. 
Bataille pledează pentru raportarea suveranitătii la crizele politice decisive. Luînd în serios institutiile trecutului, el stabileste elementele trecerii de la societătiile întemeiate pe exigentele la care a răspuns suveranitatea la societătile de tip modern.
Pentru Bataille, suveranitatea nu mai este vie decît în (din) perspectiva comunismului. Bataille se dezice de ideea unui comunism văzut de teoreticienii săi drept fază opusă socialismului, în care întreaga productie este asumată si organizată de colectivitate. “Acumularea resurselor în vederea industriei revine proletariatului acolo unde burghezia nu a stiut ce să facă (…) noul rol al proletariatului obligă la schimbări pe care Marx nu le putea prevedea si care nu par a fi usoare, însă ale căror consecinte extraordinare ar trebui să determine din nou raporturile de forte” .
Pentru Bataille nu proprietatea conferă suveranitate. Suveranitatea devine o calitate subiectivă. Diferenta socială este cea care se află la baza suveranitătii, căci suprimarea diferentelor are mai întîi de toate o valoare negativă fundamentală. Desi motiv constant al marxismului, abolirea diferentelor, ca vointă radicală, centrală de suprimare devine o marcă distinctivă în cazul lui Stalin, care pentru Bataille, imprimă o formă (formulă) anodină, neasteptată si rudimentară. Pentru Stalin , suprimarea diferentelor si, implicit, a suveranitătii a avut drept rezultat ultim abolirea sub toate formele a suveranitătii celuilalt. “Echivocul lui Stalin pare să-i fi obligat pe succesorii săi să transeze mai net în sensul omului nediferentiat, care abdică. Ei renuntă, se pare, la glorificare personală, adică la acea manifestare personală, exterioară a concentrării puterii care este unul din semnele suveranitătii”.
Pe aceste coordonate teoretice, Bataille lansează un imperativ necesar: să nu confundăm suveranitatea cu decizia autonomă a unui individ, căci dacă nu există o punere în joc a unui principiu suveran, o decizie autonomă nu mai poate avea nimic suveran, devine marca aservirii celui care a luat decizia aparent în mod liber.

 

 

 

 

3. Obiectivitatea puterii vs. subiectivitatea suverană

Plasînd într-un raport echilibrat obiectivitatea puterii si suveranitatea, G.Bataille considera că puterea nu e altceva decît un scop individual, fiindu-i imposibil de atribuit (indiferent dacă este vorba despre puterea politică, administrativă sau despre cea conferită de avere) un sens obiectiv detinut pe deplin. “Puterea înseamnă refuzul suveranitătii: în acelasi timp, un om care decide să nu-si aprindă lampa opune un refuz luminii. Cel care posedă si serveste lucrurile dezvoltîndu-se, se bucură de o plăcere din ce în ce mai mare, dar nu se serveste de ea. El nu este subordonat nimănui în sensul că nimeni altcineva nu se bucură de ea, cineva în serviciul căruia ar fi plasat. El dispune, în principiu, de suveranitate, dar îi substituie obiectivitatea puterii”.
Bataille asază fată în fată două modele functionale ale acestei ecuatii putere- suveranitate: puterea conducătorilor burghezi si puterea sovietică legată de forma arhaică, secundară a suveranitătii traditionale.
Puterea conducătorilor burghezi se leagă de raportul dintre excedentul de resurse si rang. În acest sens, Bataille face apel  la două figure clasice, cea a primului-ministru si a majordomului. În acord cu Bataille, tipul majordomului, se suprapune rangului de intendent al palatului, adică cel care detine o importantă putere politică, juridică si administrativă. Majordomul posedă realitatea puterii, rangul dobîndit, singurul în măsura de a-i permite la un moment dat destituirea dinastiei ereditare.  În ceea ce priveste, situatia unui prim-ministru modern, depinzînd de decizia regelui sau de votul Parlamentului, acesta este plasat într-o situatie precară. Captiv în haloul suveranitătii, acesta este plasat, prin functia detinută într-o monarhie, foarte sus pe scara demnitătii.  Pentru Bataille, însă, este în joc puterea si nu demnitatea mai mică sau mai mare. Potrivit acestuia, omul politic al lumii democratice se situează în ambiguitate, neparticipînd la obiectivitatea impartială a puterii, si cu atît mai putin la subiectivitatea  fiintei: ”Atunci cînd un om politic a asumat clar obiectivitatea puterii, el s-a plasat fără niciun efort la nivelul suveranitătii pe care o negase în mod suveran, cu armele în mînă” .
Dacă puterea pură este degajată de compromisuri si scapă de ceea ce Bataille numeste „comedia suveranitătii”, atunci negarea suveranitătii are ca rezultat suveranitatea însăsi.
Obiectivitatea puterii are ca scop declarat abolirea suveranitătii, nesupravietuindu-i niciun element de subiectivitate sau de căutare a rangului. Cel care exercită puterea supremă în obiectivitate actionează după imperativul  împiedicării prin toate mijloacele a dominatiei suverane asupra lucrurilor eliberîndu-le de orice subordonare particulară. Doar omul nediferentiat mai dispune de o astfel de putere, de care, însă, se privează el însusi, fiind în optiunea lui Bataille, echivalentul (egalul) suveranului pe care predecesorii săi l-au detronat.
Esenta puterii constă în materializarea sa. Ea dictează acumularea, opunîndu-se cheltuielilor creatoare ale rangului. Puterea obiectivă reprezintă scopul ce depăseste aspectele fixate ale unor simple supravietuiri ale suveranitătii. În acord cu Bataille, nu trebuie să uităm originea si forma militară a acestei puteri, căci, spre ilustrare, puterea sovietică este un comandament militar, iar partidul comunist - o armată. În mod profund, Bataille leagă sfîrsitul puterii (puissance) masinăriei sovietice de un sens teologic imediat, căci, prin chiar conditiile originile sale si prin formarea detinătorilor săi, această putere este una militară.
În concluzie, indiferent de efectele sale, suveranitatea devine pentru Bataille cea mai bună solutie ce poate răspunde necesitătii, în cadrul unei acumulări impuse. Este suveran numai cel a cărui decizie depinde, în orice clipă, exclusiv de “bunul său plac”!
Bataille consideră suveranitatea drept o realitate istorică particulară, marcată de o autonomie a deciziilor.  În acest sens, asa cum nota si Nancy, istoria este una finită, reprezentînd survenirea timpului existentei, spatializarea acestuia. O istorie în chip esential expusă, loc comun în care suveranitatea (încă!) se (re)gîndeste pe sine!

 

 

Născută ca un eseu despre “Nietzsche si comunismul”, gîndită initial ca prefată la cartea “Despre Nietzsche”, Suveranitatea va fi integrată de Bataille drept ultimă parte a trilogiei Partea blestemată (alături de Consumarea si Erotismul). Desi intentiona să predea manuscrisul la începtul anilor 1954, Bataille a continuat să lucreze la text, notînd în 1958, că “Suveranitatea este încă de scris” (vezi postfata la editia în limba romînă de Ciprian Mihali, pp.266-268).
În acord cu Jean-Luc Nancy , Bataille prezintă o comunitate care se refuză extazului, un extaz care se retrage din comunicare, Nancy considerînd că tocmai această dificultate decisivă explică atît neterminarea Suveranitătii cît si  nepublicarea Teoriei religiei. Căci, potrivit lui Nancy, “în ambele cazuri, demersul sfîrsea prin a esua dincoace de comunitatea extatică pe care si-o fixase ca sarcină a gîndirii”)- Comunitatea absentă, Editura Ideea Print & Print, Cluj, 2005, p. 44.

Georges Bataille, Śuvres Complčtes, Tome VIII, Editions Gallimard, 1976.

Georges Bataille, Suveranitatea, Editura Paralela 45, Pitesti, 2004.

Ibidem, p.11.

Michel Surya, Georges Bataille, la mort ŕ l’śuvre, editia a II-a, Gallimard, 1992.

Georges Bataille, op.cit., p.171.

Ibidem, pp.185-186.

Ibidem, pp.172-173.

Maurice Blanchot, L’entretien infini, Gallimard, Paris, 1969, p. 308.

Jean-Luc Nacy, Etre singulier plurier, Galilée, Paris, 1996.

Pentru descśuvrement, Irina Mavrodin (in M.Blanchot, Spatiul literar, Editura Univers, 1980, p. 111) propunea traducerea termenului prin lipsa operei, suspendarea ei. Giorgio Agamben (in Le temps qui reste, Paris, Payot & Rivage, 2000) preia un atare termen de la Kojéve, întelegînd prin acesta conditia omului post-istoric, fără ocupatie. Pentru Derrida termenul s-ar traduce prin mesianicitate fără mesianism, sinonim cu a iesi din energeia, din actiune, faptul de a fi suspendat, dez-activat. Jean-Luc Nancy asază un atare termen într-o ecuatie comună a comunitătii, sinonim cu a fi afară din sine. Pentru Bataille, descœuvrement presupune ideea de negativitate fără întrebuintare.
Traducătorii romîni (A.T.Sîrbu, Ciprian Mihali, Emilian Cioc) propun termeni sinonimici precum dez-vrăjire, absenta de comunitate, comunitatea absentă, comunitate fără operă etc.

Jean-Luc Nacy,op.cit., p.144.

Ibidem, p.161.

Jean-Luc Nancy, Jean- Christophe Bailly, Compărem, politică la viitor, Editura Ideea Print & Print, Cluj, 2002.

A.T. Sîrbu, Postfată, Cînd bufnita Minervei zboară si vede la amiază, in Jean-Luc Nancy, Jean- Christophe Bailly, Compărem, politică la viitor, Editura Ideea Print & Print, Cluj, 2002.

Jean-Luc Nancy, Comunitatea absentă, Editura Ideea Print & Print, Cluj, 2005.

Idem, pp.43-44.

Georges Bataille,op.cit. , p.33-35.

Ibidem, p. 84.

G.Bataille conchide că Stalin nu a fost propriu-zis un suveran ci contrariul său, dusmanul radical al suveranitătii în sensul ei tare.

Georges Bataille, op.cit., p.129.

Ibidem, p.156.

Georges Bataille, op.cit., p.160.