Modele vechi si noi în abordarea fetisului în presa culturală românească (I)

                                                                                                       Viorella Manolache 

   

                                   

                      Reprezentare/ simbol/ fetisism

Departe de a fi o formă primitivă, fetis-ismul apelează la tuse succesive, prin (re)ajustări multiple si corectii acumulate, dezordonate, disputîndu-si traseul analitic cu simbolicul. Durkheim-ian, acesta renuntă a mai „vorbi” despre obiect si se îndreaptă circumspect (în)spre reprezentare ca dificultate comună de analiză. Această inegalitate imprimă conceptelor un alt ritm de existentă în sensul că fetis-ismul exprimă modul în care cunoasterea celuilalt se realizează ca asimilare a acestuia. A asimila echivalează în acest caz cu: a face asemenea, a transforma, a-l metaboliza pe celălalt, a-l identifica, în cele din urm, eliminîndu-i alteritatea .
Cu o mentiune: arbitrarul irational, pulsionar al fetisismului provine din faptul că în fetis nimic nu e intelectual: nici un gînd, nici o judecată. El rezultă dintr-un proces orb, impulsiv, afectiv, exprimă pasiuni, nevoi, temeri, dar niciodată vreun discernămînt. Adresîndu-se lucrului si nu ideii dspre lucruri, fetis-ismul se organizează ca un cult direct: fetisul exclude orice simbolism elementar, orice reprezentare ce s-ar putea aseza în locul altei reprezentări.
            Dezgropînd „securea verbalitătii” ca schimb cu valoare de semnificatie, C. Levi-Strauss aseza notiunea de fetis-ism într-o relatie subiectivă (si deloc neintentională!) cu notiunea de gîndire simbolică. Sîntem, asadar, plasati pe un traseu în care „expresia constientă a unei functii semantice” nu e decît „reflectarea subiectivă a exigentei unei totalităti nepercepute”. Semnificantul vag traduce, verbal, o retea de semnificati nesiguri, contradictorii în exces, care, potrivit lui Levi-Strauss, apelează (tot în exces!) la cuvinte goale de sens, dar a căror unică functie e aceea de a acoperi prăpastia dintre semnificant si semnificat. Modelul enuntat, ganglionar, presupune o clarificare particulară a conceptului durkheimian de colectivitate efervescentă. Aceasta este o grupare întîmplătoare, adică o grupare intentională, ale cărei priorităti (de ordin simbolic, politic etc.) exaltă functia de creare si/sau (re)creare a socialului.
Varianta uzitată de presa culturală românească de după ’89 surprinde imaginea „clanului” intrînd în efervescentă si creîndu-si totemurile, într-o textură încetosată si indistinctă. Este o imagine (supra)determinată, inversînd traseul teoriei durkheimiane.
Dacă teoria lui Durkheim aseza grupul efervescent la trecerea de la starea naturală la starea socială, modelele românesti postdecembriste de „evaluare” a fenomenului socio-cultural vernacular, presupun decupaje (articole, editoriale- în cazul presei scrise ori talk-showuri, emisiuni culturale – în cazul televiziunilor etc.) ce (re)simbolizează grupul efervescent dinspre starea socială, culturală, înspre starea natu­rală.
În uzitarea simbolului, Durkheim vorbea despre acesta ca despre o figură retorică, angajată în a „reprezenta” si „exprima”, atasîndu-i-se figuri, imagini, cu capaci­tate de exprimare si de mobilizare afectivă sau imagi­nativă.
Acestei conceptii despre simbol-figură retorică, Durkheim îi atasează o alta – un model clinic, împrumutat din semiologia medicală. Semnul sau simbolul intră în categoria simptomului, supunîndu-se determinismului unei anume disfunctionalităti. Teoria semnului-simbol este enuntată în acord cu optiunea retorică despre semnul-fi­gură, necontrazicînd simbolul-condensare. Acesta din urmă presupune acele intuitii si (pre)sentimente ale gîndirii, extrem de obscure, care, din acest motiv, imprimă o (a)perceptie imediată – expresia lingvistică fi­ind, în acest caz, constrîngere, concesie. Este usor reperabilă evidenta că, ideea pe care s-a întemeiat structuralismul, activ la noi în variantele lui neo-post(comuniste), a fost aceea că niciun limbaj, nicio formulare, niciun discurs nu este ino­cent: toate încearcă să-si ascundă ori să-si complice structura primordială, pînă la urmă extrem de sim­plă, descriptibilă prin opozitii binare. În spatele oricărei forme de discurs trebuie căutat un simptom si o structură verbală, întregul spectacol al culturii posedînd o narativitate proprie.
Potrivit lui J.F. Lyotard am fi plasati în prezenta dilatării unei distinctii ce operează (asa cum s-a observat, din abundentă, la nivelul limbajului mass-media!) între suprafetele de înscriere ale codului limbajului si regiunile de înscriere ale simbolurilor. Avem aici în vedere faptul că noua tendintă operatională la nivelul codurilor si a simbolurilor limbajului născoceste ideea unei intensităti, care de­parte de a se fixa pe un corp productiv (cultural!), îl determină. Acest patchwork diagnosticat în mass-media românească este perceput mai întîi ca o dîră de inten­sităti, presupunînd suprafete de înscriere străbătute grab­nic [ca-ntr-un voiaj care are deja o memorie a intensitătilor], o capitalizare. Această variantă arată că există un caput, o suprafată de înscriere, un registru în care nu există regiuni afirmative, încare un multiplu cum înseamnă, adesea, „de ce”-uri colerice, nostalgice, perfide, întotdeauna nihiliste. Grosolănia semnelor, singularitătile trecerilor afectelor, surprind în miscarea generală de rabatere si înscriere a Semnificantului dincoace si dincolo, o diagnoză la nivel de mass-media, ce amînă si suportă o teatralitate fără referintă sau, în termenii lui Lyotard, o „cartografie, un memoriu, un registru al eforturilor de ra­finament, o organizatie, un partid al celor rafinati, o antisocietate, o scoală de cadre pentru afecte, un aparat al permanentelor rafinamentului. Permanenta în chestiune nu este ceva ce persistă de-a lungul unei durate identice siesi, durată asupra căreia s-ar putea răs­frînge achizitionări, cîstiguri, experiente si rezultate, o cunoastere în materie de intensitate”.
Raportul care se stabileste între spectator si ac­tor pe de o parte, si între sfera cunoasterii si actiunii pe de alta, este guvernat, în acceptia lui Jean Baudoin , de „paradoxul retragerii si de cel al apartenentei”.
Fetis-ismul, plasat în acest context analitic, nu e altceva decît un mesaj/ un suport preluat dintr-o secventă de elemente codate, prin care semnificatia se amînă, se dilată. În serialitatea propusă de presa culturală românească, materialul nu mai contează ca atare, ci doar ca relatie, ca raport dintre termeni. Aplicînd această disimulare analizei unui segment din „Dilema” si „Dilema veche” vom conveni, de comun acord, pentru o ecuatie disjunctivă: Material vs. Semn – Castrator! Acest tip de cartografiere are în vedere (trans)punerea [prin traversarea parcursurilor de influxuri] materialului prin regiuni ale spatiului presei culturale, în semne, în varianta extensiunii tensorilor .
Ne propunem, asadar, să recuperăm imagini, stereotipuri, semne făcute să semnifice, apelînd la codul lansat de presa culturală actuală, încercînd, simultan, să-l refacem si/ sau să-l simulăm –după imperativul unui dispozitiv în care imaginea si semnul (con)verg către urmele textului, cu scopul de a lansa premisa că, în cadrul presei culturale postdecembriste, lim­bajul nu face decît să permită căutarea conditiilor de legitimitate culturală.

2. „Dilema veche”: despre (com)placerea psihanalitică a textului

„Dilema veche” propune un ansamblu semnificant marcat de unităti minimale plasate la nivelul asocierii dintre expresie (text) si continut (explicatie – psihanaliză). Articularea expresiei pe continut conditionează deviatiile diferentiale, construind la nivelul articolului – text categorii semice binare.
Potrivit studiului Mariei Carpov, Introducere la semiologia literaturii , numărul foarte mic de categorii semice generează (cu ajutorul unei combinatorii) un număr considerabil de unităti semantice, numite sememe.
Numărul 47 (Anul I, 3-9 decembrie 2004) al „Dilemei vechi” apelează la asemenea sememe în construirea unui corp restrîns de concepte fundamentale, indispensabile identificării si definirii unitătilor minimale, plasate într-o ”nevoie” explicită de psihanaliză. Acest demers este (sub)sumat unei reflectii teoretice si explicative care, pornind de la unitatea minimală de semnificatie, descrie si organizează ansambluri mai întinse de semnificatie.
Spre exemplu, Numărul 47 (Anul I, 3-9 decembrie 2004) al DILEMEI VECHI – „Cine are nevoie de psihanaliză?” – situează la nivelul titlurilor preocuparea de plasare a termenilor într-o relatie-obiect interogativă („Pe divan”– articol semnat de S.S.; „Psihanaliza în România de azi” – Vera Sandor; „Cine poate beneficia de psihanaliză în România?” – Vasile Dem.Zamfirescu; „Procesul psihanalizei” – S.S.; „Pentru o psihanaliză est-europeană” – Ion Vianu; „Scolastica freudiană” – S.S.; „Poezie si psihanaliză” – interviu cu Roger Perron, consemnat de Simona Sora). Acest tip de identificare facilitează o descriere structurală de tip relational, ce stabileste o axă semantică. Potrivit acestui imperativ fiecare termen-obiect este purtător al unui element de semnificatie!
Articolul lui H.R. Patapievici – „Cît ne vom mai complăcea?” –(supra)pune, deopotrivă, la modul disjunctiv si/ sau conjunctiv, posibilitătile interogative ale unui sens: politicul invadează prin „emisarii” săi (fie că sînt membri de partid sau jurnalisti independenti) „tot ce se miscă-n tara asta”, „aruncîndu-ne într-un tip de maladie institutională de care nu ne mai poate lecui nici Uniunea Europeană, nici legislatia comunitară”. Planul politicului si cel al implicării personale nu este nici izomorf, nici echidimensional. Variantele articulării de sens se (re)găsesc în existenta unui permanent semantic, invariant. Acesta este rezultatul final al unor reguli combinatorii constituite într-un corpus distributiv de sens: „De ce oare nimeni nu strigă că împăratul e gol? Probabil că toti se lăfăiesc în speranta că împăratul va sfîrsi prin a-i remarca”.
Functionarea unei figuri de semnificatie continută de/ într-un format dat, produce sememe particulare tocmai prin apelul la izotopie. Psihanalitic, aceasta înseamnă că semnul discursiv se îmbracă cu/de figuri – decupaje operationale:
„(...) cred că vitalitatea eventuală a psihanalizei românesti actuale ar trebui să aibă o înrudire cu această nevoie de libertate. Mentalitatea totalitară dă înapoi. Dar a fost înlocuită de un soi de anarhie brutală. Tiranul unic a dispărut, prin explozie si împrăstiere. A fost înlocuit de mii de tirani, domestici si publici, mii de orgolii meschine, de megalomanii de bulevard. Insul nu mai e investit de un supra-eu monstruos cum era al tiranului, dar e pîndit la tot pasul de micii dictatori, care nu-l mai pot anihila în acelasi fel ca despotul totalitar, care îl pot călca în picioare si distruge, prin măcinare. Eu cred că psihanaliza e, în acest sens „politică”. E chemată să creeze un ins capabil să reziste interior si să iubească libertatea. Eu nu văd psihanaliza în România ca una a lui „tata-mare”, o psihanaliză cuminte, normalizatoare” (Ion Vianu –„Pentru o psihanaliză est- europeană”, Dilema Veche, Anul I, nr. 47, 3-9 decembrie 2004).
Articolul operează cu o posibilitate nelimitată de determinări deduse si supuse unei instante de validare. Ceea ce se „petrece” la nivel textual e tocmai înmultirea izotopiilor prin „lărgirea” bazei clasemantice. Specificatorii categoriali semnalează fenomene inerente ce au în vedere „jocul de constiintă cu rol de a procura plăcerea prin dezvăluirea izotopiilor ascunse” (Maria Carpov). Plăcerea ca „act semiotic particularizant” legitimează fetisul prin (in)ducerea textuală a unui raport stabilit între imanentă si manifestare: „Un editor de manuale a cerut excluderea unui text în care, de exemplu, o persoană fără vedere urca, cu efort si eroism, panta unui munte: pe de o parte, pentru că din text reiesea că cei cu probleme de vedere ar fi dezavantajati în sporturile montane; pe de alta, pentru că textul scris putea ofensa elevii trăitori în zone de ses sau apropiate de nivelul mării, dezvoltîndu-le complexul de a nu sti cum e să urci pe-o coamă. În urma presiunilor divereselor grupuri de lobby, cuvinte precum „avort” sau „somaj” nu prea mai au ce căuta în pagini; la fel notiuni precum „înaintasi” („forefathers”) sau „frătie” („brotherhood”), după cum sub semnul întrebării stă orice text scris înainte de anii '70 (...) În ochii adeptilor Council on Interracial Books of Children (CIBC) la fel de periculoase pot fi povesti precum Scufita Rosie, Cenusăreasa, Jack si vrejul de fasole sau Frumoasa si bestia: păcatul lor e că sînt sexiste! De ce totdeauna el o salvează pe ea?De ce, la final, ea îl priveste cu ochii supusi, cu atîta recunostintă si, în unele cazuri chiar se mai si îndrăgosteste de el? Într-o lume ameliorată, Scufita ar putea sări prin aer precum Lara Croft si-ar crăpa teasta lupului, Jackie ar urca ea spre ceruri călare pe vrej, iar o fiică de împărat în jeans ar putea colinda ea lumea tinînd în mînă un pantof si căutîndu-l, evident, pe Cenusăresc (...)” – Adrian Cioroianu – „Scufito, fii bărbată!(prolegomene la pantalonii Cenusăresei)”, „Dilema veche”, Anul I, nr.39, 8-14 octombrie 2004 .
Unitatea minimală ultimă plasează ambiguu (a se citi abuziv!) textul în categoria „totalitate” ca articulare a unitătilor – predicat într-o ecuatie dinamică. O atare ecuatie (intro)duce conceptul de operator, ca apelant al unor modalităti favorizante, printr-o (a)fabulatie practică. Acest tip de „practic difuz” instaurează algoritmul unei abilităti concrete de sugestie.
Replica psihanalitică a „Dilemei vechi” se orientează, asadar, (în)spre o înlesnire a invariantilor ce vizează obiectul studiat. O atare încercare îsi găseste justificare prin apelul la stimuli ce prezintă tendinta de a obtine satisfactie. Circuitul stimul-criză- tendintă este orientat pentru a satisface lectorul/client, printr-o dialectică psihologică ce domină legile formei . Întrucît emotia provine din/prin blocarea regularitătii, memoria experientelor formale propune asteptări/previziuni ale rezolvării/prefigurării formale, în care tendinta inhibată se rezolvă.
Numerele analizate ale „Dilemei vechi” (nr. 39, 47 /2004 si nr.60/2005) se orientează discursiv (în)spre conturarea obiectului si (în)spre clarificarea obiectului tranzitional. Obiectul A îsi pierde clasarea terminologică enuntată psihanalitic, tocmai prin apelul permanent la un discurs – fetis, încărcat de pulsiune si eliberator de dorintă !
Concluziv, „Dilema veche” optează pentru un caracter fundamental al perceptiei rezultat dintr-un proces fluctuant înteles ca si schimb (dar) permanent între dispozitia subiectului si configuratiile (stabile/instabile) ale obiectului (potrivit articolului lui Mihail Neamtu – „Fenomenologia darului si complexul ludicitătii” – „Dilema veche”, Anul I, nr.47, 3-9 decembrie 2004- darul e inobiectival, iar darul absolut are aparenta unei creatii ex nihilo. ”Darul se naste din abundenta propriei neconditionări. Marion defineste donatia pură a darului absolut în termeni de autodonatie (...) Corelatul afectiv al experientei dăruirii pure este suferinta sau bucuria – în niciun caz o stare intermediară, marcată de impurităti)”.
            Afirmarea unei optici admise si justificate prin discontinuitatea experientei însusită ca valoare în locul unei continuităti devenite conventie, apelează (de la politic la destăinuire intimă!) la excitatiile unei „forme/formule bune” – ca montaj de transmisie directă determinată, aproape exclusiv de „incidente pulsionare”!
 Descrierea dispozitivului relational pulsiune – reprezentare a avut în vedere prezentarea unor decupaje (derapaje) textuale asezate fată în fată: „Dilema”– „Dilema veche”. Înscrise, prin transgresiune, pe o suprafată cutanată a textului, articolele selectate din „Dilema”au vizat logosul, cratosul si graficul dispozitivului textual, integrate unui cadru/bandă de analiză, acceptată la jumătatea distantei dintre fetis-ism – obscenitate.
            Integrate unui flux comun reperat în cadrul presei culturale românesti (acela al îndreptătirii la canale de implicatie totală!), articolele vizate din „Dilema” (noiembrie 2002 – iunie 2003) confirmă faptul că există o opacitate primă a simbolului, a limbajului care trimite la originea identitătii semnului, ca referintă externă.
            În acord cu Umberto Eco am (re)activat referintele textuale prin apelul la un clivaj: întrebuintare textuală vs. stimulare interpretativă. Cu o mentiune: ceea ce Roland Barthes numea text de plăcere se (re)investeste cu nuante stimulante ce depăsesc statutul de dialectică liberă a deschiderii textuale. Ceea ce se produce e, de fapt, transferul lectorului/client (în)spre un obiect simulat textual, prin mecanismul dispunerii acestuia în variante explicative.
            Indicii surprinsi, în limbaj deleuze-an, într-un proces de genitalizare, stabilesc o schemă inferentială pentru un tipar (porno)logic. Conectorii plasati într-un asemenea registru izolează, (porno)logic, o remă sau o temă, pe care o marchează potrivit lui Carmen Vlad prin suprimare. Inferarea unor „faze” adînc prezente în text, furnizează situatii verbale multiplicate de un discurs indirect liber. În acest sens, reluarea unui cuvînt devine indiciul unei „spărturi” a lexemelor statuate prin acest tip de repetitivitate. Dincolo de o simplă „pervertire” a termenilor, operatia relatională a (porno)logosului presupune, prin extrapolare, eliminarea voluntară a categoriilor textologice clasice: implicitul cu valoarea sa dublă – de ocultare si reglare – îsi asumă rolul textual decisiv!
(Porno)grafia reia si ea o atare retea figurală, articulînd-o printr-o continuă miscare reticulară. Fetisul (porno)grafic stabileste, într-o acceptie barthes-iană, faptul că tesătura textuală nu face altceva decît să se (între)tese vesnic, pe cînd subiectul se descompune „precum un paianjen care s-ar dizolva pe sine în secretiile constructive ale pînzei sale”.
            „Dilema” (noiembrie 2002-iunie 2003) ilustrează o multiplicare a lectorilor/ clienti textuali: fetisul (porno) – logic, grafic, cratic (co)există, la modul dinamic, lăsînd impresia unei tesături dinamice, angajîndu-se, simultan, într-o viziune conjunctă, care departe de a se epuiza, explicitează notiuni.
            Registrul (porno)cratic e, însă, singurul care nu (de)scrie stări, ci se referă explicit la executarea unor actiuni. Asemenea perspective actionale (politice, economice, sociale, culturale) urmăresc constant pe parcursul numerelor vizate din DILEMA, prescriptiile (porno) logice si/sau grafice, stabilind între acestea o tensiune permanentă. Cu mentiunea că fetisul (porno)cratic „alunecă” si el dincolo de o „ecologie lingvistică”, stabilind că obscenitatea se înscrie pe traseul unei dîre de intensităti cu implicatii de dezvăluire explicită !
Sistematic, Jauss invita la înlăturarea opozitiei dintre consumul pasiv si întelegerea activă, mergînd pînă la o experimentare constitutivă, referentială a unei estetici a receptării. Psihanalitic, articolele vizate din „Dilema veche” se (com)plac în stabilirea unor conectori textuali, care departe de a explica marchează o legătură de sens secventială! Asa se explică si apelul nostru la o retea semică, ca rezultat interpretativ, (re)făcut din perspectiva destinatarului mesajului menit a percepe reluarea ca lectură uniformă. Decăderea din drepturi a simbolului/limbajului restrînge sincronic aria explicativă, optînd pentru o prevalare a explicatiei diacronice (fie ea chiar si psihanalitică !).

 

3. Discursul porno – un model epuizat

La un prim „survol” de analiză, demersul cultural al „Dilemei” si„Dilemei vechi” – acela de a aseza, paralogic, două discursuri (cel porno- si cel psihanalitic!) într-o ecuatie comună pare inedit, în primul rînd, prin „curajul” de a investi un asemenea fetis cu o valoare, exclusiv, culturală.
Preocuparea nu-si justifică „noutatea” (nimic socant, impudic ori vulgar!) în măsura în care, încercînd să (re)găsim un „retetar” cultural comun, am apelat la o analiză-recul a presei culturale sibiene. Am avut în vedere o alternativă „serioasă”, departe de presiunea unor „vremuri” postmoderne predispuse la erotizare continuă, (Provincia Literară, an I, nr.7-8 (apr.-mai), 1933 si Provincia Literară, an II, nr.1-2 – ian.-febr., 1934), ca demers analitic (supra)pus unei atari justificări: fetis porno si/sau analiză psihanalitică ! Decupajul a vizat un segment al presei culturale sibiene pe nedrept ignorat (anii 1933-1934) din nevoia stabilirii unui raport recesiv (de actualitate!) între zonele centrale si periferice (provinciale!) ale unui segment cultural, considerat, mult prea adesea, „impenetrabil”, „distant”, vulgar prin explicitate !
Asadar, varianta unei „literaturi tari”, exhibitioniste e (sub)sumată constatării că „finalitatea unui fenomen oaresicare – si geneza lui – nu-i apartine în mod exclusiv, ci face parte din geneza si finalitatea întregei sinteze fenomenale în structura căreia intră ca element component”[Provincia Literară, an II, nr. 1-2 (ian.-febr.), 1934].
Articolul Dr.-ului I. Popescu – Pornografia literaturei noastre,publicat în Provincia Literară, an II, nr.1-2 (ian.-febr.), îsi propune să stabilească o serie de teze de ordin estetic, etic, social, moral si educativ, să ia în discutie eterna problemă a normelor estetice, a moralitătii în artă, a puterii educative a literaturei si artei, a „scrisului bolnav si sănătos”.
Desi blocat într-o anume teză junimistă, articolul propune o asumare comună (politică – literatură!) a unui fetis porno-, diagnosticat drept import „vulgar, frivol al periferiilor italiene si trivial brutal al unui englez posedat de «geniul» demonului erotic”, nefiind altceva decît o refulare literară a frămîntărilor anonime, comune. Plasat sub o nevroză de erotism si patologic, marcat de „chinul cărnii”, un asemenea discurs de „tolerantă”, nu face altceva decît să opteze pentru o „secretie a glandelor si simturilor de «maidan» si «mucegai». Putem astfel vorbi mai de grabă de o excretie literară si nu tocmai de o creatie”.
O atare teamă, dublată de nostalgie („se scoate astfel la «licitatie» floarea de lămîită, pudoarea, bunul simt etc., lovindu-se în mod îngrijorător toate valorile etnice si de consolidare socială. Si toti acesti naufragiati, lipsiti de orice responsabilitate si-au găsit salvarea în literatură, cînd n-au reusit în politică”) e firească, în măsura în care (si astăzi!) se încearcă o justificare ce are în vedere „un ritm al vremii” decadent, bun pentru toate, ideal pentru experimentarea la cald a „formelor noi”! Argumentul dat de Provincia literară apelului presei culturale românesti (mai vechi sau mai noi – centrale sau periferic-provinciale !) la un atare fetis porno –, tine de un registru practic, de o problematizare a „tirajului” si a lecturii: „publicul cere asemenea literatură. Lăsînd la o parte contrazicerea dintre pretinsa libertate necesară artei deasupra consideratiunilor sociale si această justificare a genului literar modern, deci justificare a unui criteriu eminamente social, – pretindem că publicul întotdeauna prea dispus la sensualism, a cerut si va cere pornografia, precum copilul joaca, betivul alcoolul, morfinomanul morfina. Există însă limite organice si morale în afara unui conventionalism de formă – peste care nu se poate trece decît prin fraudă, prin sacrificiul libertătii spirituale ale unui individ sau societăti. Cei meniti cu grija valorilor sociale, distrasi de consideratiuni politice, economice, teoretice etc. nu observă acest aspect grav al problemei în legătură cu generatia, pentru care însă toti au cîte-o vorbă bună dar si cîte-o faptă de exploatare”.
 Replica psihoanalitică propusă de Provincia literară are în vedere, (contra)atacul explicativ, în măsura în care, actul mediatic cultural trebuie dispus în ipostaza unei prezentări integrale a vietii, atasînd spiritualului (culturalului) o perspectivă biologică. Acest apel la o „dinamică tumultoasă” presupune o interferentă si o determinare reciprocă, stabilind că orice manifestare concretizată în gest, mimică, limbaj, în scris, în actiunile automate, spontane, reflexive, creatoare, are surse heterogene, multiple, care izvorăsc din dinamica vietii biopsihice si sociale. Provincia Literară, an I, nr.7-8 (apr.-mai), 1933, ne plasează, asadar, pe o linie laxă de analiză a reperelor ce despart/apropie functii umane cu destinatie diferită.
Recurgînd la un salt curajos de o jumătate de secol, dacă „Dilema veche” ne va propune o (com)placere în tipare „curajoase” ca enunt, perspectiva psihoanalitică a Provinciei literare (supusă unei cumintenii dicursiv- provinciale!) nu făcea altceva decît să constate existenta unui fenomen, stabilind că „toate tendintele cognitive sau derivate ulterior cu caracter antisocial (egofil hedonic), că toate amintirile din copilărie, dorintele adecuate instinctelor refractare fiind unei investiri sociale, nu au posibilitătile unei satisfactiuni de revărsare socială;-într-un cuvînt, că ansamblul tendintelor împiedecate în manifestarea lor fie de conformismul social, fie de factorii „cenzurii” constiintei, îsi au sediul în vastul domeniu inconstient” si că „viata afectivă îsi are legile proprii cu totul diferite de cele ale inteligentei, – că e o asociatie si o memorie a sentimentelor cari nu sînt acele ale ideilor, că mecanismul lor obscur se ascunde în inconstient, care formează partea cea mai esentială a eului nostru”.    
            Articolul „Psihoanaliza în literatură” (semnat Dr. I. Popescu, în Provincia Literară, an I, nr.7-8 apr.-mai, 1933) stabileste la nivel textual, un răspuns anticipativ numărului 47 (Anul I, 3-9 decembrie 2004) al „Dilemei vechi”, care se întreba „Cine are nevoie de psihanaliză?”. Puterea prospectivă a răspunsului psihoanalitic tine de un registru ce activează orientarea spre actiune, o realizare concretă prin depăsirea unei faze pur sintetice. Această izbucnire se naste din conflict ca si consecintă inevitabilă a antinomiei psihosociale. Plasată pe un traseu metasocial, varianta de discurs porno- e diagnosticată drept urmă, drept reactie multiplă si polimorfmă. Avem, asadar, nevoie de psihanaliză, în măsura în care presa culturală românească apelează la fetisul porno – drept mod actional de directivare temperamentală.
            O atare perspectivă confirmă (încă de la 1933 !) faptul că fetisul porno – ar tine de o „justificare principială a psihoanalizei, ca metodă de investigatie literară (si artistică) – insistînd asupra notiunilor de conflict sexual si de schizoidie, prima exprimînd un factor fundamental primitiv si comun structurei si dinamicei spiritului omenesc, a doua considerînd-o ca o atitudine vitală a individului fată de mediul ambiant. Nu-i vorbă deci nici de erotism ieftin si nici de ticneală – confuzii cari au dat nastere unui mănunchi de critici excelînd prin invective, tendentiozitate”.
Asadar, modelul local (provincial!) decupat spre analiză, nu face altceva decît să confirme (tot printr-o aparentă complacere!) o dimensiune analitică „veche” – de (supra)punere a textului porno- pe un reper psihanalitic!
Ceea ce si-au propus „Dilema” si „Dilema veche” nu e altceva decît (re)activarea unui segment de presă culturală, (asa cum s-a văzut) epuizat (deja!) de atîta clarificare si analiză!