Critica criticii

                                                       SCEPTICUL NEMÎNTUIT
                                                                                                                                                          Dan MÃNUCÃ

        Ce este un critic literar? Iată unul din răspunsuri: „un lector solitar, subiectiv, imperfect, contestabil si, prin aceasta, un lector care provoacă alte lecturi, tot subiective, imperfecte. Lectura solitară a criticului mi se pare o lectură privilegiată”. Definitia îi apartine lui Eugen Simion si a fost propusă în urmă cu un sfert de veac, în volumul Întoarcerea autorului, reeditat de curînd (Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-operă, cronologie si postfată de Andrei Terian, Bucuresti, Editura Institutului Cultural Român, 2005, 519 p.). Este limpede că ne aflăm în fata unei caracterizări care vizează statutul umoral-existential al insului numit „critic literar”: se accentuează pe solitudine (intelectuală), pe subiectivism (estetic), pe perfectibilitate (a gustului), dar si pe noblete orgolioasă. Trăsături aflate, în 1971, la E. Lovinescu, numit, atunci, cu o expresie care a intrat în uz: „scepticul mîntuit”. Cum se observă, o definitie care tine tot de statutul sus-amintit si care vizează un „impresionism” scăpat de defectele „scepticismului”. Spus altfel: Lovinescu ar fi ajuns, în cele din urmă, la liman, prin renuntarea la scepticism. Astfel, în viziunea lui Eugen Simion, criticul literar nu mai este un parazit, ci un meditativ care dezbate pe marginea constiintei realitătii, a vietii si mortii si care se înscrie în rîndul gînditorilor numiti sceptici pentru refuzul de a se aventura pe tărîmurile metafizicii. Scepticul lipsit de dubii intră, probabil, în anonimatul credinciosilor.
Nu mi se pare deloc a fi cazul lui Eugen Simion, care, „sceptic” fundamental fiind, nu este si un „mîntuit”, rămînînd, pe mai departe, un contemplativ care judecă. Fiind, cu alte cuvinte, un părtinitor. Cine i-a urmărit activitatea de critic literar constată lesne că aceasta are unele afinităti cu moralismul francez. S-ar explica astfel mai usor interesul fată de creator în ipostaza lui de om. Dar planurile sînt delimitate cu finete si Întoarcerea autorului avea menirea de a veni cu clarificările necesare. Este vizibil acest aspect dacă privim modul în care a evoluat critica lui Eugen Simion după scrierea cărtii comentate aici: a crescut constant si puternic interesul fată de creator, privit ca expresie a unei spiritualităti particulare. Amintesc doar de ampla cercetare Fictiunea jurnalului intim (2001), de Genurile biograficului (2002), de discutiile (-interviu) purtate cu persoane (Petru Dumitriu, Aurora Cornu), care ating chestiuni situate în sfera cotidianului si în afara sferei esteticului.
Relatia dintre om si operă este un subiect vechi si deajuns de tensionat, dacă ar fi să ne referim si la antichitate. Precizări limpezi a adus Kant, în Critica judecătii, unde abordează chestiunea legăturilor dintre natură, artist si operă. Dar criticismul lui nu a putut rezista atacurilor venite din partea pozitivismului francez si a evolutionismului englez. În Franta, domina un eclectism care căuta să împace diverse orientări. Reflex al acestuia, Sainte-Beuve scria în cel de al treilea volum din Portrete literare: „Ceea ce am voit în critică a fost să introduc un fel de farmec si în acelasi timp mai multă realitate decît se aducea înainte; într-un cuvînt – poezie si, în acelasi timp, oarecare fiziologie. Cu timpul, fiziologia s-a întins. Ceea ce fac este istorie naturală literară”. Altfel spus – opera era trimisă în bătătura biograficului, unde primea regimul rezervat orătăniilor, a căror productivitate, se stie, depinde de calitatea grăuntelor.
Datorită autoritătii imense de care s-a bucurat Sainte-Beuve, teoria despre preeminenta biograficului nu numai că s-a răspîndit – în Franta, – dar s-a si înrădăcinat pînă la a sufoca alte orientări. Taine-ismul a sprijinit-o substantial. Cîrtitorii nu au prea avut curajul să se arate si abia Proust, începînd, se pare, de prin 1905, ridică mănusa, pe care a tinut-o sus timp de aproape două decenii. Dar, trebuie imediat să precizăm, mai mult a fluturat-o printre rînduri si în manuscrise. Contre Sainte-Beuve va apărea postum, abia în 1954, adică după mai bine de patru decenii. Motivul? Cred că este vorba despre orientarea predominant de stînga, adică pozitivist-materialistă, care a stăpînit Franta multă vreme.
Adversitătii fată de criteriul biografismului i-a dedicat Eugen Simion amintitul volum din 1981. Chestiunea era justificată datorită sprijinului pe care adversarii biografismului îl primiseră de la structuralism. Si Eugen Simion discută evolutia controverselor, dar mai ales în cîmp francez, datorită faptului că pleacă de la două premise galice: Sainte-Beuve si Proust. Altfel, s-ar cuveni să adăugăm si cîmpurile italian, german, rusesc si anglo-american. Benedetto Croce si Giovani Gentile erau campioni ai teoriei după care arta ar fi, cum sustine ultimul, „constiintă pură si abstractă”. Cîmpul german pare a aduna opinii mult mai diversificate, demnă de remarcat fiind insistenta asupra unor fineturi biografice, precum în cazul lui Freud, si, mai ales, asupra expresiei lingvistice a operei, prin husserl-ianul polonez Roman Ingarden. Acesta este sprijinit de formalistii rusi. Iată, asadar, un, prea, scurt si, cu totul, incomplet tablou al discutiilor din Europa primei jumătăti a secolului al XX-lea dedicate raporturilor dintre operă si biografie. Dintre toate acestea, Eugen Simion selectează mai ales ceea ce a avut atingere cu aria franceză, cum ar fi cazul lui Freud, a cărui psihanaliză a făcut furori „sous les ponts de Paris”. Dar, ceea ce este deosebit de important pentru stabilirea unei cumpene drepte, selectează si autori români, cum ar fi cazul lui Mihail Dragomirescu, autorul unui sistem mult hulit, dar care se arată, si acum, a fi tinut pasul european.
Eugen Simion asează prima parte a volumului sub semnul dublei prudente: Contre Sainte-Proust. Cu alte cuvinte, ezită să se înregimenteze, cu arme si bagaje, fie de partea lui Sainte-Beuve, fie de partea lui Proust. „Metoda lui Sainte-Beuve” este analizată dintr-o dublă perspectivă, aceea a lui Proust si aceea proprie, cîntărindu-se argumentele si contra-argumentele din perspectiva evolutiilor survenite în răstimpul a mai bine de o jumătate de secol. Atitudinea proprie este, dincolo de nuante, totusi una transantă: „prin Întoarcerea autorului trebuie să întelegem întoarcerea autorului în text: în textul/ discursul literar si în textul/discursul analitic”. Pozitia este cît se poate de limpede si se respinge, de la bun început, orice imixtiune a unor factori heteronomi. O pozitie care se arăta, în 1981, iarăsi cît se poate de limpede, contrară exigentelor esteticii „de partid”. Contrară atitudinii exprimate, comandat, de un coleg de universitate al autorului, estetician „rosu”, care, tot pe atunci, găsea o legătură obligatorie între „dialectică si estetică”.
Consecvent, Eugen Simion se pronuntă categoric, chiar de la început: „de la un anumit grad al valorii estetice, opera îsi creează autorul de care are nevoie. O operă mare fabrică un creator pe măsură si, cînd acesta nu are o existentă determinabilă (cazul lui Shakespeare), lectorul îsi imaginează unul”. Rînduri care derivă din conjugarea perspectivelor istorică si teoretică. De altfel, întregul volum Întoarcerea autorului este si o profesie de credintă, afirmată, de cele mai multe ori, deschis. Detasîndu-se atît de autorul Cozeriilor de luni, cît si de cel care a scris În căutarea timpului pierdut, Eugen Simion rămîne consecvent moralismului său fundamental si realizează un fel de tratat de morală practică. Adresat criticului, acesta cuprinde o sumă de precepte care nu sînt defel unele ad-hoc, ci reprezintă constante ale deontologiei profesionale. Rezumînd cîteva dintre acestea: criticul literar ar trebui să aibă o „strategie”, care să îl tină departe (dar nici prea departe) de persoana scriitorului (fată de care să arate discretie), să îl ferească de umori („acreli”), să îi păstreze obiectivitatea, să îi cenzureze entuziasmul, să îl ferească de a face o „falsă scară de valori”. În fine, o recomandare utopică: „un critic nu trebuie (în orice caz, nu-i deloc obligat) să cunoască dedesubturile vietii literare si, mai ales, micul infern al omului de litere”. Dacă luăm totusi bine seama, nici un mare critic nu a respectat-o, ci a fost parcă fascinat de tartarul care îl cuprinde pe celălalt. Mă gîndesc, de pildă, la Maiorescu si la Lovinescu. Recomandarea este însă subsecventă discutiei ample despre implicatiile nocive ale biografismului în aprecierea operei de artă, rezumată, în esentă, la următoarea afirmatie: „Opera nu poate fi explicată de viata scriitorului, anchetele asupra caracterului nu justifică talentul, virtutile si scăderile omului nu trec, automat, în operă si nici nu pot lămuri virtutile sau scăderile ei”.
Întorcînd si nuantînd chesiunea pe toate fetele, Eugen Simion ajunge si la o altă concluzie, complementară: ar exista o „biografie măruntă” ( la nivelul anecdoticii) si o alta, socotită „biografie esentială” (la nivelul „experientelor” fundamentale ale spiritului). Unor atare biografii le dedică Eugen Simion cea de a doua sectiune a volumului său. Lui Camus, Malraux, Sartre, Rousseau, Eliade, Simone de Beauvoir, Marguerite Yourcenar le sînt reconstituite destinele, după principiul aplicat unui personaj literar, ei depăsindu-si astfel statutul, prozaic, de „persoană” sau de „personalitate”. O „biografie adevărată”, se sustine, ar fi „aceea care explică un destin de exceptie”. În consecintă, a scrie o astfel de biografie ar însemna a descifra „chipul în care un creator îsi trăieste opera”. Nu este vorba despre lucruri cu totul noi. Dar atare afirmatii aveau rostul, la data primei editii a cărtii, să ajute la restabilirea, din două puncte de vedere, unui raport corect între termenii analizati: întîi, din punctul de vedere al teoriei literare europene, dezechilibrată de interventia impetuoasă a structuralismului si a curentelor ulterioare; al doilea, din punctul de vedere al sociologiei literare, dezechilibrată, la noi, de interventia brutală a tezelor sociologist-vulgare zise „de la Neptun”.
Ce rost si-ar mai avea o reeditare? Datează Întoarcerea autorului? Întrebări firesti, ale căror răspunsuri vin de îndată. Eugen Simion se arată el însusi prudent. „Mitul autorului inspirat” a căzut, sustine el, în postfata intitulată Figura autorului, redactată specialpentru această a doua editie. Cred însă că, din punctul de vedere al teoriei literare, chestiunea rămîne deschisă si mereu actuală, fie si numai dacă avem în vedere literatura virtuală, tot mai insistent prezentă pe ecranele calculatoarelor: care este partea creatorului si care este partea programului? O discutie în acest sens în Allgemeine Literaturwissenschaft, ed. Rüdiger Zymer, Berlin, Erich Schmidt Verlag, 2001, precum si în multe alte volume. Ceea ce arată că sensul fundamental al notiunii de „autor” este pe cale de a se modifica substantial.
Din punctul de vedere al sociologiei literare, Întoarcerea autorului este actuală deoarece pune la zid sociologismul dizgratios de vulgar al comisarilor bolsevici post-decembristi, care s-au întors la uneltele biografismului de doi bani. După un secol si jumătate, citim cu oarecare amuzament cum s-au manifestat Mes poisons. Dar Sainte-Beuve nu putea să-si dea seama că o retorică inocentă avea să degenereze, pe dulcele plaiuri mioritice, într-un biografism otrăvitor.
În sfîrsit, Întoarcerea autorului, carte de riguroasă documentare universitară, are dezinvoltura eseului. Sînt citabile, în primul rînd, caracterizările pregnant-lapidare făcute unor scriitori precum Malraux („a făcut din esec o valoare si din experientă o metafizică”), Camus sau Mircea Eliade, precum si „dialogurile”, alcătuite după un tipic cu o traditie strălucită în critica noastră. În genere, eseul este o specie speculativă. Si Eugen Simion nu putea rata ocazia de a nu broda un eseu pe marginea confesiunii proust-iene intitulate Conversation avec Maman. O analiză fină ajunge la concluzia că, pentru Proust, reactia fată de Sainte-Beuve ar putea fi rezultatul unui posibil Complex al lui Oedip. La urma urmei, de ce nu? Dar dacă ne întoarcem la titlul fragmentului, parcă am ajunge, mai curînd, la Complexul Mamei Teribile (sau al Marii Mame).